Expoziția de față se vrea un omagiu lui George Stanca la inițiativa căruia s-a înființat această tabără de creație și a cărui organizator, susținător moral, artistic și mediatic a fost la primele 2 ediții.

George Stanca, poet, scriitor, jurnalist, cronicar de artă, muzical, sportiv s-a stins din viață pe  4 februarie 2019 lăsând în urmă volume de versuri, de pamflete, cronici de artă, cronici muzicale, cronici sportive și zeci de emisiuni radio-tv. Ani de-a rândul a făcut la TVR. TL7ABC, OTV și TVRM emisiuni despre prietenii lui pictori, sculptori,actori, cântăreți de pop, rock, folk,muzică populară, folclor, scriitori. Timp de 12 ani a scris la Click scrisori prietenilor și neprietenilor.

2 Mai, la malul mării era locul unde a vrut să-și invite și să stea cu prietenii câteva zile. Familia Luca din Mangalia l-a ajutat în acest demers. George iubea marea, apa. Aici a scris tulburătoarea poezie Toamnă la 2 2Mai.

 Poezia pe carea scris-o, o recita des și pe care o iubea este

Doamne, ce frumos !

O, Doamne ce frumos era

când se cânta  şi se  iubea

sublim cântam, ce ne iubeam

şi vierşiuind ne nemuream

secundei untul i-l scoteam

clipei unìce-i eram furi

nu lunecam în conjuncturi

când flori şi fructe-aveam pe ram

şi prin extazuri iama dam

o, Doamne, ce frumoşi eram!

 

prin dunga verii hoinărem

ne sărutam ne hârjoneam

prin ploi zălude alergam

cu pletele în vânt zburam

şi capu-n pod de cer dădeam

ne tachinam  şi ne  iubeam

o, Doamne, ce frumoşi eram!

 

trăiam secunde din preaplin

muiam cearcefuri de  poplin

cu sarea  udă de  pe trup

iubeam cu o foame de  lup

umpleam piscinele cu vin

ca să-ţi scald sânul opalin

sorbeam doar boabe de rubin

cu gura mea din buza ta

o,Doamne, ce frumos era!

 

aveam pielea albă de nea

cu puful fin de catifea

pe trupuri paseri trilula

simfonizând gesturi duioase

cu-nsărutări aspru zemoase

cu gesturi  lise şi parşive

şi-mpreunări adânc lascive

o, Doamne, ce frumos era!

 

când păsărelele cânta

şi mozart, haydn răsuna

pe valea trupurilor noastre

neprihănite şi măiastre

şi-n ritmul trupurilor caste 

care frecate năşteau astre

amăiestrind  iubiri albastre

cu flori de ghiaţă prinse-n geam

o Doamne, ce frumoşi eram!

 

atuncea când  ne devoram

nimic nu rămânea  în fire

decât  mirosul tău iubire

depus concav în perna mea

şi-un smoc din păru-ţi negricios

zălog că ne-am iubit frumos

fără prejudecăţi perdea

O, Doamne, ce frumos era!

 

acum duios melanholim

trăim ca să ne amintim

cum am furat secundei clipe

 şi aerul de sub aripe

 cum am  muşcat din carnea vieţii

din noapte-n vâna  dimineţii

plutind  în ape de sublim

 ne amintim, melanholim

fără de timp fără de rost…

o, Doamne,

            ce frumos

                        a fost!

In martie 2015 George Stanca este invitat la Mangalia de soții Camelia și Lucian Luca, vechi prieteni să prezinte o expoziție a doamnei Luca. Atunci îi vine ideea lui George Stanca să le propună acestora să organizeze o tabără de pictură la 2 Mai Complexul Sailor, proprietate a familiei Luca, un loc splendid aproape de mare.

Se organizează prima tabără de creație în septembrie 2015 când participă Elena și Ion Drăghici, Mariana Gavrilă Vesa, Florentin și Irina Vesa, Gabriela și Marian Crângașu-iconarii, Lena și George Stanca și bineînțeles Camelia Luca. George se simte bine în prezența lor, scria zilnic în blog și la sfârșitul taberei scrie poezia Toamna la 2 mai.

Scrie cronici despre lucrările Elenei și Ion Draghici, a lui Florentin Vesa.

In martie 2016 se organizează la Muzeul de Artă din Constanța prin bunăvoința doamnei Doina Păuneanu expoziția Toamna la 2 Mai cu lucrările soților Elena Gabriela și Ion Drăghici, Mariana Gavrilă și Florentin Vesa.

În septembrie 2016 se organizează a 2-a tabără cu pictori din Transilvania printre care Ioan Victor Cacovean, Cristina Petria. cu participarea lui Ilarie Opriș, mare iubitor de artă, Camelia Luca și soții Gabriela și Marian Crângașu care pictează o mică capelă existentă în cadrul Complexului Sailor. La sfârșit se organizează o expoziție cu lucrările din tabără în cadrul Complexului Sailor.

George Stanca scrie despre Ioan Victor Cacovean și prefață la cartea album a dlui Opriș.

In cadrul celor 2 tabere au avut loc lansări de cărți ale lui George Stanca, recitaluri de poezie, discuții despre artă și literatură.

In septembrie 2019 se organizează a 3-a tabără  la care participă

Mariana, Irina și Florentin Vesa, Alexandru Isac și Marinela Măntescu, Ana Rus, Victoria Dedu, Gabriela și Marian Crângașu, Lena Stanca, Camelia Luca, mecena La sfârșitul taberei se organizează o expoziție în cadrul Complexului Sailor și se hotărăște ca în memoria lui George Stanca tabăra să se numească Tabăra de creație George Stanca și se speră că aici se va naște un nou Balcic.

 

 

Marți 30 august, 2015, blog George Stanca

Ziua Anei fata mea. 27 de ani. Stau la 2 mai… de o viață. Nu mă omor cu firea, cu eventualele romantisme pe care le inspiră marea, luna, soarele. Căcat!
Sunt imun și visez la moarte… E o stare inexplicabilă. Nu-mi lipsește nimic. Dar nu mă bucur. Fac ceva mișcare din picioare căci mi se umflă labele.
Dar parcă am sufletul gol. Ăsta o fi spleenul din poemele blazate? Atunci, rezultă că eu evoluez înot aiurea în plin spleen…
Mănânc pește în fiece seară. Scoici. Fructe de mare. Rapane. Midii. Stridii. Calcan. Zargan. Guvide.
Gazdele, fam Luca – el Lucian, ea Camelia – e excesivă. Mă ucide cu amabilitatea. Confortul. Mă mai apasă și Cami cu emoțiile ei care plutesc în aer.
Conveniențe. Politețuri inutile. Răsfățuri. Emoții pentru ea: trebuie să apară pictorii în tabără. Vin artiștii!!! Ion Drăghici și soția Elena Gabriela; fam Vesa
Florentin și Maria. Cu una dintre cele trei fete ale lor. Irina. Un geniu. Voce, compune muzică, pianistă. Muzician total. Cu o cultură ”de om mare”.
Pe Marian Crângașu, iconarul din Alexandria l-am recuperat de pe litoral. Era cu o rulotă. Rustic. E aici cu nebunatica, temperamentala sa soție. Tonică ființă. Deschisă la suflet. Un nod de energie pozitivă. Am deplâns împreună cu ei, moartea prematură a altui pictor și estet al Alexandriei, George Moise.
Vreau să scriu ceva despre el…
Mergem, adică mai merg și eu, adesea la vila lui Buculei – sculptorul, autor al unor importante statui recente din București. Statuile lui Coposu din fața bisericii Crețulescu, acea cruce umană… Simon Bolivar din Dorobanți, etc. Vila, e plasată sus pe malul tăiat. Izolată. Minunată. Un monument de câmpie.
Căci, predomină platforma. Înconjurată de salcâmi…
Ion Drăghici s-a împrietenit cu administratorul. Dar, Metin, un turc cu niște ochi care emană numai bunătate și omenie nu ne lasă. Ordin de la Înalta Poartă.
Sultanul… Nu am vizitat vila. Am ”furat” de pe margine… cățărați, zgâriați de  pomi. Cascadorie culturală… Pare a fi deja un muzeu in nuce. Colecție de antichități. Bun gust. Un patio unic. A spune că trăiești, mânânci sau dormi aici pare vulgar. Dar… Cu ce plăcere îl vor admira urmașii crezând că ăsta era gustul vremii. Eroare. Gustul vremii îl dau prin număr și medie alții. Regii, viceregii, împărații și prinții, conții, ducii, baronii și snobilimea țigănescă. Cu palatele lor. Cu turnulețele lor. Poporul, ce zic eu?, populația, populimea de maneliști… Buculei e doar o biată excepție…
Expresia ”La Buculei” e deja numele locului de plain-air. Ion Drăghici e de o hărnicie și o energie creatoare incredibile. Este chiar nervos și nu știu de ce… Il urmează, nu la nervi, la creație Gabi și dna Mariana Vesa. Luca, fiul Drăghicilor, apărut mai recent – 15 ani – se pune lângă mine pe piatra-masă și începe brusc să picteze și el. Nu rezist spre destindere să arunc o răutate catifelată: ”Pictezi mai bine decât părinții tăi…” Maestrul Vesa care nu lucrează en plain-air, ci în atelier, face în schimb poze pe plaja de o sălbatică autenticitate, ce emană iz de pește și alge împuțite, de resturi menajere. Marea ca un tomberon, câtă nostalgie … Ăsta e plain-airul… Irina stă cuminte-n mașină. Ascultă și cântă, fredonează, îngână muzici ciudate. New Age. Celtic. World… Ion aflat pe-aproape e în extaz, muzica-l stimulează. Lena mea se plimbă, pozează frenetic și adună scoici. O privesc de sus cum se bucură pe plaja îngustă ca un copil. Mă cuprinde o duioșie întinsă și plăcută ca marea. Mi-e tare dragă, deși e soția mea…
Numai eu stau ca înțepat în dos pe banca de lemn pozată pe gard și-mi sprijin coatele de masa rece de piatră. Privesc melancolic cum scade nivelul din sticla de șpriț rece care se hodinește pe ”masa lui Buculei”. Văd la orizont corăbii medievale. Brigantine. Caravelle. Corvette cu pânzele în vânt. Corsari cu capetele legate-n basmale colorate arătându-și bicepșii elastici și umflați ca o burtă de rechin, ținând în mână hagere letale… Iaca, văd și marinari bărboși, manevrând parâme groase ca un șarpe boa, cu pipele-n gură; naiade apetisante deși mie nu-mi priește sărat; nimfe insinuante; sirene porno… bun vinul ăsta de Vinarte… Îl mai și cheamă Castel Bolovanu… Așa că, mă simt ostracizat ca un prinț de Bolovanu, captiv și solitar în turnul castelului …
Mai aproape de mine, în plan real, talienele pescarilor autohtoni. Căci la noi poluarea a rezolvat multe făcând să dispară două meserii biblice: pescuitul și oieritul. Realitatea îmi relevă norișori ce se avântă cu tupeu pe albastrul incredibil al cerului. Văd orizontul imaginar al crepuscului… și iar o dau pe blegoșenii poetice… eu, cel zis Gigi Duru.
Ba, deasupra mea se formează, incredibil pentru un orășean, un șir de cocori ca o cifră ”unu” întoarsă. Paradoxal, el merge spre Nord. Pe măsură ce înaintează, alți cocori sute și sute, se alătură venind în formațiune tipic cocorească: 1 invers. Spre apusul zilei șirul înmilionit , gata de exod se îndreaptă spre Sud, pe drumul final.
…Așa cum – realitatea realităților reale – șirurile de refugiați arabi o iaucu disperare invers în epocă…
***
Un timp din septembrie am zis ”bună ziua” mesei lui Buculei. Am răsfățat-o. Am mângâiat-o pe obrazu-i dur. Mereu după amiază spre apus ferindu-ne de arșița prânzului. Masa – iaca, o stâncă rotundă cu diametru de cam doi metri, pusă – cum Dumnezeu?, – cu mâna parcă, lângă gardul dobrogean din piatră, străjuit și el de o bancă. Bietul Buculei s-a gândit evident și la trecătorii din drumul ce duce spre Vama Veche. La amorezii hormonizați și nerăbdători, setoși de-mpreunare, ce-și cată singurătatea-n doi pe la umbra unor arboreți înăltuți și deși. Le-a creat condiții, Buculei. S-a gândit și la ei. Ca gest de recunoștință, Trecătorul Mioritic, Futacul amorezat care a mas’ p-acilea, a lăst și el amintiri de neșters: Peturi. Doze scofâlcite de sucuri americane; tradiționalele, legendarele și naționalele semințe valahe, de bostan cu sare sau de floare… Mizerii în care se simte bine o parte din acest popor ca porcu-n baia de nămol. Manelisme menajere, monșer! Deși, pe aici se perindă lume subțire, educată, cultă, snoabă.. .Nudiști!
Și voi, fii mei?!
***
Doimai, 2 mai, locul raiului meu marin 2015 are poezia lui. Nu vorbesc despre nostalgiile șaizeciste al fenomenului ”doimaist”. Nici despre nudiștii doimaiști boemi, snobi sau autentici care lăsau ofrandă mării noianuri de sticle. Dar mii de sentimente plastice, poetice, nostalgice sau alcoolice…
Vorbesc despre AZI. De tristețile metafizice ale unei evoluții implacabile. A mea și a creației mele. Despre apropierea inevitabilă a Plecării din lumea asta urât de frumoasă. Despre amânarea ei fie și cu doar o secundă. Despre mine și Viață. Despre Mare și Iubire. Despre artă și prieteni. Despre nostalgia cea mai dulce și persistentă a existenței umane: Dragostea. Și, fără să știi te trezești poete, cu un dicteu automat despre

 

TOAMNA LA 2 MAI

Tristețea se dospește a despărțire
Scoate prin nori încet duioase lire
Regretă vara ce-a trecut – un strop de rai
Când toamna ne mângâie la Doimai.

Albastrul mării parcă s-a închis
O poartă ce se trage-n paradis
Din valuri tu Veneră ce-mi răsai
Când vine toamna-ncet peste Doimai

Razele moi și blânde nasc zefire
Ne-a mai rămas un cer de plumb iubire
Plângem amar cu nu pleca – mai stai
Căci, iată, vine toama la Doimai

Prietenii se-mbată de durere
Iubirile se sparg în emisfere
Ca-n Magdeburg se rup trase de cai
Dragoste pică frunza la Doimai

Apocalipse vin spre omenire
Diluvian ne paște-o despărțire
Și între noi se pune moartea,vai!
Iubito-a căzut toamna pe Doimai!

 

 

Florentin VESA

Încercați să vedeți cu mare grijă tablourile lui Florentin Vesa. Sunt periculoase.Vă spun, fiindcă eu am pățit-o. Sunt Stanca Pățitul. Am privit pe o pagină de net de-odată câteva zeci de lucrări de-ale lui.Și, mi s-a făcut rău. Mi s-a luat aerul. De aceea vă spun, vă previn, vă avertizez. Luați-l încet la privit, legumiți-l. Nu-l devorați ca Haplea. Nu-l sorbiți dintr-un singur suflet. Căci el precum se vede nici nu are suflet. E un ucigaș. Dacă așa la prima vedere îți ia răsuflarea cine știe ce-ți  mai poate face la a doua, la a treia. Și Doamne ferește te închide într-o cameră cu  pereții tapetați cu tablourile lui și te lasă acolo. Singur. Ce faci, cum te salvezi? Cum scapi de ororile astea atât de frumoase? Cum? Deci nu vă lăsați încuiați de Vesa abia dacă priviți pe furiș, printr-o gaură, o ferestruică la tablourile lui, abia dacă furați din ochi, nițel, puțintel aveți șansa de a scăpa teferi. El este un criminal de frumosuri. Nu! De frumoase. Parcă sună mai bine…căci, femininul mereu învinge.

Fugiți de expoziții, vă omoară, pune doze letale în pânze, doze mici asta e soluția  de a-l privi pe Vesa. Dealtfel el poate fi și ascultat. Nu el, tablourile lui. Personajele florale. Vai, doamnelor cum cântă rozele lui Vesa! Dar simfonia merelor ați audiat-o măcar o dată? Aria dovlecilor, monologul tărtăcuței din Opera cu același nume. Oratoriul cocoanelor desnuge cum vă sună?

Ei bine totul vesel, trist, mut sau strident, dar totul la Vesa e metafizică și clar  obscur. Chiar și vreo pânză cu fluturi multicolori zburând în soare cu tot spectrul solar în spate, pe aripi, pe burți, pe aerul lăsat în urmă și mânjit diafan de culorile  lui. Și clare și obscure…

George Stanca, 2015

 

20 septembrie 2015

Gabriela Elena Drăghici – ” Sfânta” caselor și florilor

Starea ei normală este starea de grație. Pentru ea, toată natura este de un alb imaculat. Peste care uneori, sau întotdeauna se interpun tot felul de peisaje cu oameni, copaci, animale, păsări, copaci. Copaci și mai ales, flori. Toate florile din lume se tem de ea. Fiindcă ele, florile, care au de a face cu ea. În cochetăria și grația lor, când se văd pictate de Gabriela Elena se tem să nu arate prea rău. Se tem ca nu cumva să rămână ca niște boamfe în comunitatea florilor și culorilor… Uneori, chiar și de aceea, florile, o adulmecă de câte ori se apropie de ele, și vor să fugă din rădăcini… Dar ea bonomă, perspicace, cu ochi de vânător, tot le prinde. Și le ”pune” cu duioșie și iubire pe pânză, hârtie cu acuarelă și le înlănțuie definitiv în tablourile ei… Omenește vorbind, florile sunt naive fugind de ea. Chiar prostuțe. Fiindcă, Gabriela Elena Drăghici le iubește cu fanatism, cu patos. Când le pictează, ea nu le apasă, nu le ucide, doar le mângâie cu adieri divine și multe blânde respirări. Și, atunci când acuarela e gata, s-a terminat, abia atunci se pornește actul de nemurire a florilor, copacilor. A verdelui crud de primăvară, a verdelui-brotăcel. Sau galbenul lanului de grâu or al frunzei de toamă târzie…
Mai nou, Gabriela Drăghici s-a înamorat și de casele vechi. Ale Bucuresciului. De arhitectura lor unică. Care denotă că în ciuda aparențelor avem un trecut.
Le caută prin mahalale vechi. Le-ntreabă de istorie. De stăpâni. Le caută și prin amprentele vechilor macarale. Sau, prin cartierele noi, așazis moderne. Și le găsește rătăcite, pripășite, triste, tolerate ca milogii printre blocurile alea mari puse-n geometrii ucigașe. Stau ele casele noastre de patrimoniu, mici, umile și frumoase la umbra lor. Cenușărese. Fetițe cu chibrituri ghemuite, ascunse-n noaptea de iarnă a morții lor. Staaaau stinghere ca un zvon de ciocârlie ce vine taman din Bărăgan și se lovește mortal de curenții Marelui Oraș al Spaimei. De cascadele de praf ale furiei metropolitane. De Moloh. De iadul apocaliptic.
Care, ca un curent violent, violator și barbar, mătură în calea sa tot fundul de ierburi al fluviului, toate aluviunile și toate minunile acvatice ascunse aici neputincioase…
Casele ”salvate” de Gabi sunt acte de caritate veritabile. Le ”salvează” și pe ele, ca și pe anonimele flori, conferindu-le nemurire. E ca o sfântă protectoare a caselor și florilor. Le dă liniște. Eternitate. Le face vedete vizuale întru ostoirea sufletelor triste de om. Triste și însingurate. Asta sunt acuarelele Gabrielei. Elena Drăghici. Sufletele florilor și caselor salvate prin grația sa divină…

 

 

Ion Drăghici un ludic al senzualului

Există o vârstă artistică la care materialul, carnalul, senzualul devin categorii estetice…Cred că, în grafica sa măcar, Ion Drăgici se apropie de limita  inferioară a acestei etape…Inferioară cronologic… Căci, grafica lui are o carnalitate absolută, cu o notă ce pare disperată… Pare și nu este, fiindcă în artele vizuale, întâi se judecă aparențele. Ce se vede; cum ”apare” o lucrare, ce denotă, nu neapărat și imediat ce pare ea a fi… ”Un ludic al senzualului” poate fi o rapidă, dar nu superficială definiție a ultimei, recentei sale evoluții artistice din domeniul graficii. Căci, am avut bucuria de a  urmări și prezenta ultima sa expoziție itinerantă, din Alexandria.

La urma-urmei, propensiunea, pasiunea, dragostea bolnavă pentru cai e tot o specie de senzualism. Caii sunt forța, musculozitatea, virilitatea, dar și grația sensiblilitatea. Ei, caii, reprezintă, conotă mențin cultul liniilor curbe la o ultimă analiză. Deși mai înainte fu masca, nu femeia neapărat, în preocupările cabaline ale artistului. Masca venețiană de carnevale, cea de secoli consacrată ca  personaj pictural…

Iar, la Ion Drăghici combinația cal-nud feminin aduce cu un cockteil exploziv. Cockteil Molotov… Dar, să lăsăm trimiterile etilice… Ion Drăghici nu este doar un căluț nărăvaș și ilebranlabil al graficii, ci un artist sobru. Echilibrat. Responsabil. Cu mult simț al măsurii. Chiar dacă uneori e pe-aproape de a încălca frontiera lubricului. N-o face! Apropo de elementul etilic, poposind în lumea mai catifelată a vinurilor, am putea asocia impactul pieselor sale de top cu acel cupaj cald și prietenos dintre Cabernet și Merlot numit Caberlot.

”…Vin, femei goale, cai nărăvași, măști venețiene…asta doar asta vede poetul la Ion Drăghici?”, s-ar putea comenta răutăcios…Total eronat: Ion Drăgici e un artist complex. Unul care arde continuu pentru o idee frumoasă, un artist aflat în marș, cum se spunea la noi cu ”elan revoluționar” până nu demult… Da!, ins plin de energii debordând chiar, el mărșăluiește gâfâind celest prin Ținutul Bunului Gust. Aparent, ușor lubric în tematică, deși e prea mult spus, nimic nu frizează la el vulgarul. Dimpotrivă, totul este romantic. Celest. Pur. Și diafan. Nudul feminin ce se odihnește cu capul pe gâtul unui cal tandru ghemuit…îți induce un fior estetic, o nebănuită dorință, un impuls energetic, de confort intelectual. Îți vine să-ți iei prințesa-nvestmântată în mătăsuri cvasi-lichide ce se preling pe trupu-i divin, să o urci pe șaua calului și să fugi cu ea, cu pletele și coama  bidiviului mângâiate de vânt spre Paradis…

Dacă pudibonzii și puriștii epocii consideră că acesta nu e un sentiment poetic înălțător, sublim, demn măcar de poemele senzuale ale unor Ommar Kayam, Esenin, așadar superior artistic, atunci îl pot evalua ca pe o specie sportivă… Un  maraton cabalin cu nuduri de femei…

O cavalcadă venusiană…

George Stanca, 2015

 

Joi 17 martie…2016 blog George Stanca

Urmează să plecăm la Mangalia, unde suntem cazați , pentru a vernisa mâine vineri, la Constanța, expoziția rezultată după tabăra de la ”Sailor” – din Doi mai, septembrie 015. Două familii de artiști. Drăghici- Ion și Elena Gabriela și Vesa-Florentin și Mariana. Nu s-a anunțat că ar veni și Marian Crângașu, iconarul din Alexandria. Ion spune că a vorbit cu el și că nu poate veni. De obicei, ziua de transport intelectualmente, e una de sacrificiu. Am plecat cu Lena și Florin la volan. Pe autostradă l-am găsit pe Ion Drăghici cu Kaskay-ul rămas în pană. Urma să fie tractat, așa că ne-am continuat drumul așteptându-l la Mangalia hotel ”Sailor”. Al cărui proprietar a fost lăsat la București. Căci, la el am fost în vizită aseară la Spt. Jud Ilfov. Ne-a primit doamna Camelia, oricum amfitrioana artiștilor… Vin alb sec. Bogăție culinară de pește. Mor de ciudă. Nu pot mânca atâta cât mi se dă, mereu las mai mult în farfurie decât mănânc. Ori, la asemenea bunătăți, ce să zic? Mă oftic. La masă, am conversat mai mult cu Florin Vesa. Am rezistat eroic până la ora 2…dar am rămas doar cu Florin … vărul meu…

La vernisaj, 2016

Sala de la et. 4 a Muzeului de artă Constanța. Au vorbit, subsemnatul la deschidere, un reportaj al întâmplării, apoi Doina Păulenu, vechea mea prietenă de grup brașovean din timpul studenției. 1969. Aldea, Goangă, Donose, Horia Spătărelu, etc. Ne-am mai întâlnit, desigur de-a lungul vieții, la Festivalul de la Mamaia prin anii 90, când Doina era directoarea culturii pe județ și președinta juriului festivalului de muzică pop de la Mamaia. Azi, de multă vreme Doina s-a reîntors la uneltele sale, este tot directoarea Muzeului. Din drumul spre Poiană unde locuia în tinerețe, aflu că și fratele ei mai trăiește, s-a mutat la Constanța. Via Medgidia, unde a aranjat acel mirific rateu artistic al perioadei. Rateu, nu din vina lor. Cu intenția de a fi ”Oraș al artelor” în conivență cu primarul de atunci Elisei, Medgidia a rămas la final și fără primar și fără proiect. Elisei, un mit al Medgidiei… L-am descoperit, mitul că omul s-a stins, într-un mare articol de-al meu din Adevărul. Cred că ultimul reportaj de mare extensie și respirație dinainte de a se desființa secția de reportaj pe care o conduceam. Și de deschidere, prima mișcare, a măsurilor secrete luate de manager în contra mea …prin mutarea la editură, spre bucuria lui Băse…de unde să știu eu atunci, de ce un așa zis amic rapidist, eu mergeam pe solidaritatea de acest tip, naivul!, Nahoi, a sărit pe mine că articolul ar fi comunist, când el era de bun simț. De unde să știu eu atunci ce- mi se cocea apoi…? Și de unde să știu că oamenii din Medigidia, la un an după articolul meu, aveau să dea numele primarului comunist stadionului central, că erau trei stadioane, ca semn de recunoștință.Țară de comuniști, domnu’ Nahoi…

Da, articolul e semnificativ pentru începuturile profesionale ale Dnei Păuleanu. care a lucrat cel mai intens atunci. Un proiect colosal… Am amintit aceste lucruri în al meu prolegomena la vernisaj…Doina Păuleanu- o erudită. De atât amar de ani nu și-a schimbat deloc zâmbetul ei sănătos, cu dantura-i imaculată și bujorii de munteancă din obraji. A vorbit super. A punctat précis ca la biathlon cu pușca, deoarece la proba a doua, cea a fondului, a fost la fel de briantă… La masa de după, de la ”Sailor” Mangalia , artiștii s-au declarat mai mult decât satisfăcuți. În absența ei, ceea ce e și mai de remarcat. Păi, așa da, că ne-am săturat noi ăștia, muritorii, de elucubrațiile lingvistice și de aberațiile unor Țânțu și alți Antimi care aberează și vomează deliruri lingvistice , când nimic nu au a spune…”Antimități” puturoase…

Dar, să nu fiu rău la un act esthetic…Trag aer sărat în piept….gata, nu mai sunt! Așa că, după act, la muzeu, după pișcotăreala de rigoare, când mi s-a spus prea târziu că am omis a îndemna lumea să cumpere, Drăghici a dat o lucrare…, deși nu am văzut pe nimeni cu teancul de bani la vedere, glumesc, am plecat acasă spre Mangalia, am servit cina apoi la 23 am plecat la București. Începuse să plouă, lapovițeze și să ningă…

La ora 1:00 eram în pat. Indignat. Nici eu nu știu de ce… Noapte bună!

Prefață album pictorii din Tîrgu Mureș, Fabrica de vise, 2016

            dr George Stanca

I-am întâlnit la tabăra din 2 Mai. Și, i-am văzut lucrând de zor. Afară, în interior, la soare, la  umbră. Ca niște furnicuțe.  Furnicuțe creatoare. Naturi statice, peisaje. Nu dau nume. Erau toți.  I-am văzut la masă, la un pahar de vorbă după masă. La o palincă. La un vinuț. Se cunosc între ei bine, nu-s pentru prima oară împreună. Se respectă. Își cam știu valoarea fiecare. Dar nu se pune musai nici unul în față. Și, mai ales nu se fac comparații gen ”eu sunt mai bun decât…” Se respectă. Asta, de fapt, ține echilibrul taberei. Și al Asociației Artiștilor plastici Mureș. Respectul. Căci, pe  lângă creație, am descoperit un lucru poate mai important: e un act de socializare.

Nu vreau să polemizez cu nimeni dar aici nu am găsit decât oameni modești, de bun simț. Nici vorbă de acea zeflemea superioară, îngăduitoarecu cei ce respiră a ”profesionistului uapist” plin de sine și de talentu-i nemărginit. Infatuarea suficientă sieși. Nici măcar însemnele exterioare, banbizonismele…de doi lei…”noi suntem altfel decât voi” arătat cu ostentație de unii care se cred trimișii lui Dumnezeu cu aere demiurgice. ”Rembrandții” de Calea Victoriei…

Aici, poate sunt oameni care s-au refugiat în artă, dincolo de talentul și chemarea native, din vina semenilor, poate a șefilor satrapici, a unor mici dictatori care îi amărăsc…  Căci, solidaritatea, terapia de grup sunt importante, uneori salvatoare. Să nu credeți, după aceste spuse, că avem de a face cu pacienții unui sanatoriu thomas-mannesc; cu o adunare de oameni abătuți, posaci și triști. Râsul, gălăgia decentă, bucuria de a crea, condițiile de tabără, peisajul, aerul, cerul, briza mării  (pe care mulți au descoperit-o ieri) … dar, repet, bucuria creației sunt caracteristicile grupului. Sunt oameni veseli. Optimiști: mai toți, majoritatea, la a doua tinerețe.

Aici e o fabrică.  Aici se împlinesc vise, doamnelor și domnilor! Vise demult visate, reprimate, amânate, sugrumate în valurile mereu tulburi ale vieții! Și, în fine realizate. Atinse.

<<Când eram mic, aveam talent la desen. Uimeam părinții, colegii. Apoi, viața m-a dus pe alte cărări. Ce să te faci pictor?Adică, muritor de foame, te cicălea pragmatismul părinților… M-am realizat, am făcut carieră  în alt domeniu. Dar, prima iubire m-a chemat cu insistență… Acum  pictez, sculptez, desenez, fac grafică și simt că sunt și altcineva. Altul. Trăiesc un soi de inedit al vârstei a doua. Renasc. Mă răzbun, dealtfel, pe manierismul inevitabil al oricărei meserii practicată o viață. Pe monotonia ei. Pe mecanicismul ei. Mă eliberez prin artă >>.

Cam asta e povestea-standard a fiecărui creator, cândva inginer, economist, tehnician, contabil, militar… finalmente pensionar, care alcătuiește Asociația Mureș. Sunt și destui tineri aici, să nu deformăm totuși imaginea. E un laborator terapeutic, contra robotizării omului. Creația eliberează. Poți ajunge cu arta, cu gândul, unde vrei. Fără partide, alegeri, polemici, doctrine, parlamente corupte, politruci cațavencieni și alte droguri nenorocite ale socității contemporane. Arta e alt fel de  luptă. Una catifelată. Dragă. Tandră. Sublimă.

Asociația Mureș, din câte ne arată acest album, pare a fi sau a devenit una mobilă. Lucrează din  mers. Se duce prin toate cotloanele țării, ale Europei. Și, a călători înseamnă a trăi. Vorba unui mare poet ”călătoria îmi înlocuiește lectura.” A descoperi noi locuri, noi peisaje, noi surse de  inspirație ca modus vivendi este o sigură amânare, o prelungire a destinului. O încărcare cu energiile divine. O fugă constructivă. Parafrazând chiar ușor ironic un clasic decapitat, care ne tot  impingea redundant să construim un comunism păgubos cu formula ”învățați!, învățați!, învățați !” aș îndemna artiștii mureșeni, optimist și umorist, să aplice aceiași formulă leninistă. Acum, pe vremea acestui capitalism sălbatic inuman și nesimțit:

Pictați! Pictați! Și, iar pictați!

                                                                                      sept 2016

 

 

 

Ilarie  Gh.  Opriș  Manager sau suflet cultural?

 dr  Geoge Stanca

Pe vremuri omologii lor moscoviți erau numiți ”culturnici”, cu un termen impus de presa occidentală; la noi de Europa Liberă. Expresia era dedicată, destinată mai ales persoanelor din  preajma și influența Kremlinului. Care se ocupau de cultură mai ales ca aparat de propagandă. Este vorba, clar, numai de cei ce au funcționat- ca funcționari cu mânecuțe –   politrucizați, indoctrinați, partinizați. Repet, ei nu munceau –  funcționau, activau. Mutați în orice alt domeniu al  prolitichiei, propangandei ei se pliau perfect. Căci, aveau elasticitatea obedienței.

La noi, altceva era cu acei oameni onești din cultură, care nu funcționau ci trăiau; puneau suflet în ceea ce  făceau. Puțini sufletiști mai avem azi și aceea numai devotați folclorului național și tadițiilor culturale ce trebuie musai apărate, conservate de agresiunile mondialiste și europeniste desnaționalizante. E o mare bucurie că azi unii supraviețuiesc. Ba, în pofida vârstei își continuă, nobila activitate…

Președintele ”Asociației Artiștilor Plastici Mureș” este un domn ce pare ceva mai în vârstă. Dar, verde cum se zice. Doar pare. Președintele etern. Nu nu vă gîndiți la o dictatură, nu e cazul. Mai degrabă asociați-l cu Munca. Dl Opriș e un om echilibrat. Ponderat. Ilarie Gh Opriș. Peste 70 și … de ani. E acel ferment cultural, animator existent cândva îndeobște la sate, și extins la oraș, pe  branșe: arte plastice, dansuri populare, folclor autentic, cenacluri  literare…Eu îl asemui ca ferment cultural cu dl Vartolomei Todeci din Vaideeni – Vâlcea. E cel care a organizat concursuri urmate de antologii de poezie populară; cântece; orchestră de fluierași cu vârstnici- una, cu copii- alta. Am aflat că marile cântece  ciobănești ale Lucreției Ciobanu, reluate acum de Nineta Popa și de Mariana Anghel sunt toate scrise or culese de dl. Todeci. Îmi chiar sună în minte acum, reprezentativul, emblematicul, imnicul song ciobănesc ”Ridică-le, negură!” ”De-aș putea m-aș ridica//Sus la vârf ca negura//Și-aș tot ninge și-aș ploua//Unde-i badea cu turma…”

Toată viața culturală a ciobanilor din zona sibiană, a Mărginimii – căci vaideenii asta sunt, ”ungureni” , mărgineni aciuați  în Nordul Olteniei – e reflectată culturalmente prin travaliul de o viață a lui Vartolomei Todeci, un ferment excepțional. La fel domnul Opriș…La capul de rând al acestei munci de creație fabuloasă, autentică, laborioasă stau din păcate mai toți paraziții folclorului; acei clienți pripășiti pe la Etno – ce treabă avea Bahmuțanca, nene, cu folcloru’? –  apar și trăiesc după munca unui astfel de creator autentic. La fel ca dl Opriș Altfel spus , multe ”guri” de  interpreți ai folclorului, neavenite, sunt de-a dreptul știrbe ne mai împroșcă, scuipă cu silabe șchioape furate din munca altora.. .Dar vorba unui muzician ca Mircea Vintilă: ”ce să le faci, bă? Trăiesc, există și ei, acolo…”

Din această mirifică lume a autenticului românesc îl extrag cu bucurie  –  iată, la anul de grație 2016, pe un al ferment cultural, animator, om cu simțul – ce zic eu?…cu  instinctul – organizării, Ilarie Ghe Opriș. Ce frumos și cât de românește se îmbină, rimează într-un spirit onomastic arhaic chiar și  numele celor doi fermenți: Vartolomei și Ilarie…!

O asemenea dibăcie de a aduna oameni de talent poate aflați la a doua tinerețe deci personalități formate, care au visat să fie artiști, iar viața, destinul nu i-a  lăsat. Îți trebuie ceva fler să găsești, organizezi, aduni și să-i pui la locul ideal pe cei ce fac din arta plastică un ”violon d’Ingres”, o a doua pasiunne sau, fatalmente, o rațiune a existenței… Azi, cu limba asta americanizată sufocant, (sau anglo-saxonizată…) aș putea spune că dl Opriș ar fi un bun manager. Dar nu vreau să-l jignesc… Căci pentru mine, ca semnificație, cuvântul acesta amrica nu are nicio treabă cu semantica românească. Parcă nu includ și sufletul. E golit de sentinmente. Vid. Genune. Pragmatism. Cinic. Și atât! Nu, și suflet, repet. Căci, dacă a fi să corectez , să înlocuiesc, să traduc,  interpretez acest nefericit barbarism  –”manager” de cultură  –  i-aș zice sufletist de cultură… E  mai exact, mai omenesc, mai românesc.  Iată o carte de vizită realistă și concomitent romantică: sufletist de cultură.

                                                06.09.2016

 

Victor  Ioan  Cacovean   

Are vocația plastică a singurătății, exprimată prin culoare. Sau, și mai precis, a liniștii colorate. Tablourile sale degajă multă liniște. Personajele, cele câteva pierdute-n peisaje sunt calme, silențioase și tăcute. Orașele lui, ca tablouri, par pustii, evocă parcă așezările alea din western în preajma unui duel între pistolari. O așteptare tensionată. Și parcă auzi cum șueră vântul a moarte și a pustiu. Sigur, puteam spune că imaginile par înghețate, dar asta parcă sparge tensiunea. O umanizează și dă efectul dorit. Ai impresia în fața unui lac străjuit de copaci răzleți, a unei curți interioare străjuită de ziduri înalte, a unei cărări ce trece prin pădurea că de fapt autorul pictează tăcerea. Și diversele fețe ale ei. Mereu colorate, mereu animate, paradoxal, de lipsa vreunei ființe…cum parcă aud și acum tăcerea bărcilor lăsate pe malul mării și șuieratul nisipului frecat de briză pe lemnul lor…E un univers fabulos, să recunoaștem…

Dar, universul plastic al dlui Cacovenu e aidoma celui ceresc, fără limite. Se vede, se zărește, dar nu se termină nicăieri. Case, castele, fațade scoase-n prim plan, poteci tainice prin pădure, lumini de noapte și de ceruri violet. Un univers amețitor al culorilor. Fiindcă arma de luptă a artei lui VIC e Culoarea. De care  parcă nu se mai satură. Asistăm de fapt la o foame nesățioasă de culoare; un senzualism dus la paroxism și dincolo de el dacă s-ar putea…Și asta se străvede în ”Bucuria Florilor”- titlul unei expoziții aparținând plasticianului aiudean. Sunt invidios nu numai pe expoziție dar și pe titlul ei. Fiindcă, chiar dacă nu aș fi știut cum se numește, eu aș fi denumit-o tot așa. Sigur însă că bucuria asta a florilor se transformă într-o alta similară – bucuria ochiului. Energiile cromatice transmise de aceste flori fiind extraordinare. O bombă atomică… tot florală. Una care explodează și riadiază fericire, asocieri culturale, cromatice, estetice. Fiecare tablou floral în parte este ca un poem mustind de metafore, alegorii. E un joc al culorilor, o mistică a florilor ce pare infinită. O mistică având dinamica  unei bacanale romane în care frumusețile feminine se-mpletesc într-un amor vinovat, etern și licențios. O destrăbălare orgisiacă, de-a dreptul zgomotoasă, verbală a florilor și a culorilor lor. Un senzualism indicibil…  O asemenea expoziție amețește, anulează rațiuni, creează deliruri păgâne și te face să crezi că ai plonjat într-un dezmăț al culorilor. Din care deduci cu amărăciune că  numai culoarea, imaginea nu pot reproduce și miroasele. Fabuloasele miroase ale unui florilegiu. O astfel de expoziție, ca un congres universal al florilor, ca un turn Babel al lor, mă duc cu gândul – olfactiv și imagistic – la un cântec popular  fundamentalul din Teleorman. E cântat, descoperit de Tudor Gheorghe.”Carul cu flori”, cânt ce atinge ca lirică, valoarea epică a Mioriței…Și, nu exagerez deloc. La urma-urmei totul este esență. Totul are o viață cu un anume rost. Căci, florile  lui Cacovean, ca toate florile lumii se supun și ele judecății de apoi: ”iar în  poarta Raiului//Șade floarea soarelui//Și judecă florile //ce-au făcut miroasele….” Aici se impune  o corecție adaptată  la subiectul nostru:  ”…și judecă florile//ce-au făcut…culorile”. Mai ales, cele măiestrite  de penelul lui Victor Ioan Cacoveanu.

                                                         sept 2016