Dan Andrei Aldea
Dan Andrei Aldea s-a stins din viață la 69 de ani în localitatea Fântâna Doamnei, județul Călărași.
George Stanca l-a vizitat și în Germania și la întoarcerea în România în 2016 la Oradea și în 2018 aici, în Bărăgan. Prietenia lor dura de prin anii 70. George Stanca a scris multe articole atât în Săptămâna lui Barbu, în Flacăra lui Păunescu și în Click. I-a dedicat și poezia Menuet.
Maraton sau cursă contra- cronometru?
Gala top ’72
… secţia pop a fost prezentă prin tot ce are mai bun la ora actuală. N-au lipsit deci Phoenix, Sfinx, Roşu şi Negru, Romanticii. Din păcate, o formaţie cu potenţe inimaginabile ca Sfinx a prezentat, graţie organizatorilor, o singură melodie, în rest fiind folosită ca grup de acompaniament. Nu credem că aceasta este menirea trioului condus de Dan Aldea, mai ales când, vădit competitiv, celelalte formaţii au
George Stanca, Flacăra nr 14, pag 21, 29 martie, 1973
Avem totuşi un festival
Primăvara Baladelor
…O notă în plus au oferit festivalului recitalurile hors-concours susţinute
de consacraţi ca Alexandru Mica – într-un program alcătuit din balade vechi,
trio-ul Bebe Paraschivescu – Dan Aldea- Cornel Ionescu sau formaţiile
Phoenix şi Sfinx. În ciuda unor mici erori de selecţie, inerente poate,
festivalul de muzică şi poezie Primăvara baladelor este un mare început
căruia îi dorim din toată puterea cuvintelor noastre să-şi continue drumul.
George Stanca, Flacăra nr 14, 31 martie 1973
SFINX O formaţie de excepţie
Locul şi data naşterii: Bucureşti, 1969 (în noua formulã)
Unde funcţioneazã în prezent: Teatrul Lucia Sturdza-Bulandra şi clubul Universitatas
Compoziţii recente: Din nou acasã, Om Bun, Condiţia umanã
Discografie: un disc single – Şir de cocori, Languir mefais
Influenţe: John McLaughlin, Soft Machine, King Crimson
Spuneam deunãzi cã <<SFINX este o formaţie cu potenţe inimaginabile>>. Afirmaţia, deloc gratuitã, decât poate pentru unii amatori de calambururi facile sau de expresii celebre spuse pe latineşte, apare valabilã în ochii celor care, specialişti sau nu, cunosc bine acest grup. Adicã nu-şi rezumã cunoştinţele doar la componenţa formaţiei şi la câteva cântece mai cunoscute din repertoriul sãu…
Este drept, trebuie sã asculţi multã muzicã şi la fel de multã poezie ca sã poţi spune cu adevãrat cã-ţi place acest remarcabil grup. Creaţia Sfinxului nu poate fi integral <perceputã> decât dupã o susţinutã gimnasticã a auzului. Si asta pentru cã muzica lui, uneori ironicã, alteori trist-meditativã, arareori veselã, se refuzã canoanelor facile ale muzicii comerciale (dovadã, lipsa aproape sistematicã din top-uri) integrându-se mai degrabã într-un gen discret, de atmosferã, specie pe care aş îndrãzni s-o numesc <pop de camerã>. Asta nu înseamnã cã formaţiei îi lipseşte nervul; dimpotrivã, chiar şi piesele cele mai lirice au sunete pline de acorduri mãrinimoase.
Fãrã îndoialã, formaţia graviteazã muzical în jurul lui Dan Andrei Aldea, a cãrui personalitate se confundã în mare parte cu cea a grupului sãu. Spirit complex, cu o solidã culturã muzicalã, compozitor, aranjor, poliinstrumentist (chitarã, vioarã, pian, muzicuţã, fluier, blockflote), Dan Aldea este adeptul formulei reduse de grup pop. De aceea nu a avut niciodatã mai mult de doi oameni în jurul lui:
Corneliu-Bibi Ionescu (chitarã bas) – creierul tehnic al formaţiei. Multe din efectele sonore care dau sound-ul specific grupului sunt rodul creaţiiilor sale electronice.
Cristian Ion (baterie) – un mai nou membru al grupului; plin de temperament, instrumentist <nervos>, adesea un furios, este un talent promiţãtor care poate produce mai mult în atmosfera de serioziate şi profesionalism caracteristicã Sfinxului.
Am enumerat deci câteva din calitãţile certe, incontestabile, care alcãtuiesc portretul unei formaţii cu stil din ţara noastrã. Se pare cã semnatarul acestor rânduri nu este singurul care cunoaşte şi recunoaşte aceste calitãţi, de vreme ce aproape de doi ani formaţia este colaboratoare a Teatrului Lucia Sturdza-Bulandra. Am admirat-o, ca şi miile de spectatori, în recitalurile de pe scena teatrului sau la mult apreciatul Muzicã şi poezie. O putem admira şi acum într-un context inedit: piesa A douasprezecea noapte, a cãrei muzicã este semnatã de Dan Aldea. Am putea-o admira şi într-un turneu organizat de ARIA dar din pãcate nu ştiu dacã aceastã instituţie are cunoştinţã de existenţa formaţiei SFINX.
George Stanca, Flacãra nr 19, 5 mai 1973, pag 17
Sfinx contra Phoenix
Locul ostilitãţilor – un imobil de pe strada Cazãrmii din Bucureşti. Data – cu o zi înaintea plecãrii Phoenix-ilor la Festivalul de la Sopot. Combatanţi -Dan Andrei Aldea, şeful formaţiei Sfinx; Iosef Kappl, bateristul formaţiei Phoenix; Cornel Calboreanu, electronistul Phoenix-ilor; Nicolae Covaci, şeful formaţiei Phoenix (interpelat ulterior). Martori: Florian Pittiş, gazdã, organizatorul întâlnirii, fotoreporter, reporter.
La început se ascultã puţinã muzicã (John McLaughlin), se emit pãreri; participanţii au gusturi diferite. Normal. Se trece apoi la inerenta discuţie despre instrumente – <Ce scule mai sânt la Timişoara, dar la Bucureşti?> Iatã, acum se judecã clasamentele şi valoarea lor: <Sunt împotriva clasamentelor în muzicã fãcute aşa, ca la sport. Ce-i aia? Locul întâi, 2562 de puncte, locul doi nu ştiu mai câte… Valoarea conteazã, nu ceea ce crede ics sau igrec despre tine, muzicianul>. (Kappl)
-Apropo, ce crezi tu despre Sfinx în general, şi despre Dan Aldea în particular, Ioji Kappl?
-Aş putea emite o pãrere despre Sfinxul de acum doi ani, cel cu Toroimac la baterie. De atunci, din faza <Şir de cocori>, nu i-am mai ascultat. Despre Aldea însã nu mã pot pronunţa – este un mare melodist şi un maestru al timbrurilor. Are apoi o fineţe extraordinarã.
-Eşti politicos, precum vãd.
-Politicos sunt numai cu fetele. Cu Dan Aldea trebuie sã fii sincer. El îmi place deci pentru cã e stãpân pe mai multe instrumente. Asta înseamnã un muzician complex. Aş vrea tare mult sã cânt odatã la un jamsession cu el, sã facem ceva blues.
-Dar tu, Dan Aldea, ce pãrere ai despre Phoenix?
-Este cea mai serioasã trupã din România. Îi remarc îndeosebi pe Mircea Baniciu şi pe Kappl, din acest grup. Primul pentru cã dã formaţiei un sunet deosebit, al doilea, fiindcã dupã abdicarea lui Dan Dimitriu rãmâne cel mai bun basist pop din ţara noastrã. Îşi ştie bine rolul, e stãpân pe tehnicã şi are un gust sigur.
-Observ, nu fãrã stupoare, cã pe Nicu Covaci l-ai omis.
-Nicu Covaci îmi este un foarte bun prieten şi despre el n-aş putea vorbi decât la modul subiectiv.
-Fie şi subiectiv!
-Îmi place tenacitatea lui tipic bãnãţeanã, spiritul cu care îşi conduce trupa şi mai ales îmi place cã se numãrã printre puţinii muzicieni-pop care au ajuns la o concepţie rea sau bunã, dar unitarã, despre sunetul chitarei din muzica pop.
-Tu n-ai ajuns încã acolo?
-Nu. Mai trebuie sã învãţ muzicã, sã citesc tratate, romane chiar, într-un cuvânt sã mã dezvolt intelectualiceşte.
Discuţia deviazã puţin, se ajunge la problema publicului, la relaţia sa cu scena. Aici intervine Pittiş cu câteva exemple dintr-o recentã experienţã. <Dacã-i aşa, sã vã spunem noi cum se umplu în provincie sãlile cu câteva ore înainte de spectacolele noastre. Sau sã vedeţi voi ce public extraordinar este la Ploieşti sau Piteşti – receptiv, avid, cunoscãtor, ce mai extraordinar>.(C.Calboreanu). <Pop-ul, conchide Kappl, a devenit un fenomen de neînlãturat, el este o artã necesarã tineretului>. Nu este primul care o spune. Sã auzim acum şi pãrerea lui Nicu Covaci despre Dan Aldea:
-Îl admir pe Aldea. Este un bun, foarte bun <urechist> şi un mare tehnician. Pãcat cã nu vrea mai mult. El ar trebui sã caute nişte cãi de comunicare. Astfel, el este destul de ermetic în concepţie şi se pare cã n-a înţeles încã faptul cã trebuie sã cânte, sã se afirme, sã fie mereu în ochii publicului. Altfel ajunge ca Sorin Tudoran, un alt mare chitarist pierdut prin restaurante, sau ca Liviu Tudan. Ştiţi cum era Liviu înainte, plin de rãutate, ce mai, fiarã. Acum s-a blazat, e comod, cântã la restaurante în strãinãtate, iar pe noi ne-a lãsat singuri pe baricade. Iatã de ce nu se poate vorbi încã despre un curent unitar în muzica pop româneascã.
P.S. Precum se ştie, chiar a doua zi dupã aceastã discuţie, interlocutorul nostru Iosef Kappl a fost internat, din cauza unei pneumonii, într-un spital din oraşul polonez Sopot.
TOP
1.Pastoralã – Roşu şi Negru – Nancy Brandes
2.Cântec pentru Angela Davis – Folk Group Thalia – Judit Csoma
3.Ce spui tu şi ce spun eu – Iuliu Merca – Mihai Dumbravã
4.Chemarea dragostei – Adrian Romcescu – Marius Ţeicu
5.Ciocãnitoarea – Aura Urziceanu – Laurenţiu Profeta
6.Dacã ai ghici – Margareta Pâslaru – Margareta Pâslaru
7.Seara – Anda Cãlugãreanu – Radu Şerban
8.Ploaia – Odeon – Sorin Vasiliu
9.Fetiţa mea -Mihai Constantinescu – Mihai Constantinescu
10.Şi cântau mandoline – George Nicolescu – George Nicolescu
George Stanca, Flacãra nr 38, 15 septembrie 1973, pag 29
Dialog sincer
Cu Dan Andrei Aldea despre «Sfi nx» în special
şi despre muzica pop în general
– Dan Aldea, te avantajează noua formulă, aceea de patru, a Sfi nxului,
când voi eraţi prin tradiţie un trio?
– Da, mă avantajează, soluţia asta, mă ajută chiar. Simt că îmbătrânesc
şi nu mai pot cânta singur. Tocmai de aceea am lărgit formula şi mi-am luat
un baterist deja format.
– Noi membri ai formaţiei dumitale nu prea îmi inspiră încredere.
Să spun şi de ce: Petre Iordache este pe picior de plecare, iar Mihai
Cernea este format în cu totul alt climat decât al dumneavoastră, se
gândeşte, mult prea mult, la bani. Or, din câte mi-amintesc, trio-ul
«Sfi nx», de exemplu, făcea artă dezinteresat.
– Cât timp Cernea este un baterist mai bun decât alţii, mi se pare
legitimă dorinţa lui de a fi remunerat aşa cum se cuvine. E un deziderat
care mie mi se pare a fi fi resc.
– Dacă tot vorbim despre acest lucru, m-ar interesa să afl u ce
pretenţii ai dumneata care, oricum, eşti un muzician mai complet, mai
bun.
– De cinci ani, de când cânt la chitară, nu am reuşit încă să am un
instrument ca lumea. Veşnic mi se ard difuzoare, staţii, veşnic trebuie să
investesc mai mult decât obţin. Vreau numai să-mi amortizez cheltuielile
investite în instrumente. Şi până acum n-am reuşit acest lucru.
– Dar să revenim la «Sfinx».
– …Rămăsesem la Petre Iordache. El este un foarte vechi component
al «Sfinx»-ului şi îmi place să-l am alături de mine în orice condiţii. Este un
bun muzician şi cântă, ca şi mine, la mai multe instrumente. Iar dacă Petre
Iordache părăseşte formaţia «Sfi nx», nu-i nimic, o iau iarăşi de la început.
N-ar fi nici prima, şi nu credem, nici ultima dată când aş face-o.
– Se pare că, în ultima vreme, pe unii dintre muzicienii noştri pop
îi tentează posibilitatea de a cânta într-un local din străinătate. Ai un
asemenea gând?
– Bineînţeles, nu! Însă atâta timp cât formaţii ca Locomotiv GT sau
Sirius din Ungaria, Ialla din URSS, ori Ceslaw Niemen din Polonia pot
concerta şi în alte ţări, chiar dacă valoric nu ne depăşesc, nouă nu ne
mai rămâne decât să ne mulţumim cu ceea ce ni se oferă – cântatul întrun
local, eventual din străinătate. Mă doare mult faptul că mari trupe ca
Emerson, Lake an Palmer sau Johnny Winter au ocazia să prezinte lumii
pop-ului prelucrări după folclorul nostru, în timp ce noi nu putem face acest
lucru, deşi suntem români.
– Spune-mi, este adevărat că ai abandonat ideea muzicii
necomerciale?
– Nu, nu este deloc adevărat.
– Ştiu însă că viitorul dumneavoastră va avea un aspect
eminamente comercial.
– Oriunde pe lumea aceasta existenţa unei formaţii care face muzică
de calitate este posibilă doar când alte câteva sute de trupe cântă numai
pentru atingerea supremaţiei în top-uri. Cum noi avem numai 10-11 grupuri
mari şi late, suntem nevoiţi să facem şi muncă de salahori muzicali.
George Stanca, Flacăra, nr 45, 3 noiembrie 1973, pag 13
Sfi nx + Phoenix = Pop
Trei mii de tineri înăuntru. Câteva sute de tineri afară. Cu urechile
lipite de geamurile vibrânde ale Sălii Palatului. Calvarul celor fără de bilete
începuse încă de la ora prânzului zilei de luni 19 noiembrie 1973, când
casa din Calea Victoriei a fost, literlamente, asediată. Seara cota biletelor
«la negru» s-a triplat. Dar câţi oare se îndură să-şi vândă biletul când în
sală sunt Sfi nx şi Phoenix? Şi nu numai că sunt, dar şi cântă.
…Sala este deci plină. Arhiplină. Se stă în picioare, pe scări, pe
strapontine. Câţi pentru Sfi nx, şi câţi pentru Phoenix? Greu de spus. Toţi
însă pentru muzica pop românească.
SFINX. Apariţia lui Dan Andrei Aldea este primită cu ovaţii. Se pare că
publicul începe să-l cunoască. Mai trebuie doar să-l recunoască. Drept un
mare chitarist. Dar asta nu depinde nici de el, nici de public, ci de acea,
frumos numită dealtfel, «arie a difuzării» cu toţi factorii care o compun.
Spuneam deci, a apărut Dan Aldea.
De data aceasta Aldea şi Bibi Ionescu renunţă să mai cânte din poziţia
calm-stând-pe-scaun. La locul său, în faţa tobelor, Mihai Cernea, cu căştile
pe urechi, ascultând în permanenţă magnetofonul cu preimprimarea.
Sfi nxul are întotdeauna ceva ciudat şi destul de discret pus în evidenţă.
Probabil că acum, trio-ul bucureştean a început să vizeze şi partea de
show. Nu-i rău.
…Melodiile încep să curgă. Meniul zilei, Horă de băieţi, Can’t Find
Way Home (Blind Faith), Fiii soarelui (fostă Blazatul, devenită acum
mai optimistă), Oh, Sunny Day (Fleetwood Mac) etc. Băieţii au succes,
intervenţiile solistice de chitară şi vioară sunt mereu subliniate de aplauze.
Publicul ştie uneori să guste şi muzica bună. Şi să mulţumească în felul
său. Chiar dacă Sfinxul a primit flori numai din partea Andei Călugăreanu
şi a Direcţiei A.R.I.A. Şi acum.:
PHOENIX. Două discuri mari concentrate într-un spectacol. Piese
noi: Pavel Chinezul, Mica ţiganiadă, Andrii Popa, Ochi negri, ochi de
ţigan, Muzica şi muzichiia, Mugur de fl uier, etc. Le vom auzi în curând
(aprilie-mai 1974) prin bunăvoinţa Electrecordului. Şi tot atunci le vom
comenta. Deocamdată spectacolul. Phoenix, în afara faptului că a găsit
cea mai bună, dar nu singura cale de a face un pop autentic românesc,
posedă încă un atu de mare importanţă-mişcarea în scenă făcută evident,
în spiritul spectacolului pop. Nimic din ceea ce fac membrii grupului nu
este întâmplător. Clişeele pantomimice sunt evitate: la fel, evocarea nu
ştiu cărei vedete de muzică uşoară. Sunt totuşi altceva salturile a la Pete
Townshend executate de Iosif Kappl.
Şi totul se leagă fericit cu muzica şi costumele. Ar trebui doar ceva joc
de lumini pentru ca show-ul Phoenix să fi e complet.
…Prin ceea ce au arătat timişorenii recent la sala Palatului, ca dealtfel
prin tot ce fac ei, s-a simţit permanent dorinţa trupei de a fi cât mai originală,
cât mai românească. In ce măsură s-a reuşit acest lucru ne-a putut-o
demonstra simţirea cu care a reacţionat în permanenţă publicul.
…Şi pentru ca totul să fi e bine, n-a lipsit nici Negru Vodă. În varianta
sa lungită. Într-un timp credeam că acest şlagăr-gigant va ucide formaţia
Phoenix precum «bibeloul de porţelan» pe Mondiali. Din fericire, Covaci şi
băieţii săi ştiu foarte bine când şi mai ales cum trebuie cântată piesa lor
de rezistenţă.
…Toată lauda organizatorilor (sindicatul A.R.I.A.) acestei sărbători
a elitei pop-ului românesc. Din păcate asemenea splendide seri sunt
regretabil de rare chiar dacă, precum s-a văzut, succesul la public este
mai mult decât garantat.
George Stanca, Flacăra nr 50, 8 decembrie, 1973, pag 8
TOP
St – sc – titlul – Interpretul – s top
1 – 1 – Meşterul Manole – Phoenix – 11
2 – 2 – Negru Vodă – Phoenix – 23
3 – 3 – Străinul – Dida Drăgan – 7
5 – 4 – Amintiri – Progresiv TV – 9
6 – 5 – Paşi pierduţi – Magic – 6
4 – 6 – O, rămâi – Romanticii – 10
7 – 7 – Undeva – Olimpia Panciu şI Marus Ţeicu 3
– – 8 – Baladă – Marcela Saftiuc – 1
8 – 9 – Seara – Anda Călugăreanu – 16
– – 10 – Spune-mi – Sfi nx – 1
Compozitori: 1 şi 2 Nicolae Covaci 3. Petre Magdin 4. Ladislau Herdina
5. Ovidiu Şurtea 6. Teodor Tufi ş 7. Marius Ţeicu 8. Marcela Saftiuc 9.
Radu Şerban 10. Dan Aldea
George Stanca, Flacăra nr 51, 15 dec 1973, pag 9
TOP
săpt trecută – în curs – titlu – interpret – săpt în top
1 – 1 – Spune-mi – Sfi nx – 15
2 – 2 – Andrii Popa – Phoenix – 13
4 – 3 – Albastrul unei mări imaginare Dida Drăgan – 5
3 – 4 – Oameni – Aurelian Andreescu 10
7 – 5 – Ei sunt amicii mei – Mondial – 4
5 – 6 – Baladă – Marcela Saftiuc – 15
6 – 7 – Cuvântul dat – Margareta Pâslaru – 9
8 – 8 – O romantică fată – Marina Voica – 12
10 – 9 – Balada mării şi a pământului – Capitol – 2
9 – 10 – Colind – Suzana Georgescu – 3
Compozitori:1.Dan Aldea, 2.Mircea Baniciu, 3.Nancy Brandes,
4.Marius Ţeicu, 5.Iuliu Merca, 6.Marcela Saftiuc, 7.Mihai Dumbravă, 8.
Marius Ţeicu, 9.Florin Irimia, 10.Suzana Georgescu
George Stanca, Flacăra, 1973, dec, pag 27
Dan Andrei Vladimir N. Aldea.
Născut la Bucureşti, în 9 martie 1950. Cântă la chitară solo, vioară,
muzicuţă, pian, blockfl ote. Absolvent al şcolii de muzică şi al Conservatorului
Ciprian Porumbescu. Intemeietorul noii formaţii SFINX, în formula de trei
persoane. Cel mai bun chitarist solo la al II-lea Festival Naţional de Muzică
Pop. Coautor la muzica filmului Nunta de piatră. Compozitor al unor melodii
de succes ca: Şir de cocori, Blues absurd, Din nou acasă, etc. Muzicieni
favoriţi Peter Green, George Enescu, Johny Răducanu, Horia Moculescu,
Elton Dean, Robert Fripp, Olimpic 64, John McLaughlin, MAHAVISHNU
ORCHESTRA, KING CRIMSON, SOFT MACHINE. Pasiuni extramuzicale:
caricatura.
George Stanca, Flacăra almanah, 1973
● Meditez tineri doritori; chitară solo, vioară, pian, pentru intrare
în Conservator, secţia muzică pop. Plata în numerar sau boxe cu staţii
Fender. Adresaţi-vă Dan Andrei Aldea.
George Stanca Flacăra nr 1-2, 1 ianuarie 1974
Din culisele Festivalului Flacăra
Şi totuşi am văzut Festivalul Flacăra cu ochii mei obosiţi de nesomn,
ei care nu aveau răbdare trăgaz să se închidă decât în timpul convorbirilor
telefonice trecute de sută… Vine sau nu Phoenix? Au autocar? N-au.
Atunci trebuie să vină cu trenul. Pentru asta trebuie aprobare… Cântă
Sfinxul? Nu se ştie, sâmbătă la opt sau au spectacol la Bulandra… Şi
totuşi, Dane, fă asta pentru mine, cântă pentru visul meu. Şi tu Mişu
Cernea uită că ne-am supărat nu demult… Cum, Nancy, ţi-au plecat
doi sufl ători în turneu cu Electrecordul? Ş fără ei nu se poate cânta/
Ai dreptate, înţeleg, nu se poate. Cum? V-a dispărut şi staţia de voci?
Nu-i nimic, şi să-l rog pe Nicu Covaci, poate v-o împumută. Uite, lui Dan
Aldea i-a dat voie să cânte pe Marshall. Ce? Propui un supergrup cu
Aldea, Covaci, Ţăndărică, şi Kappl? Stai să vorbesc cu ei la telefon,
sună-mă tu mai târziu. Apropo, azi noapte pe la două am vorbit cu Elena
Constantinescu, i-am telefonat la Slatina. Ar fi bine să cânte şi ea cu
voi. Cum nu cântaţi? Ai dreptate, uitasem. Iar cu supergrupul, evident,
nu poate apărea. Păcat de fata asta, are mereu ghinion… Alo, Moţu
Pittiş, mâine dimineaţă la opt sunt la tine să facem regia, tu te pricepi:
o scriem noi de mână şi o dau apoi la bătut în cinci exemplare…Sala
Palatului? Casa de bilete? Suntem Flacăra. Câte s-au mai vândut? Incă
200 într-o jumătate de oră? Asta-i bine, da? Cum? E înghesuială mare
la casă. Bine, vă las….Sala Floreasca? Tovarăşul Trandafirescu? S-au
montat scaunele suplimentare? N-aveţi aprobarea pompierilor? Bine. O
să vorbim noi, avem un reporter care a lucrat la Paza contra incendiilor,
aranjează el… Alo, Gara de Nord? Casa 10? Doamna Marinescu, vă rog
opriţi 12 bilete duminică, pentru rapidul de Timişoara. Da, sunt pentru
Phoenix. Mulţumesc. Vă aşteptăm la un cenaclu!
Evident, în visul meu vechi nu era nimic din toate astea. El era clar,
simplu, lin. Vine Phoenix-cântă Phoenix. Vine Sfinx-cântă Sfinx. Vine
Mircea Florian –cântă Mircea Florian. Vine etcetera-cântă etcetera. Şi
asta până la sfârşit, când totul va fi un triumf, va ploua cu fl ori, vor curge
laude chiar şi din pagina foştilor mei tovarăşi de la Săptămâna, care m-au
promovat recent Cavaler al Lămâiei de verde.
Întruchiparea visului a fost totuşi mai frumoasă decât cea ireală,
pentru că trebuie să recunosc nu l-am visat nici un moment pe acel superb
spectator, Năstase Ilie, cel pentru care cu câteva zile înainte cântasem
de-adevărat un cântec pe care-l ştiu de la un vecin cu dinţii de aur şi mare
fumător de Mărăşeşti, pe numele lui de artist Titi Giuleşteanu. Sublimă
satisfacţie să-ţi vezi cu ochii mai mult decât un vis. Şi totuşi, după împlinirea
sa, ce pot face altceva decât să visez în continuare cum se va sfârşi primul
Festival Flacăra în aer liber. Locul de desfăşurare l-am ochit demult, pentru
că eu ştiu să visez totuşi planifi cat. El este aici, la nici un kilometru distanţă
de piciorul veiozei la lumina căreia scriu acum şI la întunericul căreia voi
continua să visez un festival de muzică românească, ţinut pe o câmpie de
lângă Bucureşti.
George Stanca, Flacăra, nr 4, 19 ianuarie 1974, pag 20
Dragă Dan Andrei Aldea
Miercuri, 9 martie, a fost ziua ta. Ei, şi ce?, vei zice în stilul tău special. Ei, iată că unii prieteni vechi ştiu. Asta, neînsemnând decât faptul că noi…” un grup restrâns de iniţiaţi”, nu te uităm şi că te vom iubi pentru o eternitate şi câţiva ani… Aud că ai început să mişuni şi prin Patria-Mumă, concerte, apariţii, ceea ce este o veste minunată…
Chiar dacă tu mai locuieşti şi prin Oradea, la soţia ta. Am auzit şi văzut pe YouTube destule din şi despre concertele tale prin diverse localităţi transilvane, alt motiv de bucurie pentru subsemnatul. ”Ursul” Dan Andrei Vladimir Aldea a ieşit din bârlog… spre bucuria multor fani… Căci, Dane, habar nu ai de câte ori ascult eu, cu bucurie şi nostalgie, acel ”Brad Bătrân” pe versurile lui N. Iorga. Nu mai zic despre ”Om bun”, căci e deja şlagăr, inclus în subconştientul românului. Ţi-am mai spus, şi-mi face plăcere s-o repet, am auzit doi tineri care cântau pe plajă la Mamaia această piesă, instrumental. Când i-am întrebat dacă ştiu cine a scris-o, habar nu aveau. Nu e o veste rea, e una excepţională. Înseamnă că a intrat în folclor. Cum spunea Nichita, idealul poetului (creatorului) este să intre în folclor, să fie anonim…Modestia asta proverbială te va conduce probabil la a fi un celebru creator, viitor anonim… Nu ştiu cum să-ţi explic, Dane, acum că eşti mai aproape, parcă nu-mi mai este aşa de dor de tine. Chiar dacă de când ai revenit în ţară nu ne-am întâlnit. Până acum parcă simţeam graniţele, acuma nu.Te-am mai văzut la tv, la Doru, te-am văzut în acţiune pe YouTube, lucruri care ne apropie. Faptul că te ţii departe de Bucureşti nu este rău. Şi eu încerc să scap de el, dar nu prea am cum. Azi Bucureştiul este, sau aşa-l percep eu, o metropolă orientală, unde dincolo de câteva cluburi serioase de rock, totul se scaldă într-un orientalism manelistic dulceag ca o bucată de rahat turcesc. Nu ai ce pierde, mai ales că oricând poţi reveni la Munchen… Ce e frumos e faptul că mulţi dintre noi am rămas aceiaşi care te iubesc. Stănculescu, Minghiat, care te sunau mereu din tabăra de la Calafat. Sau, văzuşi coincidenţă marţi, cum vorbirăm toţi cu mare bucurie, Tudor Gheorghe, Andrei Păunescu şi subsemnatul… Inşi pentru care tu rămâi acelaşi artist şi prieten drag nouă. Iarăşi, La mulţi ani!
George Stanca, Click, martie, 2016
Miercuri 3 august 2016
Anotimpul unui idol – Dan Andrei Aldea
Am plecat cu Basil la volanul mașinii sale și cu Lena spre Oradea pe drumul ce trece prin Marghita..Un drum rău, care s-a reparat numai prin cârpire și unde nu puteai lua viteză. La intrare în Oradea ne-am cam câcâit, bâlbâit până ce ne-am întâlnit cu Dan și Dana lui. Ținta călătoriei noastre de la Bocșa. Am mers la colțul străzii Aluminei strada unde e blocul lor, bloc vechi dintre primele costruite, ”în anii socialismului”, din Oradea…O trattoria ”Gourmèe” la capătul străzii a rezolvat multe. Căci, ne-am așezat acolo de prânz, unde am zăbovit vreme de două ceasuri. Bere, apoi vin alb, cordon bleu, pizza, macaroane, cașcaval pane; bune toate. Amintiri depănate. Căci, eu cu Dan nu ne-am mai văzut de 25 de ani, când am fost eu la el acasă, la Munchen. Nici nu știu ce să scriu aici, mascat, fiindcă ce s-a discutat sunt niște păreri despre câțiva ”prieteni” comuni care ne privesc numai pe noi doi. Culmea e că timpul ne-a făcut să fim de acord total în ceea ce a privit comportamentul lor. Nu se merită a le face cunoscute, dar m-am bucurat ca, în atâta amar de vreme, Dan să constate despre ei exact ce am concluzionat și eu. Prieteni falși, profitori, nesimțitori, nemeritați. Mă opresc aici.Culmea, oameni pe care-I credeam eterni în apropierea noastră. C’est la vie…
În drum spre Dan prevăzusem că va aminti de vechea-i adversitate față de Mișu Cernea… Am fost plăcut surprins să constat că Dan, din proprie inițiativă, l-a sunat pe Mișu și s-au împăcat după spusele lui, ba a fost și la ziua lui Mișu, la București. Frumos. Totul a decurs fără nici o explicație, nu am atins subiectul a spus Dan laconic. Dealtfel, mi-a mărturisit că el, revenind acasă, pare-se definitiv – la Munchen, în casa veche stă fiica lui, Dănuța – și-a propus să se împace cu mai toată lumea. Dovada sunt concertele recente cu Nicu Covaci lucru care mă bucură enorm. Căci rivalitatea dintre ei, în acea parte rea a sa, altfel artisitice, fu una prolifică și benefică pentru public, a fost artificial încurajată de ciracii din jurul lor. Eu ne-aflându-mă printre ei și pledând mereu pentru amiciție. Dovadă, inițiativa mea de a-i aduna în 1974 la Pittiș în casă și ideea de a cânta pe aceiași scenă la Sala Palatului. Atunci Sfinxul cu Dan a cântat pentru prima oară în picioare. Dan la vremea aceea nu punea preț pe mișcarea scenică; pentru el muzica fiind totul. Iată că și la ora asta, cred eu, muzica este adesea ca pondere pusă sub showul-rock. I se subordonează. Vezi cel mai clar, cazul Madonna. Și, vezi mai toată lumea…Nu mai zic de muzica pop românească, manageriată de foștii cărători de scule, care e un permanent show erotic, e vorba chiar de un soi de bordelizare a popului românesc coborât la instinct de chiar mari voci feminine. Cât despre masculi, stăm și mai rău în această Lume Nouă, repet bordelizată… – îmi place termenul, acum l-am născut – până la ultima consecință…
Da, am un vag sentiment de vină. Indus de Covaci total fals, în pofida acuzelor tardive aduse mie vara trecută la Mangalia, că aș fi fost numai de partea lui Sfinx. Dovadă stau sutele de articole pozitive, laudative despre Phoenix din cariera mea de jurnalist. Excepție o scrisoare recentă, cam de anul trecut, în care-l acuzam pe Nicu de faptul că el în loc să adune vechiul Phoenix, mitul generației mele, mit al libertății, al muzicii românești, el l-a disipat. Articol pe care Nicu l-a citit, nu știu cu ce grilă, depistând la mine o veche ură de ”sfinxist.” Total fals. Oricât de prieten, admirator al lui Dan Aldea aș fi fost – și chiar am fost și sunt – nu aveam cum să neglijez, eludez, ignor o trupă emblematic-românească, așa cum era Phoenix. Unde nu era membru numai Covaci…ba aveam destui prieteni vechi acolo începând cu Țăndărică – ne știm de când avea el 16 ani – Tetea Baniciu…Dar, uite că vechile intrigi ale unor rivali din preajma lui Nicu, dăinuie și acum…
Jurnal…. Multele informații relaționale aflate sau schimbate cu Dan Aldea mi-au dat o stare de bine, confirmând justețea unor poziții ale mele. Căci, ades mă îndoiesc de unele decizii luate privind o anume relație cu cineva ruptă brusc și violent.”Oare, am făcut bine?”Gestul ruperii definitive n-a fost prea grăbit? Mai ales că, în cel mai delicat caz pe care nu am avut curajul să-l abordez, Dan a spus brusc: ”Despre X și Y să nu mai aud vreodată. Niște jigodii !”… m-a blocat. Căci, măcar unul dintre acești X sau Y părea cânva parte din Dan. Pe celălalt l-am cunoscut sumar pe la Gh Zamfir prin cerc și chiar la ultima întâlnire mi-a lăsat un gust neplăcut…Aici mai circulă o zisă rămasă de la Zaharia Stancu, citată ades de Nichita Stănescu și nu numai conform căreia și eu am pus – de fapt el m-a chemat – capăt certei idioate cu Adrian Păunescu: ”Sunem prea bătrăni să ne mai certăm, că nu mai avem timp să ne-mpăcăm…”. Cu care nu sunt de acord. Căci eu abia acum la bătrânețea lor le-am depistat, le-am citit caracterul devenit NĂRAV…Constat chiar cu tema de a nu îmbătrâni urât că rolul meu în viața social în falsele mele amiciții a fodt acela de a fi folosit, exploatat. Bine zice zodiac chinezească despre Porc, că i se dau daruri multe, că este bine hrănit cu scopul meschinm cinic de a fi sacrificat de Ignat… Iată-mă deci spre final de existență numărându-mă printre făcătorii de bine fără ca să-mi fi propus acest scop. Știu doar că sunt un om bun ca tot neamul meu, ca toată confluența neamurilor Stanca, mai puțin datorită divorțului precoce al părinților mei, și ai lu’ Crăciun, neamul mamei, cu care am crescut fatalmente și am fost educat. Adesea mama spunea că suntem un neam de oameni buni de proști…
Muzical nu am prea discutat cu Dan, mi-a spus doar că are un impresar bun și că – o veste bună pentru fanii din Capitală – Dana dorește să se mute undeva în Bărăgan. Dar…se teme de Regat… E drept, în zona Lehliu e altă mentalitate decât în Transilvania partea germanică a Europei, și i-am spus asta. Iar dacă se aciuează pe lângă vreo ceată de țigani, ori invers ei vin spre ea…e grav.Așa cum am pățit-o eu la Giulești Sârbi, locul meu de baștină, unde s-au aciuat chiar țigani din Bărăgan, Doamne ferește, sunt pierduți…***În rest, totul e tentant. Teren mult, verdeață și un corp de clădire pentru atelierul de lucru, studioul Maestrului Dan. Căci, Dana intenționează să stea și cu fiica ei, căsătorită, care are serviciu în București. Nu am prea știut ce sfat să-i dau…
Despre Dan, arată ca un filozof german din sec 19, mai slab ca acum 25 de ani, spre deosebire de subsemnatul, adipos în plină ascensiune ponderală… La fel de scump la vorbă, de interiorizat, de tensionat. Mi-a făcut o bucurie enormă să-l văd…Așa ca pe un posibil personaj dintr-o imaginară piesă numită ”Anotimpul unui idol ”. Albit și-nțelepțit… aproape la fel ca mai toți idolii noștri din tinerețile rock. Albiți ca Jagger sau Paul Mc Cartney, zbârciți ca … dar pe baricade. Iaca, niște ColesteRollingsStoneși…”Too Young to Die, too old to Rock and Roll”? Aiurea… Forever Youngs. Dan Andrei Aldea e o lumină vie.
***Blogul meu fiind public, sper să nu mi se impute o anume nuanță de rasism, atunci când relatez, constat, ”fotografiez” fapte reale despre țigani. Culpa e la cei ce le comit, nu la cei ce le observă. Să fie clar. Punct.
…Jurnal Mascat (continuare)
… ne-am întors traversând centrul aglomerat de mașini al Oradei, și am ieșit pe un alt drum spre Zalău mult mai bun și mai ales, nou. Splendid. Zona Nova Huta, …Slava, zona slovacă a României…sau din România…Peisaj ardelenesc, dealuri peste dealuri, molcome deschid mereu alte perspective. A fost o zi consistentă, care m-a îmbogățit. Dan Aldea același taciturn, introvertit…
P.S. de când ne-am despărțit ades îmi vine în minte câte o întebare pe care nu i-am pus-o și constat cât de puțin am comunicat… cu prietenul – sper – omul de legendă muzicianul Dan Andrei Aldea Vladimir
Cele patru personaje din poză, George, Dan, Dana și …antologia Poetului
Dana cu Dan Aldea și un admirator din Zalău ing Vasile Remeș
Familia Dana și Dan Aldea
Maestrul Dan Andrei Aldea Vladimir, el însuși
George Stanca, blog, august 2016
Dragă Dan Aldea și Nicu Covaci
Faptul istoric pentru rockul românesc, că astă seară cântați la Hard-Rock Cafè, sau nu contează unde, mă bucură nespus. M-am certat, am polemizat civilizat cu tine, Nicu, acum câteva veri pe tema solidarității generației voastre. A noastre. Eu țin la unitatea și civilitatea rock-ului nostru. În marea ei majoritate venind din medii intelectuale – pe atunci, majoritatea erau studenți… dar nu asta conta… Azi de pildă, ce mai produce societatea asta cinică, idioțită și pragamatică? Maneliști. Manelisme. Subculturalisme. Căci, tânărul intelectual contemporan e un clubber inert, blazat, alienat în computerism, internetism…și miserupism. Suferă de absenteism și blazare socială… e ca și cun n-ar fi… a erupt odată la tragedia Colectiv dar și atunci manipulat de Sistem și serviciile lui… aducând la putere un guvern defect, al altora…
Dan, Nicu, eu vă prețuiesc pe amândoi în egală măsură. Că, de Dan am fost mai apropiat, nu contest. Eram în București ambii. Numai tu, Nicu, n-ai înțeles asta și mă doare că atâția ani, m-ai considerat vrăjmaș… Nu, nicidată! De ce trebuia să fii fan Beatles și inamic Rollin’ Stones? Sau, invers…La fel cu Sfinx și Phoenix… Am detestat exclusivismele. Le detest și azi. Mai ales că stilul vostru e completamente diferit. Nicu, cu folk-rock-ul, cu interes major față de arta spectacolului, mișcare scenică. Dan, pentru puritatea, exactitatea muzicii, chiar de la început neglijând, ignorând showul- cânta stând pe scaun. Dan și Sfinx s-au ridicat în picioare abia la showul de la Sala Palatului, 1975, în care subsemnatul, recunosc, i-a ”provocat” printr-un articol – ”Sfinx contra Phoenix”, Flacăra, (vezi blog www.georgestanca.ro) și invitat la o reuniune pe teren neutru, în Str Cazărmii, în casa și prezența lui Moțu Pittiș…unde s-a născut ideea de confruntare plublică.
În fine, marea mea bucurie e aceea că vă voi asculta cântând împreună… Ca la Gărâna, astă vară. E o încununare. Am regretul că un alt mare solist exilat și el ca voi, nu s-a ridicat la cota morală decentă și l-a atacat pe Dan nedemn și violent. Dumnezeu ierte-l, mântuiască-l pe greșitul și numai-de-bine-vorbitul-adormit-întru-Domnul Sorin Tudoran…
Ce au, totuși cei doi ”clasici”, instrumentiști de geniu in comun? Ceea ce avem toți iubitorii rock-ului: Îi zice BLUES….
George Stanca, Click, 28.10.2016
Dan Andrei Aldea
Dragă Gigi,
ne cunoaștem de-o viață…
Ne –am cunoscut în mediile muzicale studențești la începutul anilor 70. Apoi, ne -am pierdut din vedere un timp, după care Gigi a reapărut. Mi-a zis că scrie la Săptămâna, i-am dat un interviu…după care a început să scrie la Flacăra, i-am dat încă unul… şi încă unul… Interviurile lui deveneau tot mai stilate… dar în tot acest timp nici nu bănuiam că omul scrie şi ceva serios. Eu am rămas în Germania, după vreo zece ani m-a vizitat şi mi-a adus ultimul său volum de poezie – una dintre ele imi era dedicată, mulţumesc frumos, Gigi – şi am avut plăcerea să-l cunosc pe adevăratul Gigi Stanca, un poet serios, sensibil, ale cărui cărţi sunt onorat să le păstrez în biblioteca mea. Ne-am revăzut şi anul trecut, la Oradea, i-am cunoscut şi familia şi am primit din nou un volum uriaş de-al său. Dragă Gigi, ne cunoaştem de o viaţă, am trecut prin atâtea. Prietenia noastră a rămas neştirbită şi îmi face plăcere să îţi spun, fie şi tardiv, că sunt onorat să te cunosc.
Dan Andrei Aldea, 5 iulie 2017
MENUET
Se dedică muzicianului pop
Dan Andrei Aldea
Diseară e bal în salonul oval
pune-ţi condurii cenuşereasă
şi crinolina roze de mătasă;
prinţese de aur vor ţine parada
cavaleri în armuri vor duce bravada;
orchestra întreagă-mbrăcată-n firet
ne va invita la un cald menuet;
priviri de safir îţi voi oferi
când dansul cu graţie vom dănţui.
Parfumuri discrete, dantele cochete
pluti-vor prin aerul cald de la bal
diseară târziu ân salonul oval.
Şi-n scurt timp apoi după miezul de noapte
când muzica dulce ne leagănă-n şoapte
tu nu vei fugi cum povestea o spune
căci smoala pe scări am uitat a o pune
mai stai deci, iubito, cenuşereaso,
acuma când, iată, mâna mea ar cam vrea s-o
cuprindă pe-a ta într-un gest de amor
şi condurul, observi?, ţi-a rămas în picior;
acuma când luna cu raze oliv
ne priveşte duios prin vitraliul ogiv
cum plângem orchestra deja moartă în stal.
O, ce trist e acest bal
din salonul oval!
George Stanca
