Dan Andrei Aldea

Dan Andrei Aldea s-a stins din viață la 69 de ani în localitatea Fântâna Doamnei, județul Călărași.

George Stanca l-a vizitat și în Germania și la întoarcerea în România în 2016 la Oradea și în 2018 aici, în Bărăgan. Prietenia lor dura de prin anii 70. George Stanca a scris multe articole atât în Săptămâna lui Barbu, în Flacăra lui Păunescu și în Click. I-a dedicat și poezia Menuet.

 

 

 

Maraton sau cursă contra- cronometru?

Gala top ’72

secţia pop a fost prezentă prin tot ce are mai bun la ora actuală. N-au lipsit deci Phoenix, Sfinx, Roşu şi Negru, Romanticii. Din păcate, o formaţie cu potenţe inimaginabile ca Sfinx a prezentat, graţie organizatorilor, o singură melodie, în rest fiind folosită ca grup de acompaniament. Nu credem că aceasta este menirea trioului condus de Dan Aldea, mai ales când, vădit competitiv, celelalte formaţii au

          George Stanca, Flacăra nr 14, pag 21, 29 martie, 1973

 

 

Avem totuşi un festival

Primăvara Baladelor

…O notă în plus au oferit festivalului recitalurile hors-concours susţinute

de consacraţi ca Alexandru Mica – într-un program alcătuit din balade vechi,

trio-ul Bebe Paraschivescu – Dan Aldea- Cornel Ionescu sau formaţiile

Phoenix şi Sfinx. În ciuda unor mici erori de selecţie, inerente poate,

festivalul de muzică şi poezie Primăvara baladelor este un mare început

căruia îi dorim din toată puterea cuvintelor noastre să-şi continue drumul.

          George Stanca, Flacăra nr 14, 31 martie 1973

 

 

 

SFINX  O formaţie de excepţie

          Locul şi data naşterii: Bucureşti, 1969 (în noua formulã)

          Unde funcţioneazã în prezent: Teatrul Lucia Sturdza-Bulandra şi clubul Universitatas

          Compoziţii recente: Din nou acasã, Om Bun, Condiţia umanã

          Discografie: un disc single – Şir de cocori, Languir mefais

          Influenţe: John McLaughlin, Soft Machine, King Crimson

          Spuneam deunãzi cã <<SFINX este o formaţie cu potenţe inimaginabile>>. Afirmaţia, deloc gratuitã, decât poate pentru unii amatori de calambururi facile sau de expresii celebre spuse pe latineşte, apare valabilã în ochii celor care, specialişti sau nu, cunosc bine acest grup. Adicã nu-şi rezumã cunoştinţele doar la  componenţa formaţiei şi la câteva cântece mai cunoscute din repertoriul sãu…

          Este drept, trebuie sã asculţi multã muzicã şi la fel de multã poezie ca sã poţi spune cu adevãrat cã-ţi place acest remarcabil grup. Creaţia Sfinxului nu poate fi integral <perceputã> decât dupã o susţinutã gimnasticã a auzului. Si asta pentru cã muzica lui, uneori ironicã, alteori trist-meditativã, arareori veselã, se refuzã canoanelor facile ale muzicii comerciale (dovadã, lipsa aproape sistematicã din top-uri) integrându-se mai degrabã într-un gen discret, de atmosferã, specie pe care aş îndrãzni s-o numesc <pop de camerã>. Asta nu înseamnã cã formaţiei îi lipseşte nervul; dimpotrivã, chiar şi piesele cele mai lirice au sunete pline de acorduri mãrinimoase.

          Fãrã îndoialã, formaţia graviteazã muzical în jurul lui Dan Andrei Aldea, a cãrui personalitate se confundã în mare parte cu cea a grupului sãu. Spirit complex, cu o solidã culturã muzicalã, compozitor, aranjor, poliinstrumentist (chitarã, vioarã, pian, muzicuţã, fluier, blockflote), Dan Aldea este adeptul formulei reduse de grup pop. De aceea nu a avut niciodatã mai mult de doi oameni în jurul lui:

          Corneliu-Bibi Ionescu (chitarã bas) – creierul tehnic al formaţiei. Multe din efectele sonore care dau sound-ul specific grupului sunt rodul creaţiiilor sale electronice.

          Cristian Ion (baterie) – un mai nou membru al grupului; plin de temperament, instrumentist <nervos>, adesea un furios, este un talent promiţãtor care poate produce mai mult în atmosfera de serioziate şi profesionalism caracteristicã Sfinxului.

          Am enumerat deci câteva din calitãţile certe, incontestabile, care alcãtuiesc portretul unei formaţii cu stil din ţara noastrã. Se pare cã semnatarul acestor rânduri nu este singurul care cunoaşte şi recunoaşte aceste calitãţi, de vreme ce aproape de doi ani formaţia este colaboratoare a Teatrului Lucia Sturdza-Bulandra. Am admirat-o, ca şi miile de spectatori, în recitalurile de pe scena teatrului sau la mult apreciatul Muzicã şi poezie. O putem admira şi acum într-un context inedit: piesa A douasprezecea noapte, a cãrei muzicã este semnatã de Dan Aldea. Am putea-o admira şi într-un turneu organizat de ARIA dar din pãcate nu ştiu dacã aceastã instituţie are cunoştinţã de existenţa formaţiei SFINX.

George Stanca, Flacãra nr 19, 5 mai 1973, pag 17

 

                             Sfinx contra Phoenix        

          Locul ostilitãţilor – un imobil de pe strada Cazãrmii din Bucureşti. Data – cu o zi înaintea plecãrii Phoenix-ilor la Festivalul de la Sopot. Combatanţi -Dan Andrei Aldea, şeful formaţiei Sfinx; Iosef Kappl, bateristul formaţiei Phoenix; Cornel Calboreanu, electronistul Phoenix-ilor; Nicolae Covaci, şeful formaţiei Phoenix (interpelat ulterior). Martori: Florian Pittiş, gazdã, organizatorul întâlnirii, fotoreporter, reporter.

          La început se ascultã puţinã muzicã (John McLaughlin), se emit pãreri; participanţii au gusturi diferite. Normal. Se trece apoi la inerenta discuţie despre instrumente – <Ce scule mai sânt la Timişoara, dar la Bucureşti?> Iatã, acum se judecã clasamentele şi valoarea lor: <Sunt împotriva clasamentelor în muzicã fãcute aşa, ca la sport. Ce-i aia? Locul întâi, 2562 de puncte, locul doi nu ştiu mai câte… Valoarea conteazã, nu ceea ce crede ics sau igrec despre tine, muzicianul>. (Kappl)

          -Apropo, ce crezi tu despre Sfinx în general, şi despre Dan Aldea în particular, Ioji Kappl?

          -Aş putea emite o pãrere despre Sfinxul de acum doi ani, cel cu Toroimac la baterie. De atunci, din faza <Şir de cocori>, nu i-am mai ascultat. Despre Aldea însã nu mã pot pronunţa – este un mare melodist şi un maestru al timbrurilor. Are apoi o fineţe  extraordinarã.

          -Eşti politicos, precum vãd.

          -Politicos sunt numai cu fetele. Cu Dan Aldea trebuie sã fii sincer. El îmi place deci pentru cã e stãpân pe mai multe instrumente. Asta înseamnã un muzician complex. Aş vrea tare mult sã cânt odatã la un jamsession cu el, sã facem ceva blues.

          -Dar tu, Dan Aldea, ce pãrere ai despre Phoenix?

          -Este cea mai serioasã trupã din România. Îi remarc îndeosebi pe Mircea Baniciu şi pe Kappl, din acest grup. Primul pentru cã dã formaţiei un sunet deosebit, al doilea, fiindcã dupã abdicarea lui Dan Dimitriu rãmâne cel mai bun basist pop din ţara noastrã. Îşi ştie bine rolul, e stãpân pe tehnicã şi are un gust sigur.

          -Observ, nu fãrã stupoare, cã pe Nicu Covaci l-ai omis.

          -Nicu Covaci îmi este un foarte bun prieten şi despre el n-aş putea vorbi decât la modul subiectiv.

          -Fie şi subiectiv!

          -Îmi place tenacitatea lui tipic bãnãţeanã, spiritul cu care îşi conduce trupa şi mai ales îmi place cã se numãrã printre puţinii muzicieni-pop care au ajuns la o concepţie rea sau bunã, dar unitarã, despre sunetul chitarei din muzica pop.

          -Tu n-ai ajuns încã acolo?

          -Nu. Mai trebuie sã învãţ muzicã, sã citesc tratate, romane chiar, într-un cuvânt sã mã dezvolt intelectualiceşte.

          Discuţia deviazã puţin, se ajunge la problema publicului, la relaţia sa cu scena. Aici intervine Pittiş cu câteva exemple dintr-o recentã experienţã. <Dacã-i aşa, sã vã spunem noi cum se umplu în provincie sãlile cu câteva ore înainte de spectacolele noastre. Sau sã vedeţi voi ce public extraordinar este la Ploieşti sau Piteşti – receptiv, avid, cunoscãtor, ce mai extraordinar>.(C.Calboreanu). <Pop-ul, conchide Kappl, a devenit un fenomen de neînlãturat, el este o artã necesarã tineretului>. Nu este primul care o spune. Sã auzim acum şi pãrerea lui Nicu Covaci despre Dan Aldea:

          -Îl admir pe Aldea. Este un bun, foarte bun <urechist> şi un mare tehnician. Pãcat cã nu vrea mai mult. El ar trebui sã caute nişte cãi de comunicare. Astfel, el este destul de ermetic în concepţie şi se pare cã n-a înţeles încã faptul cã trebuie sã cânte, sã se afirme, sã fie mereu în ochii publicului. Altfel ajunge ca Sorin Tudoran, un alt mare chitarist pierdut prin restaurante, sau ca Liviu Tudan. Ştiţi cum era Liviu înainte, plin de rãutate, ce mai, fiarã. Acum s-a blazat, e comod, cântã la restaurante în strãinãtate, iar pe noi ne-a lãsat singuri pe baricade. Iatã de ce nu se poate vorbi încã despre un curent unitar în muzica pop româneascã.

P.S. Precum se ştie, chiar a doua zi dupã aceastã discuţie, interlocutorul nostru Iosef Kappl a fost internat, din cauza unei pneumonii, într-un spital din oraşul polonez Sopot.

TOP

1.Pastoralã  – Roşu şi Negru –  Nancy Brandes

2.Cântec pentru Angela Davis – Folk Group Thalia  – Judit Csoma

3.Ce spui tu şi ce spun eu – Iuliu Merca –  Mihai Dumbravã

4.Chemarea dragostei – Adrian Romcescu – Marius Ţeicu

5.Ciocãnitoarea – Aura Urziceanu – Laurenţiu Profeta

6.Dacã ai ghici – Margareta Pâslaru – Margareta Pâslaru

7.Seara  – Anda Cãlugãreanu – Radu Şerban

8.Ploaia – Odeon – Sorin Vasiliu

9.Fetiţa mea -Mihai Constantinescu – Mihai Constantinescu

10.Şi cântau mandoline – George Nicolescu – George Nicolescu

           George Stanca,  Flacãra nr 38, 15 septembrie 1973, pag 29

 

 

 

 Dialog sincer

Cu Dan Andrei Aldea despre «Sfi nx» în special

şi despre muzica pop în general

– Dan Aldea, te avantajează noua formulă, aceea de patru, a Sfi nxului,

când voi eraţi prin tradiţie un trio?

– Da, mă avantajează, soluţia asta, mă ajută chiar. Simt că îmbătrânesc

şi nu mai pot cânta singur. Tocmai de aceea am lărgit formula şi mi-am luat

un baterist deja format.

– Noi membri ai formaţiei dumitale nu prea îmi inspiră încredere.

Să spun şi de ce: Petre Iordache este pe picior de plecare, iar Mihai

Cernea este format în cu totul alt climat decât al dumneavoastră, se

gândeşte, mult prea mult, la bani. Or, din câte mi-amintesc, trio-ul

«Sfi nx», de exemplu, făcea artă dezinteresat.

– Cât timp Cernea este un baterist mai bun decât alţii, mi se pare

legitimă dorinţa lui de a fi remunerat aşa cum se cuvine. E un deziderat

care mie mi se pare a fi fi resc.

– Dacă tot vorbim despre acest lucru, m-ar interesa să afl u ce

pretenţii ai dumneata care, oricum, eşti un muzician mai complet, mai

bun.

– De cinci ani, de când cânt la chitară, nu am reuşit încă să am un

instrument ca lumea. Veşnic mi se ard difuzoare, staţii, veşnic trebuie să

investesc mai mult decât obţin. Vreau numai să-mi amortizez cheltuielile

investite în instrumente. Şi până acum n-am reuşit acest lucru.

– Dar să revenim la «Sfinx».

– …Rămăsesem la Petre Iordache. El este un foarte vechi component

al «Sfinx»-ului şi îmi place să-l am alături de mine în orice condiţii. Este un

bun muzician şi cântă, ca şi mine, la mai multe instrumente. Iar dacă Petre

Iordache părăseşte formaţia «Sfi nx», nu-i nimic, o iau iarăşi de la început.

N-ar fi nici prima, şi nu credem, nici ultima dată când aş face-o.

– Se pare că, în ultima vreme, pe unii dintre muzicienii noştri pop

îi tentează posibilitatea de a cânta într-un local din străinătate. Ai un

asemenea gând?

– Bineînţeles, nu! Însă atâta timp cât formaţii ca Locomotiv GT sau

Sirius din Ungaria, Ialla din URSS, ori Ceslaw Niemen din Polonia pot

concerta şi în alte ţări, chiar dacă valoric nu ne depăşesc, nouă nu ne

mai rămâne decât să ne mulţumim cu ceea ce ni se oferă – cântatul întrun

local, eventual din străinătate. Mă doare mult faptul că mari trupe ca

Emerson, Lake an Palmer sau Johnny Winter au ocazia să prezinte lumii

pop-ului prelucrări după folclorul nostru, în timp ce noi nu putem face acest

lucru, deşi suntem români.

– Spune-mi, este adevărat că ai abandonat ideea muzicii

necomerciale?

– Nu, nu este deloc adevărat.

– Ştiu însă că viitorul dumneavoastră va avea un aspect

eminamente comercial.

– Oriunde pe lumea aceasta existenţa unei formaţii care face muzică

de calitate este posibilă doar când alte câteva sute de trupe cântă numai

pentru atingerea supremaţiei în top-uri. Cum noi avem numai 10-11 grupuri

mari şi late, suntem nevoiţi să facem şi muncă de salahori muzicali.

 George Stanca, Flacăra, nr 45, 3 noiembrie 1973, pag 13

 

 

 

Sfi nx + Phoenix = Pop

Trei mii de tineri înăuntru. Câteva sute de tineri afară. Cu urechile

lipite de geamurile vibrânde ale Sălii Palatului. Calvarul celor fără de bilete

începuse încă de la ora prânzului zilei de luni 19 noiembrie 1973, când

casa din Calea Victoriei a fost, literlamente, asediată. Seara cota biletelor

«la negru» s-a triplat. Dar câţi oare se îndură să-şi vândă biletul când în

sală sunt Sfi nx şi Phoenix? Şi nu numai că sunt, dar şi cântă.

…Sala este deci plină. Arhiplină. Se stă în picioare, pe scări, pe

strapontine. Câţi pentru Sfi nx, şi câţi pentru Phoenix? Greu de spus. Toţi

însă pentru muzica pop românească.

SFINX. Apariţia lui Dan Andrei Aldea este primită cu ovaţii. Se pare că

publicul începe să-l cunoască. Mai trebuie doar să-l recunoască. Drept un

mare chitarist. Dar asta nu depinde nici de el, nici de public, ci de acea,

frumos numită dealtfel, «arie a difuzării» cu toţi factorii care o compun.

Spuneam deci, a apărut Dan Aldea.

De data aceasta Aldea şi Bibi Ionescu renunţă să mai cânte din poziţia

calm-stând-pe-scaun. La locul său, în faţa tobelor, Mihai Cernea, cu căştile

pe urechi, ascultând în permanenţă magnetofonul cu preimprimarea.

Sfi nxul are întotdeauna ceva ciudat şi destul de discret pus în evidenţă.

Probabil că acum, trio-ul bucureştean a început să vizeze şi partea de

show. Nu-i rău.

…Melodiile încep să curgă. Meniul zilei, Horă de băieţi, Can’t Find

Way Home (Blind Faith), Fiii soarelui (fostă Blazatul, devenită acum

mai optimistă), Oh, Sunny Day (Fleetwood Mac) etc. Băieţii au succes,

intervenţiile solistice de chitară şi vioară sunt mereu subliniate de aplauze.

Publicul ştie uneori să guste şi muzica bună. Şi să mulţumească în felul

său. Chiar dacă Sfinxul a primit flori numai din partea Andei Călugăreanu

şi a Direcţiei A.R.I.A. Şi acum.:

PHOENIX. Două discuri mari concentrate într-un spectacol. Piese

noi: Pavel Chinezul, Mica ţiganiadă, Andrii Popa, Ochi negri, ochi de

ţigan, Muzica şi muzichiia, Mugur de fl uier, etc. Le vom auzi în curând

(aprilie-mai 1974) prin bunăvoinţa Electrecordului. Şi tot atunci le vom

comenta. Deocamdată spectacolul. Phoenix, în afara faptului că a găsit

cea mai bună, dar nu singura cale de a face un pop autentic românesc,

posedă încă un atu de mare importanţă-mişcarea în scenă făcută evident,

în spiritul spectacolului pop. Nimic din ceea ce fac membrii grupului nu

este întâmplător. Clişeele pantomimice sunt evitate: la fel, evocarea nu

ştiu cărei vedete de muzică uşoară. Sunt totuşi altceva salturile a la Pete

Townshend executate de Iosif Kappl.

Şi totul se leagă fericit cu muzica şi costumele. Ar trebui doar ceva joc

de lumini pentru ca show-ul Phoenix să fi e complet.

…Prin ceea ce au arătat timişorenii recent la sala Palatului, ca dealtfel

prin tot ce fac ei, s-a simţit permanent dorinţa trupei de a fi cât mai originală,

cât mai românească. In ce măsură s-a reuşit acest lucru ne-a putut-o

demonstra simţirea cu care a reacţionat în permanenţă publicul.

…Şi pentru ca totul să fi e bine, n-a lipsit nici Negru Vodă. În varianta

sa lungită. Într-un timp credeam că acest şlagăr-gigant va ucide formaţia

Phoenix precum «bibeloul de porţelan» pe Mondiali. Din fericire, Covaci şi

băieţii săi ştiu foarte bine când şi mai ales cum trebuie cântată piesa lor

de rezistenţă.

…Toată lauda organizatorilor (sindicatul A.R.I.A.) acestei sărbători

a elitei pop-ului românesc. Din păcate asemenea splendide seri sunt

regretabil de rare chiar dacă, precum s-a văzut, succesul la public este

mai mult decât garantat.

 George Stanca, Flacăra nr 50, 8 decembrie, 1973, pag 8

 

 

TOP

St – sc – titlul – Interpretul – s top

1 – 1 – Meşterul Manole – Phoenix – 11

2 – 2 – Negru Vodă – Phoenix – 23

3 – 3 – Străinul – Dida Drăgan – 7

5 – 4 – Amintiri – Progresiv TV – 9

6 – 5 – Paşi pierduţi – Magic – 6

4 – 6 – O, rămâi – Romanticii – 10

7 – 7 – Undeva – Olimpia Panciu şI Marus Ţeicu 3

– – 8 – Baladă – Marcela Saftiuc – 1

8 – 9 – Seara – Anda Călugăreanu – 16

– – 10 – Spune-mi – Sfi nx – 1

Compozitori: 1 şi 2 Nicolae Covaci 3. Petre Magdin 4. Ladislau Herdina

5. Ovidiu Şurtea 6. Teodor Tufi ş 7. Marius Ţeicu 8. Marcela Saftiuc 9.

Radu Şerban 10. Dan Aldea

       George Stanca, Flacăra nr 51, 15 dec 1973, pag 9

 

 

 

TOP

săpt trecută – în curs – titlu – interpret – săpt în top

1 – 1 – Spune-mi – Sfi nx – 15

2 – 2 – Andrii Popa – Phoenix – 13

4 – 3 – Albastrul unei mări imaginare Dida Drăgan – 5

3 – 4 – Oameni – Aurelian Andreescu 10

7 – 5 – Ei sunt amicii mei – Mondial – 4

5 – 6 – Baladă – Marcela Saftiuc – 15

6 – 7 – Cuvântul dat – Margareta Pâslaru – 9

8 – 8 – O romantică fată – Marina Voica – 12

10 – 9 – Balada mării şi a pământului – Capitol – 2

9 – 10 – Colind – Suzana Georgescu – 3

Compozitori:1.Dan Aldea, 2.Mircea Baniciu, 3.Nancy Brandes,

4.Marius Ţeicu, 5.Iuliu Merca, 6.Marcela Saftiuc, 7.Mihai Dumbravă, 8.

Marius Ţeicu, 9.Florin Irimia, 10.Suzana Georgescu

 George Stanca, Flacăra, 1973,  dec,  pag 27

 

 

 

Dan Andrei Vladimir N. Aldea.

Născut la Bucureşti, în 9 martie 1950. Cântă la chitară solo, vioară,

muzicuţă, pian, blockfl ote. Absolvent al şcolii de muzică şi al Conservatorului

Ciprian Porumbescu. Intemeietorul noii formaţii SFINX, în formula de trei

persoane. Cel mai bun chitarist solo la al II-lea Festival Naţional de Muzică

Pop. Coautor la muzica filmului Nunta de piatră. Compozitor al unor melodii

de succes ca: Şir de cocori, Blues absurd, Din nou acasă, etc. Muzicieni

favoriţi Peter Green, George Enescu, Johny Răducanu, Horia Moculescu,

Elton Dean, Robert Fripp, Olimpic 64, John McLaughlin, MAHAVISHNU

ORCHESTRA, KING CRIMSON, SOFT MACHINE. Pasiuni extramuzicale:

caricatura.

 George Stanca, Flacăra almanah, 1973

 

 

 

● Meditez tineri doritori; chitară solo, vioară, pian, pentru intrare

în Conservator, secţia muzică pop. Plata în numerar sau boxe cu staţii

Fender. Adresaţi-vă Dan Andrei Aldea.

George Stanca Flacăra nr 1-2, 1 ianuarie 1974

 

 

 

Din culisele Festivalului Flacăra

Şi totuşi am văzut Festivalul Flacăra cu ochii mei obosiţi de nesomn,

ei care nu aveau răbdare trăgaz să se închidă decât în timpul convorbirilor

telefonice trecute de sută… Vine sau nu Phoenix? Au autocar? N-au.

Atunci trebuie să vină cu trenul. Pentru asta trebuie aprobare… Cântă

Sfinxul? Nu se ştie, sâmbătă la opt sau au spectacol la Bulandra… Şi

totuşi, Dane, fă asta pentru mine, cântă pentru visul meu. Şi tu Mişu

Cernea uită că ne-am supărat nu demult… Cum, Nancy, ţi-au plecat

doi sufl ători în turneu cu Electrecordul? Ş fără ei nu se poate cânta/

Ai dreptate, înţeleg, nu se poate. Cum? V-a dispărut şi staţia de voci?

Nu-i nimic, şi să-l rog pe Nicu Covaci, poate v-o împumută. Uite, lui Dan

Aldea i-a dat voie să cânte pe Marshall. Ce? Propui un supergrup cu

Aldea, Covaci, Ţăndărică, şi Kappl? Stai să vorbesc cu ei la telefon,

sună-mă tu mai târziu. Apropo, azi noapte pe la două am vorbit cu Elena

Constantinescu, i-am telefonat la Slatina. Ar fi bine să cânte şi ea cu

voi. Cum nu cântaţi? Ai dreptate, uitasem. Iar cu supergrupul, evident,

nu poate apărea. Păcat de fata asta, are mereu ghinion… Alo, Moţu

Pittiş, mâine dimineaţă la opt sunt la tine să facem regia, tu te pricepi:

o scriem noi de mână şi o dau apoi la bătut în cinci exemplare…Sala

Palatului? Casa de bilete? Suntem Flacăra. Câte s-au mai vândut? Incă

200 într-o jumătate de oră? Asta-i bine, da? Cum? E înghesuială mare

la casă. Bine, vă las….Sala Floreasca? Tovarăşul Trandafirescu? S-au

montat scaunele suplimentare? N-aveţi aprobarea pompierilor? Bine. O

să vorbim noi, avem un reporter care a lucrat la Paza contra incendiilor,

aranjează el… Alo, Gara de Nord? Casa 10? Doamna Marinescu, vă rog

opriţi 12 bilete duminică, pentru rapidul de Timişoara. Da, sunt pentru

Phoenix. Mulţumesc. Vă aşteptăm la un cenaclu!

Evident, în visul meu vechi nu era nimic din toate astea. El era clar,

simplu, lin. Vine Phoenix-cântă Phoenix. Vine Sfinx-cântă Sfinx. Vine

Mircea Florian –cântă Mircea Florian. Vine etcetera-cântă etcetera. Şi

asta până la sfârşit, când totul va fi un triumf, va ploua cu fl ori, vor curge

laude chiar şi din pagina foştilor mei tovarăşi de la Săptămâna, care m-au

promovat recent Cavaler al Lămâiei de verde.

Întruchiparea visului a fost totuşi mai frumoasă decât cea ireală,

pentru că trebuie să recunosc nu l-am visat nici un moment pe acel superb

spectator, Năstase Ilie, cel pentru care cu câteva zile înainte cântasem

de-adevărat un cântec pe care-l ştiu de la un vecin cu dinţii de aur şi mare

fumător de Mărăşeşti, pe numele lui de artist Titi Giuleşteanu. Sublimă

satisfacţie să-ţi vezi cu ochii mai mult decât un vis. Şi totuşi, după împlinirea

sa, ce pot face altceva decât să visez în continuare cum se va sfârşi primul

Festival Flacăra în aer liber. Locul de desfăşurare l-am ochit demult, pentru

că eu ştiu să visez totuşi planifi cat. El este aici, la nici un kilometru distanţă

de piciorul veiozei la lumina căreia scriu acum şI la întunericul căreia voi

continua să visez un festival de muzică românească, ţinut pe o câmpie de

lângă Bucureşti.

George Stanca, Flacăra, nr 4, 19 ianuarie 1974, pag 20

 

 

 

 

 

 

Dragă Dan Andrei Aldea

Miercuri, 9 martie, a fost ziua ta. Ei, şi ce?, vei zice în stilul tău special. Ei, iată că unii prieteni vechi ştiu. Asta, neînsemnând decât faptul că noi…” un grup restrâns de iniţiaţi”, nu te uităm şi că te vom iubi pentru o eternitate şi câţiva ani… Aud că ai început să mişuni şi prin Patria-Mumă, concerte, apariţii, ceea ce este o veste minunată…

Chiar dacă tu mai locuieşti şi prin Oradea, la soţia ta. Am auzit şi văzut pe YouTube destule din şi despre concertele tale prin diverse localităţi transilvane, alt  motiv de bucurie pentru subsemnatul. ”Ursul” Dan Andrei Vladimir Aldea  a ieşit din bârlog… spre bucuria multor fani… Căci, Dane, habar nu ai de câte ori ascult eu, cu bucurie şi nostalgie, acel ”Brad Bătrân” pe versurile lui N. Iorga. Nu mai zic despre ”Om bun”, căci e deja şlagăr, inclus în subconştientul românului. Ţi-am mai spus, şi-mi face plăcere s-o repet, am auzit doi tineri care cântau pe plajă la Mamaia această piesă, instrumental. Când i-am întrebat dacă ştiu cine a scris-o, habar nu aveau. Nu e o veste rea, e una excepţională. Înseamnă că a intrat în folclor. Cum spunea Nichita, idealul poetului (creatorului) este să intre în folclor, să fie anonim…Modestia asta proverbială te va conduce probabil la a fi un celebru creator, viitor anonim… Nu ştiu cum să-ţi explic, Dane, acum că eşti mai aproape, parcă nu-mi mai este aşa de dor de tine. Chiar dacă de când ai revenit în ţară nu ne-am întâlnit. Până acum parcă simţeam graniţele, acuma nu.Te-am mai văzut la tv, la Doru, te-am văzut în acţiune pe YouTube, lucruri care ne apropie. Faptul că te ţii departe de Bucureşti nu este rău. Şi eu încerc să scap de el, dar nu prea am cum. Azi Bucureştiul este, sau aşa-l percep eu, o metropolă orientală, unde dincolo de câteva cluburi serioase de rock, totul se scaldă într-un orientalism manelistic dulceag ca o bucată de rahat turcesc. Nu ai ce pierde, mai ales că oricând poţi reveni la Munchen… Ce e frumos e faptul că mulţi dintre noi am rămas aceiaşi care te iubesc. Stănculescu, Minghiat, care te sunau mereu din tabăra de la Calafat. Sau, văzuşi coincidenţă marţi, cum vorbirăm toţi cu mare bucurie, Tudor Gheorghe, Andrei Păunescu şi subsemnatul… Inşi pentru care tu rămâi acelaşi artist şi prieten drag nouă. Iarăşi, La mulţi ani!
                             George Stanca, Click, martie, 2016

 

Miercuri 3 august 2016

Anotimpul unui idol – Dan Andrei Aldea

Am plecat cu Basil la volanul mașinii sale și cu Lena spre Oradea pe drumul ce trece prin Marghita..Un drum rău, care s-a reparat numai prin cârpire și unde nu puteai lua viteză. La intrare în Oradea ne-am cam câcâit, bâlbâit până ce ne-am întâlnit cu Dan și Dana lui. Ținta călătoriei noastre de la Bocșa. Am mers la colțul străzii Aluminei strada unde e blocul lor, bloc vechi dintre primele costruite, ”în anii socialismului”, din Oradea…O trattoria ”Gourmèe” la capătul străzii a rezolvat multe. Căci, ne-am așezat acolo de prânz, unde am zăbovit vreme de două ceasuri. Bere, apoi vin alb, cordon bleu, pizza, macaroane, cașcaval pane; bune toate. Amintiri depănate. Căci, eu cu Dan nu ne-am mai văzut de 25 de ani, când am fost eu la el acasă, la Munchen. Nici nu știu ce să scriu aici, mascat, fiindcă ce s-a discutat sunt niște păreri despre câțiva ”prieteni” comuni care ne privesc numai pe noi doi. Culmea e că timpul ne-a făcut să fim de acord total în ceea ce a privit comportamentul lor. Nu se merită a le face cunoscute, dar m-am bucurat ca, în atâta amar de vreme, Dan să constate despre ei exact ce am concluzionat și eu. Prieteni falși, profitori, nesimțitori, nemeritați. Mă opresc aici.Culmea, oameni pe care-I credeam eterni în apropierea noastră. C’est la vie…

În drum spre Dan prevăzusem că va aminti de vechea-i adversitate față de Mișu Cernea… Am fost plăcut surprins să constat că Dan, din proprie inițiativă, l-a sunat pe Mișu și s-au împăcat după spusele lui, ba a fost și la ziua lui Mișu, la București. Frumos. Totul a decurs fără nici o explicație, nu am atins subiectul a spus Dan laconic. Dealtfel, mi-a mărturisit că el, revenind acasă, pare-se definitiv – la Munchen, în casa veche stă fiica lui, Dănuța – și-a propus să se împace cu mai toată lumea. Dovada sunt concertele recente cu Nicu Covaci lucru care mă bucură enorm. Căci rivalitatea dintre ei, în acea parte rea a sa, altfel artisitice, fu una prolifică și benefică pentru public, a fost artificial încurajată de ciracii din jurul lor. Eu ne-aflându-mă printre ei și pledând mereu pentru amiciție. Dovadă, inițiativa mea de a-i aduna în 1974 la Pittiș în casă și ideea de a cânta pe aceiași scenă la Sala Palatului. Atunci Sfinxul cu Dan a cântat pentru prima oară în picioare. Dan la vremea aceea nu punea preț pe mișcarea scenică; pentru el muzica fiind totul. Iată că și la ora asta, cred eu, muzica este adesea ca pondere pusă sub showul-rock. I se subordonează. Vezi cel mai clar, cazul Madonna. Și, vezi mai toată lumea…Nu mai zic de muzica pop românească, manageriată de foștii cărători de scule, care e un permanent show erotic, e vorba chiar de un soi de bordelizare a popului românesc coborât la instinct de chiar mari voci feminine. Cât despre masculi, stăm și mai rău în această Lume Nouă, repet bordelizată… – îmi place termenul, acum l-am născut – până la ultima consecință…

Da, am un vag sentiment de vină. Indus de Covaci total fals, în pofida acuzelor tardive aduse mie vara trecută la Mangalia, că aș fi fost numai de partea lui Sfinx. Dovadă stau sutele de articole pozitive, laudative despre Phoenix din cariera mea de jurnalist. Excepție o scrisoare recentă, cam de anul trecut, în care-l acuzam pe Nicu de faptul că el în loc să adune vechiul Phoenix, mitul generației mele, mit al libertății, al muzicii românești, el l-a disipat. Articol pe care Nicu l-a citit, nu știu cu ce grilă, depistând la mine o veche ură de ”sfinxist.” Total fals. Oricât de prieten, admirator al lui Dan Aldea aș fi fost – și chiar am fost și sunt – nu aveam cum să neglijez, eludez, ignor o trupă emblematic-românească, așa cum era Phoenix. Unde nu era membru numai Covaci…ba aveam destui prieteni vechi acolo începând cu Țăndărică – ne știm de când avea el 16 ani – Tetea Baniciu…Dar, uite că vechile intrigi ale unor rivali din preajma lui Nicu, dăinuie și acum…

Jurnal…. Multele informații relaționale aflate sau schimbate cu Dan Aldea mi-au dat o stare de bine, confirmând justețea unor poziții ale mele. Căci, ades mă îndoiesc de unele decizii luate privind o anume relație cu cineva ruptă brusc și violent.”Oare, am făcut bine?”Gestul ruperii definitive n-a fost prea grăbit? Mai ales că, în cel mai delicat caz pe care nu am avut curajul să-l abordez, Dan a spus brusc: ”Despre X și Y să nu mai aud vreodată. Niște jigodii !”… m-a blocat. Căci, măcar unul dintre acești X sau Y părea cânva parte din Dan. Pe celălalt l-am cunoscut sumar pe la Gh Zamfir prin cerc și chiar la ultima întâlnire mi-a lăsat un gust neplăcut…Aici mai circulă o zisă rămasă de la Zaharia Stancu, citată ades de Nichita Stănescu și nu numai conform căreia și eu am pus – de fapt el m-a chemat – capăt certei idioate cu Adrian Păunescu: ”Sunem prea bătrăni să ne mai certăm, că nu mai avem timp să ne-mpăcăm…”. Cu care nu sunt de acord. Căci eu abia acum la bătrânețea lor le-am depistat, le-am citit caracterul devenit NĂRAV…Constat chiar cu tema de a nu îmbătrâni urât că rolul meu în viața social în falsele mele amiciții a fodt acela de a fi folosit, exploatat. Bine zice zodiac chinezească despre Porc, că i se dau daruri multe, că este bine hrănit cu scopul meschinm cinic de a fi sacrificat de Ignat… Iată-mă deci spre final de existență numărându-mă printre făcătorii de bine fără ca să-mi fi propus acest scop. Știu doar că sunt un om bun ca tot neamul meu, ca toată confluența neamurilor Stanca, mai puțin datorită divorțului precoce al părinților mei, și ai lu’ Crăciun, neamul mamei, cu care am crescut fatalmente și am fost educat. Adesea mama spunea că suntem un neam de oameni buni de proști…

Muzical nu am prea discutat cu Dan, mi-a spus doar că are un impresar bun și că – o veste bună pentru fanii din Capitală – Dana dorește să se mute undeva în Bărăgan. Dar…se teme de Regat… E drept, în zona Lehliu e altă mentalitate decât în Transilvania partea germanică a Europei, și i-am spus asta. Iar dacă se aciuează pe lângă vreo ceată de țigani, ori invers ei vin spre ea…e grav.Așa cum am pățit-o eu la Giulești Sârbi, locul meu de baștină, unde s-au aciuat chiar țigani din Bărăgan, Doamne ferește, sunt pierduți…***În rest, totul e tentant. Teren mult, verdeață și un corp de clădire pentru atelierul de lucru, studioul Maestrului Dan. Căci, Dana intenționează să stea și cu fiica ei, căsătorită, care are serviciu în București. Nu am prea știut ce sfat să-i dau…

Despre Dan, arată ca un filozof german din sec 19, mai slab ca acum 25 de ani, spre deosebire de subsemnatul, adipos în plină ascensiune ponderală… La fel de scump la vorbă, de interiorizat, de tensionat. Mi-a făcut o bucurie enormă să-l văd…Așa ca pe un posibil personaj dintr-o imaginară piesă numită ”Anotimpul unui idol ”. Albit și-nțelepțit… aproape la fel ca mai toți idolii noștri din tinerețile rock. Albiți ca Jagger sau Paul Mc Cartney, zbârciți ca … dar pe baricade. Iaca, niște ColesteRollingsStoneși…”Too Young to Die, too old to Rock and Roll”? Aiurea… Forever Youngs. Dan Andrei Aldea e o lumină vie.

***Blogul meu fiind public, sper să nu mi se impute o anume nuanță de rasism, atunci când relatez, constat, ”fotografiez” fapte reale despre țigani. Culpa e la cei ce le comit, nu la cei ce le observă. Să fie clar. Punct.

…Jurnal Mascat (continuare)

… ne-am întors traversând centrul aglomerat de mașini al Oradei, și am ieșit pe un alt drum spre Zalău mult mai bun și mai ales, nou. Splendid. Zona Nova Huta, …Slava, zona slovacă a României…sau din România…Peisaj ardelenesc, dealuri peste dealuri, molcome deschid mereu alte perspective. A fost o zi consistentă, care m-a îmbogățit. Dan Aldea același taciturn, introvertit…

P.S. de când ne-am despărțit ades îmi vine în minte câte o întebare pe care nu i-am pus-o și constat cât de puțin am comunicat… cu prietenul – sper – omul de legendă muzicianul Dan Andrei Aldea Vladimir

 

Cele patru personaje din poză, George, Dan, Dana și …antologia Poetului

Cele patru personaje din poză, George, Dan, Dana și …antologia Poetului

 

Dana cu Dan Aldea și un admirator din Zalău ing Vasile Remeș

 

Familia Dana și Dan Aldea

Familia Dana și Dan Aldea

Maestrul Dan Andrei Aldea Vladimir, el însuși

Maestrul Dan Andrei Aldea Vladimir, el însuși

Nu familia Aldea versus familia Stanca, ci familia Stanca pro familia Aldea&hellip; George Stanca, blog, august 2016

George Stanca, blog, august 2016

Dragă Dan Aldea și Nicu Covaci

Faptul istoric pentru rockul românesc, că astă seară cântați la Hard-Rock Cafè, sau  nu contează unde, mă bucură nespus. M-am certat, am polemizat civilizat cu tine, Nicu, acum câteva veri pe tema solidarității generației voastre. A noastre. Eu țin la  unitatea și civilitatea rock-ului nostru. În marea ei majoritate venind din medii  intelectuale – pe atunci, majoritatea erau studenți… dar nu asta conta… Azi de  pildă, ce mai produce societatea asta cinică, idioțită și pragamatică? Maneliști. Manelisme. Subculturalisme. Căci, tânărul intelectual contemporan e un clubber inert, blazat, alienat în computerism, internetism…și miserupism. Suferă de absenteism și blazare socială… e ca și cun n-ar fi… a erupt odată la tragedia Colectiv dar și atunci manipulat de Sistem și serviciile lui… aducând la putere un  guvern defect, al altora…     

Dan, Nicu, eu vă prețuiesc pe amândoi în egală măsură. Că, de Dan am fost mai apropiat, nu contest. Eram în București ambii. Numai tu, Nicu, n-ai înțeles asta și mă doare că atâția ani, m-ai considerat vrăjmaș… Nu, nicidată! De ce trebuia să fii fan Beatles și inamic Rollin’ Stones? Sau, invers…La fel cu Sfinx și Phoenix… Am detestat exclusivismele. Le detest și azi. Mai ales că stilul vostru e completamente diferit. Nicu, cu folk-rock-ul, cu interes major față de arta spectacolului, mișcare scenică. Dan, pentru puritatea, exactitatea muzicii, chiar de la început neglijând, ignorând showul- cânta stând pe scaun. Dan și Sfinx s-au ridicat în picioare abia la showul de la Sala Palatului, 1975, în care subsemnatul, recunosc, i-a ”provocat” printr-un articol  – ”Sfinx contra Phoenix”, Flacăra, (vezi blog www.georgestanca.ro) și invitat la o reuniune pe teren neutru, în Str Cazărmii, în casa și prezența lui Moțu Pittiș…unde s-a născut ideea de confruntare  plublică.

În fine, marea mea bucurie e aceea că vă voi asculta cântând împreună… Ca la Gărâna, astă vară. E o încununare. Am regretul că un alt mare solist exilat și el ca voi, nu s-a ridicat la cota morală decentă și l-a atacat pe Dan nedemn și violent. Dumnezeu ierte-l, mântuiască-l pe greșitul și numai-de-bine-vorbitul-adormit-întru-Domnul Sorin Tudoran… 

Ce au, totuși cei doi ”clasici”, instrumentiști de geniu in comun? Ceea ce avem toți iubitorii rock-ului: Îi zice BLUES….

George Stanca, Click, 28.10.2016

 

 

 

Dan Andrei Aldea

 Dragă Gigi,

                    ne cunoaștem de-o  viață…

Ne –am cunoscut în mediile muzicale studențești  la începutul anilor 70. Apoi, ne -am pierdut din vedere un timp, după care Gigi a reapărut. Mi-a zis că scrie la Săptămâna, i-am dat un interviu…după care a început să scrie la Flacăra, i-am dat încă unul… şi încă unul… Interviurile lui deveneau tot mai stilate… dar în tot acest timp nici nu bănuiam că omul scrie şi ceva serios. Eu am rămas în Germania, după vreo zece ani m-a vizitat şi mi-a adus ultimul său volum de poezie – una dintre ele imi era dedicată, mulţumesc frumos, Gigi – şi am avut plăcerea să-l cunosc pe adevăratul Gigi Stanca, un poet serios, sensibil, ale cărui cărţi sunt onorat să le păstrez în biblioteca mea. Ne-am revăzut şi anul trecut, la Oradea, i-am cunoscut şi familia şi am primit din nou un volum uriaş de-al său. Dragă Gigi, ne cunoaştem de o viaţă, am trecut prin atâtea. Prietenia noastră a rămas neştirbită şi îmi face plăcere să îţi spun, fie şi tardiv, că sunt onorat să te cunosc.

Dan Andrei Aldea, 5 iulie 2017

 

 

 

MENUET

Se dedică muzicianului pop
Dan Andrei Aldea

 

Diseară e bal în salonul oval
pune-ţi condurii cenuşereasă
şi crinolina roze de mătasă;
prinţese de aur vor ţine parada
cavaleri în armuri vor duce bravada;
orchestra întreagă-mbrăcată-n firet
ne va invita la un cald menuet;
priviri de safir îţi voi oferi
când dansul cu graţie vom dănţui.

Parfumuri discrete, dantele cochete
pluti-vor prin aerul cald de la bal
diseară târziu ân salonul oval.

Şi-n scurt timp apoi după miezul de noapte
când muzica dulce ne leagănă-n şoapte
tu nu vei fugi cum povestea o spune
căci smoala pe scări am uitat a o pune
mai stai deci, iubito, cenuşereaso,
acuma când, iată, mâna mea ar cam vrea s-o
cuprindă pe-a ta într-un gest de amor
şi condurul, observi?, ţi-a rămas în picior;
acuma când luna cu raze oliv
ne priveşte duios prin vitraliul ogiv
cum plângem orchestra deja moartă în stal.
O, ce trist e acest bal
                din salonul oval!

                                                George Stanca

 

Mi-e dor de tine Mihai Eminescu…

scria George Stanca anul trecut, în ianuarie 2019, în Click

 

Despre Ziua lui Eminescu 15 ianuarie, devenită Ziua Culturii Române, sau mai mult Ziua Identității Naționale George Stanca a scris mai multe articole publicate în Suplimentul Scânteii Tineretului, Scânteia Tineretului, scrisori în Click. De asemenea a participat la simpozioane și recitaluri dedicate marelui poet și la întâlniri cu cei care l-au iubit pe Eminescu.

 

Dragă Eminescu – Memento Mori

Mi-e dor de tine. Și, nu cred că sunt singurul. Milioane de români sunt în această ipostază. Mai ales acum, după anul Unirii, Centenerul nostru drag, pe care l-am celebrat inaugurând o uriașă Catedrală a Neamului. Așa cum au neamurile demne. Așa cum nu vor cei cu suflete meschine, cei bonavi de A-mândrie națională, ce merită vorbele tale: ”mânca-i-ar inima cânii”.

Căci, am o listă cu mari orașe ”nedemne ” cu catedrale de vis. Unde vin mii de credincioși și milioane de turiști. Eu unul am văzut Sf. Vit din Praga, catedrala din Koln, Ulm, Domul din Milano, nu mai zic Notre Dame din Paris ori cele din Anglia, Spania… dar unde nu sunt? Și de ce alții să aibă și noi nu? E obligatoriu să ne asumăm sărăcia chiar dacă suntem săraci?

Mihai, de câte ori am scris către tine o misivă, te mângâiam cu vorbe bune ca să-i înțelegi pe iconoclaștii anti -eminescieni. Da, tu ești da, o icoană a nemului. Alături de Sfântul Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân sau încă nesfântul Mihai Viteazu. Zic de iconoclaștii care te contestau, te molestau, te numeau ”comunist” fiindcă ai simpatizat cu Comuna din Paris și ai scris ”Împărat și Proletar”. Pe care  – așa e! – comuniștii ne-o predau la școală cu obstinație ca să știm, vazi Doamne, opțiunea ta politică. Ori, tu ai fost cel mai fanatic conservator. Și, dacă cei ce te contestă aveau ceva cultură sau măcar curiozități culturale puteau să vadă poziția ta din ziarul ”Timpul” pe care l-ai cam scris de unul singur scurtându-ți nopțile și viața.

Poete, am trăit să aud și aberația că ai fi fost ateu. Minciună mai mare nici nu putea fi. Căci, un exemplu mic: Făt Frumos din Lacrimă e născut din Lacrima Fecioarei Maria ! Analfabeților!Căreia, apropo, i-ai închinat unul dintre cele mai frumoase poeme pe care le-ai scris.

Și, mai am o veste luminoasă pentru tine. Profesorul de istorie Ioan Aurel Pop apărătorul tău și al ideilor tale românești, autorizat și competent – a ajuns cu lupte grele Președintele Academiei. Spre pizma dușmanilor lui și ai românismului pur. Și simplu. Spre crăparea de necaz a bojocilor celor ce te neagă pe tine și istoria  nemului. Făcută, i-auzi!, din mituri false. Așa că mitul lui Ștefan, al lui Mircea și al altor părinți ai neamului sunt, după ei, povești de adormit copiii. Din păcate o  parte din intelectualitate aia neortodoxă –  generic zis, nu concret –  se dedulcește  cu aceste teorii fanteziste. Bine ar fi să le ia ca pe o literatură bunicică. Or, ca pe niște ucronii, nicidecum istorie.

Mihai dragă, Eminescule, iartă-mă că ți-am tulburat somnul, dar țineam să afli în mare de ziua ta, devenită Ziua Culturii Române, despre starea spirituală a poporului pe care l-ai iubit atâta.

Iți doresc din tot sufletul meu să ai somnul dulce, care să nu-ți fie tulburat de tot  felul de fameni, contestatari circari, clowni literari și istorici mitici (cu accent pe al  doilea  ”i”… să fie mai caragialean).

Sărutăm mâna și memoria-Ți!

                             George Stanca, Click, 15.01.2019

 

Eminescu la Izbiceni

Încep a mă teme –  o falsă temere –  că Ziua Eminescu, numită de fapt a Culturii Române , nu numai la Izbiceni, începe să devină, lunecă prin a fi mult mai mult de atât. Ziua Identității Naționale. Și, de ce n-ar fi, mă rog? Nu a devenit EL, Eminescul , déjà un substantiv comun al românilor? Nu se identifică el cu ființa  națională, în ciuda a oricât și-ar dori detractorii lui, bine plătiți cu momele și soroșele? Iată deci că zelul uneori asupra de măsură al românului și-a găsit locașul legitim și decent. ”Excese” de Ziua Națională a Culturii! Căci, ce regal am trăit pe 15 ianuarie anul acesta la Izbiceni mai rar, bobocule! Păi, cum prieteni? Să auzi  zeci de poeme ale Poetului recitate de niște țânci. Care s-au străduit să le învețe poate seara la gura sobei cu vreo mămăiță sau mămică insistente. Și, pe care nu le va mai uita niciodată. Poemele! Gândeam metaforic în timpul serbării, să tot fi fost o zână indiscretă cu o seară înainte, să fi văzut câteva zeci de copii izbiceneni cum  își turnau cu pipeta, cu lingurița în memoria lor cuvinte, versuri, expresii, metafore, alegorii, imagini din poemele, poveștile lui Eminescu. Care – și acesta e uriașul câștig  –  le vor rămâne acolo, pentru multă vreme. Că vor ajunge dascăli, academicieni, macaragii sau dulgheri, văcari, grădinari – cum o da Domnul  –  copiii ăștia au în ei un semn de Eminescu, o virguliță, o cicatrice, o scamă  eminesciană.

Lăsate și de actele celor ce L-au evocat. Distinsul om de cultură Dumitru Sârghie, poet, jurnalist, Nicolaie și col. N Zărnescu, sensibilul folkist Viorel Ștefănescu… Și uite așa, se insinuează poetul în mintea poporului pe care-l bucură cu arta lui. Și uite așa, ajungem să simțim spusa poeților , aceea că ”Eminescu suntem noi”. Ce  poate fi mai frumos? Pentru poezie, limbă. Pentru copii.

Ce poate fi mai serios pentru memoria unui popor deposedat de memorie prin lucrarea comunismului și violat în memorie de sălbăticia neo-sclavagismului bancar, societatea fără nume de azi?

Numai așa ne salvăm sufletele, identitatea, memoria de a fi!

Vă jur, am văzut spectacole  magnifice de operă, teatru, pop music, la Paris, Londra, Los Angeles, Praga, Viena, Gărâna, Calafat, Vama Veche, Bulandra, Nottara, Opera Cluj…teatrul Giulești și cu toate stângăciile, bâlbele emoționale, cu toate lungimile neteatrale, ”Călin file de poveste” jucată de copii a fost o feerie. Nu piesa ca atare, interpretrea ei. Încărcătura emoțională. Mă uitam chiar și la costumele fastuoase demne de un teatru parizian, care într-o comună săracă nu se puteau face, să fim drepți! Ăsta-i Izbiceniul, oameni buni! Mă uitam la bujoreii copiilor și la cearcănele lor de culoarea fagurelui, al celor care nu putură să doarmă și recitară rolulul și în somn… N- am văzut, vă jur, un  spectacol, mai viu, mai frust, mai sincer, mai adevărat ca acela.

Fiindcă, să nu mă credeți fariseu sau că vreau să vă flatarisesc – nu am de gând să candidez  –  dar era o baie imensă de emoții. Iar finalul serbării, destins, m-a umplut de lacrimi. Dansurile populare. Orchestra asta a voastră condusă de neobositul  Mihai Bărăgan … îl  întrebam pe dl. primar dacă are schimbul de  mâine: vai, nu!…apoi naistul, invitat maestru al genului dar și un pedagog desăvârșit, căci mai învață puiul de juvete să cânte la nai! …

Și, apoi din nou, din nou copiii. Să nu uităm de dascăli, de travaliul lor, de nervii lor, de frustrăile unei munci care pare a nu duce nicăieri – nimic mai fals. Copiii…din Izbiceni. Premiați pe cuprinsul țării , fie și nepremiați, au în sânge mișcarea fundamentală a pământeanului oltean – a țăranului de la talpa țării, nu a  pervenitului, a altoitului cu orășenisme. Mor de ciudă că eu, oltean din tată nu am asta; mamaie mi-a dat doar geamparaua și sârba din Giulești Sârbi… Aici e aici! Mă uitm la nepoțica primarului. Un năpârstoc bălan care are dansul în genă. Mă uitam la brunețica de lângă ea. Câtă bucurie lăuntrică și câtă maturitate în pași, dansau ca niște fetițe de o sută de ani…căci cu//în ele dansau și moșii-moșilor-moșilor lor. Pentru ele nu era nimic nou, greu, totul era acolo, în ele, ancestral, venea din neam de neam de neam pe râul sângelui.

Ăsta mi s-a părut al doilea mare câștig al zilelor.

…și acum, să vă spun ceva incredibil. Întors la București, mă întâlnesc la o emisiune de la RTV cu marea doamnă a folclorului moldav Ștefania Rareș. Îi spun că vin de la Izbiceni. Și deodată solista explodează: ”Măi , am cântat la o nuntă acolo. A fost și soțul meu cu mine. Am rămas uimiți. Nu am văzut nicăieri pe  unde am umblat prin țara asta   – doamna are peste 70 de ani și o carieră de peste 50  – oameni să danseze  mai bine, mai frumos și mai armonios ca la Izbiceni…”

 Ceea ce era de demonstrat. Noi suntem Eminescu. 

                                      George Stanca, Izbiceni,  22 ian. 2015

 

                          

Dr. George Stanca –  în apărarea lui Eminescu 

 Neamț, ateu, socialist, antisemit?

Cu toate  boemăriile speculate de presa bulevardieră a vremii, unele chiar adevărate; cu toate libațiile, reale, făcute cu Bădia Creangă; cu toate bârfele de  budoar; cu tot romantismul iubirii cu Veronica; cu toate manifestările sale de ființă socială normală, Mihai Eminescu avea în fond o seriozitatae gravă. Și, încă una germană. Severă. Teutonică. Metodică. Seacă. Nu suferea de balcanismul și de niciuna din bolile de neam sesizate și combătute cu umor și satiră vitriolantă de Caragiale la români. Eminescu punea gravitate. Lucru reflectat în travaliul cotidian consumat la ”Timpul„ unde era fac-totum; de la scrisul articolelor, la editare, corectură, culegere, tipărire… Dovada clară –imensitatea tematică, vastitatea  operei sale literare și jurnalistice realizată într-o mult-prea-scurtă viață. Din această cauză s-a afirmat despre Eminescu, anume că a fost ”neamț”… A fost! 

A revenit pe tapet afirmația că Eminescu ar fi fost ateu. Și chiar socialist. Reiterarea unor aserțiuni mai vechi. Argumentele celor ce susțin aceste deformări se găsesc în poezia de excepție ”Împărat și proletar”.Un caz liric izolat, unic la autor. Pe care generației mele, comuniștii o impuneau lăsându-ne să credem că Eminescu era pro- și proto-comunist. Culmea, stindardul de presă, mecanismul viu al Partidului Conservator, ”PR”-ul lui, să zic așa, era de stânga, socialist, bolșevic! O enormitate! Mare eroare, mare dezinformare. Am spus despre poem că este o ”excepție”,  fiindcă a fost scris dintr-un elan și un entuziasm plin de simpatie față de mișcările stângiste din Franța. I-a luat aproape cinci ani să-l scrie…De fapt, speculația privind ateismul lui Eminescu (”Religia, o frază de dânșii inventată”) și vederile ”proletare”, sunt atribuite de autor proletarului. Poemul are trei discursuri Proletarul-Împăratul- Poetul. Bazându-se pe faptul că discursul Proletarului e consistent ”23 de strofe de patos revoluţionar întunecat, superb gravate poetic, între care multe ar putea fi intonate şi astăzi de românii revoltaţi ieşiţi în stradă!contestatarii uită un lucru esențial. Celor 23 de strofe ”pro-stângiste”  dedicate  proletarului, Eminescu opune toată energia sa literară, lirică și jurnalistică, din existanța sa, ideilor sale conservatoare… Patosul proletarului – atribuit, printr-o  translatare eronată autorului – ține de fapt de arta poetică a lui Eminescu. A reușit atât de bine încât și un tip instruit de azi poate crede că e al lui cu convingere… Grav e că l-a luat drept argument… contra lui Eminescu. Această persuadare e reușita lui Eminescu contra lui însuși. Arma cu care contestatarul dorește să-l atace este oferită de Eminescu însuși. Cum putea să fie fanaticul conservator, un la fel de fanatic socialist?

Multă lume nu îndrăznește să afirme că, în valoare absolută, Eminescu Poetul este, cel puțin egalul jurnalistului. A jurnalistului total. În sensul că meseria, de la scris  la tipărit, nu avea secrete față de el. Apoi campaniile, pledoariile lui, lupta politică în contra rivalilor conservatorismului atestă asta. Lider de opinie. ”Opiniocrat conservator”, l-aș numi. De la el au pornit multe idei privind poziția externă a țării, ca noian de principii. El a fost și un mare sociolog ”avant la lettre” și istoric. Un colos plin de idei naționale și existențiale ale românismului. Să nu mai pomenim despre limba română curată pe care ne-a lăsat-o ca să o murdărim…

Reala valoare de geniu care i se contestă e legitimată de mii de pagini de aprecieri, studii savante, și păreri superlative la adresa lui.I.L. Caragiale, contemporan, prieten; savanți de talia unor Mircea Eliade, Nicolae Iorga; scriitori -Cezar Petrescu, Petru Vintilă; ziariști – Pamfil Șeicaru; critici G. Călinescu, Lovinescu, Perpessicius, Manolescu, E. Simion. Enumerări deloc exhaustive. De cine au fost, oare, plătiți să-l laude?! Căci, e atacat, contestat punct cu punct. Imaginea sa e agresată pixel cu pixel. I se incendiază filă cu filă, poem cu poem. Cu o ură  mercenară. O fac cu osârdie slugi zeloase alese dintre ai noștri. Pleavă. Categoria Cei ce ”au îndrăgit străinii”… 

Și, dincolo de poezie, în proza sa majoră se străvede fără dubii creștinismul autorului. În ”Făt frumos din lacrimă” aflăm din primele propoziții că pruncul Făt frumos s-a zămislit din lacrima Fecioarei Maria…Un ateu poate el scrie cu atâta duioșie despre Dumnezeu?”In vremea veche (…) pe când Dumnezeu călca cu picioarele sale sfinte pietroasele pustii ale pământului…!” Sau:” -De cine –n lume te temi tu mai mult?//- De nime-n lumea asta, afară de Dumnezeuspuse ateul… ”Să se bată cu Făt Frumos nu putea, pentru că genarul era creștin și puterea lui nu era în duhurile întunericului, ci în Dumnezeu”.

Nu  insistăm în evidențe!

Garabet Ibrăileanu spunea despre jurnalistul ”Mihai Eminescu” că era ”un adevărat adversar al evreilor”. Nu se poate contesta acest lucru. Ar fi penibil să se nege ceva vizibil. Dar, aici ar fi o nuanță. El nu avea nimic de împărțit cu evreii ca popor , ca  nație, ci avea cu evreii contemporani lui. Evreii vremii. Care, în marea lor  majoritate făceu parte din clasa exploatatorilor. Ca și moșierimea și burghezia autohtone. Erau negustori, telali, tarabagii,cîrciumari, arendași. Se știe despre fenomenul ”Fisherland”, care axplică declanșarea răscoalei din 1907. Una cu  pronunțat caracter antisemit, eludat nu știm de ce, și acum de istrii…  Apoi, mulți evrei erau cârciumari. Înșelau și îndatorau țăranul până ce-i luau pământurile. ”Tagma jefuitorilor” cum spunea Vladimirescu…

Aici e confuzia. Ataci exploatatorii și descoperi că sunt evrei; dai în ei, ești antisemit…!!! Confuzie întreținută permanent, prin extrapolare. Căci, așa noțiunea s-a extins în veac: ești de dreapta, ești antisemit!

Aceiași confuzie gravă s-a comis între evrei și comuniști. La spargerea grevei  inspirată de victoria bolșevismului din 1917, la Atelierele Nicolina din Iași, când  în locul steagului roșu cu secera și ciocanul pe care l-au ars, antigreviștii formați din mucitori și studenți au arborat steagul tricolor. S-a spus că lupta dată e contra bolșevicilor și a bolșevismului care vrea să desființeze ”sfânta proprietate privată” și pe Dumnezeu cu credința strămoșească.

Repet, asta era acuza adusă ideologiei bolșevice. Faptul că la vremea aceea, majoritatea comuniștilor erau evrei – proporția s-a menținut până la 23 august  1944 – a născut prin confuzie și juxtapunere ideea că a fi antibolșevic egal cu a fi antisemit. Mai mult, spre a sublinia mai mult aceste nuanțe, pe o linie directă, cu sau fără ele, vremurile lui Eminaecu erau, oricum, antisemite…

Pe scurt, să reținem: antisemitismul eminescian nu era decât unul al vremii. Și acela, justificat social și politic.

                                                              11.01.2016

 

 

Memento Mori  – Eminescu

A devenit un fel de sport național, o modă nefastă, ca de ziua lui Eminescu, 15  ianuarie să-l înjurăm, contestăm … pe Eminescu. Căci, mulți dăștepți țara noastră are. Multe invinuiri i se aduc postum lâsăndu-se de-o parte opera lui ca atare. Prin care există și existăm.

Că a fost stângist, când el era un serios și constant conservator. Dovada e că  uneori scria aproape singur ziarul Timpul. Că ar fi fost ateu când la el Pururea Vergina Maria de exemplu, era spiritual pe plan central. Mai toate acuzele se îndreptau spre ideile emanate de poezia ”Impărat și proletar”. Pe care a scris-o elaborat-o în circa cinci ani. I se atribuie poetului în economia acestei poezii chiar  principii emise de pesonajul Proletarul. ”Religia, o frază de dânșii inventată” o spune Proletarul nicidecum autorul. Inflamarea lui socială stângistă, a proletarului  eludează cu intenție clarificarea replicilor. Apoi, antisemitismul lui Eminescu, nu era jucat. Era real. Dar, să nu uităm că era o epocă în care curentul acesta în Moldova era la moda zilei și că evreii – arendași, cârciumari, negustori, avocați, doctori, farmaciști, nicidecum clăcași – erau atunci confundați, puși în aceiași categorie cu exploatatorii români – burghezi, moșieri, boieri  –  fără discernământ. De unde această campanie nedemnă contra lui, nu știu? Sau se știe dar fără probe. Dușmani binecunoscuți, cinici  vor să ne lase fără aur, gaze de șist și… Eminescu. Glumesc amar. Dar banii de propagandă vin din aceiași direcție și bombardamentul anti-eminesc e susținut de cei ce au ”îndrăgit străinii…”. Se știe.

Noi, românii de neam, ne vedem însă de ale noastre necazuri, cu toate  nesincronizările, cu așa-zisele principii globaliste, și îl venerăm pe Eminescu, îl respectăm și ne închinăm, nu prostește ci cu mare rost, la icoana pe care cei ce-au  îndrăgit străinii o scuipă. Ce să faci, tradiția! Așa am apucat, noi ăștia subevoluați:  să-l respectăm pe Eminescu. Am învățat de la unii, numiți Caragiale, Slavici, Iorga, Eliade, Perpessicius, Călinescu și lista e mare…

Căci, aș merge spre ciuda inamicilor, prin a spune că Poetul e atât de mare român  încât noi înșine suntem un popor de eminești. Cei ce nu se simt așa…”plece unde vor…”!   

George Stanca, Click, 15.01.2016  

Dragă Eminescu

După ce tu ai scris monumentalul poem ”Memento Mori”, cum aș mai putea veni eu cu o rubricuță dedicată Ție, folosind același titlu? Îmi permit să-ți scriu pe numele-Ți de familie. Care tinde a deveni paralel cu numele nostru de popor. Se poate spune că noi, românii suntem de neam eminesc… Și care nume, al Tău, a ajuns simbol al poeziei române, și chiar al culturii române, pe care o celebrăm azi, de ziua Ta, Mihai Eminescu. Zic că nu-i înțeleg, deși pricep câte ceva din nemernicia lor, fomiști metafizici…

Ce nu înțeleg de la mulți români neaoși sau pretinși e că au să te urască și azi? [Zic că nu-i înțeleg, deși miros nemernicia mercenar-sclavagistă. Pute! Rău!]. Te urăsc material, așa, ca pe un semen viu, activ și combativ? Te contrează, te înjură. Ba, că ești ”cadavrul din debara” – asta mi se pare penală moralmente; ba, că noi, românii ne-am ”săturat de Eminescu”?

Și, astea toate vin de la capete ce păreau luminate… nu laminate cum îs… Auzi, să te facă ”fascist”, ”legionar”? Muhaielele! Oi fi având și Tu o seamă de ”vine”, dar detractorii, nu te judecă-n epoca ta, în context, ci ea te scoate tendențios de acolo …Te consideră antisemit pentru vremile când evreii păcăleau populația românească, o înșelau, îi dădeau rachiu contrafăcut, îi luau banii cu camătă sau oferindu-le băuturi pe datorie ca să le ia pământurile. Da, românii erau atunci cam naivi. Dar… Tu nu te războiai cu toți evreii, ci cu evreii ACEIA venali și penali. Cum a fost apoi și cu bolșevicii veniți din Rusia. Ei erau evrei, dar noi ne războiam cu comuniștii… nu cu evreii. Și, ce vină ai tu, Eminescu, dacă niscai evrei din vremea-ți erau necinstiți? Comuniștii te-au adulat exagerat? Care era vina ta? Ce vină aveau Nietzsche, Wagner că-i plăcea Hitler? Ce vină ai că erai patriot, naționalist? Azi, termeni amputați semantic până la ”extremist”?                                                                                                                                               Ateismul tău. Altă invenție. Un ochi de copil citește că ”Făt Frumos din Lacrimă” vine din Lacrima Fecioarei Maria! Putea un ateu să nască o așa poveste? Putea el să scrie, versurile: ”Lumină dulce, clară,//O, Maică Preacurată//Şi pururea Fecioară,//Marie!”? Calomnii, injurii ca să te desființeze. Cu versul tău, cu melodicitatea ta, cu limba pură românească pe care tu ai șlefuit-o, cu ”Doina” ta dez-interzisă de Păunescu și nerecitată nici azi din indiferență crasă? Și, pe cine vor ei să pună-n locul tău? Vreun ateu de cruce nouă?// Vreun barbar fără de milă?//Cui vor dânșii să se-nchine?// Fără credință și-n silă…?.. că pic și eu în fariseism eminescian…

Nu, Eminescule al nostru! Prin tine, ei pe NOI ne vizează. Vor să dispărem ca popor. Ca nație. Sau să le mai fim sclavi. Să le rămână lor bogățiile la care bale Occidentale și ex-”frățești” curg încă râu ca ”Grâușorul de Bărăgan”… !

Dragă Eminescu… Asta ȘI-o doresc! 

                                                George Stanca, Click, 15.01.2018

1 2 3 179