Neamț, ateu, socialist, antisemit?
Cu toate boemăriile speculate de presa bulevardieră a vremii, unele chiar adevărate; cu toate libațiile, reale, făcute cu Bădia Creangă; cu toate bârfele de budoar; cu tot romantismul iubirii cu Veronica; cu toate manifestările sale de ființă socială normală, Mihai Eminescu avea în fond o seriozitatae gravă. Și, încă una germană. Severă. Teutonică. Metodică. Seacă. Nu suferea de balcanismul și de niciuna din bolile de neam sesizate și combătute cu umor și satiră vitriolantă de Caragiale la români. Eminescu punea gravitate. Lucru reflectat în travaliul cotidian consumat la ”Timpul„ unde era fac-totum; de la scrisul articolelor, la editare, corectură, culegere, tipărire… Dovada clară –imensitatea tematică, vastitatea operei sale literare și jurnalistice realizată într-o mult-prea-scurtă viață. Din această cauză s-a afirmat despre Eminescu, anume că a fost ”neamț”… A fost!
A revenit pe tapet afirmația că Eminescu ar fi fost ateu. Și chiar socialist. Reiterarea unor aserțiuni mai vechi. Argumentele celor ce susțin aceste deformări se găsesc în poezia de excepție ”Împărat și proletar”.Un caz liric izolat, unic la autor. Pe care generației mele, comuniștii o impuneau lăsându-ne să credem că Eminescu era pro- și proto-comunist. Culmea, stindardul de presă, mecanismul viu al Partidului Conservator, ”PR”-ul lui, să zic așa, era de stânga, socialist, bolșevic ! O enormitate! Mare eroare, mare dezinformare. Am spus despre poem că este o ”excepție”, fiindcă a fost scris dintr-un elan și un entuziasm plin de simpatie față de mișcările stângiste din Franța. I-a luat aproape cinci ani să-l scrie…De fapt, speculația privind ateismul lui Eminescu (”Religia, o frază de dânșii inventată”) și vederile ” proletare”, sunt atribuite de autor proletarului. Poemul are trei discursuri Proletarul-Împăratul- Poetul. Bazându-se pe faptul că discursul Proletarului e consistent ”23 de strofe de patos revoluţionar întunecat, superb gravate poetic, între care multe ar putea fi intonate şi astăzi de românii revoltaţi ieşiţi în stradă! ” contestatarii uită un lucru esențial. Celor 23 de strofe” pro-stângiste” dedicate proletarului, Eminescu opune toată energia sa literară, lirică și jurnalistică, din existanța sa, cu ideilor sale conservatoare… Patosul proletarului – atribuit, printr-o translatare eronată autorului – ține de fapt de arta poetică a lui Eminescu. A reușit atât de bine încât și un tip instruit de azi poate crede că e al lui cu convingere… Grav e că l-a luat drept argument… contra lui Eminescu. Această persuadare e reușita lui Eminescu contra lui însuși. Arma cu care contestatarul dorește să-l atace este oferită de Eminescu însuși. Cum putea să fie fanaticul conservator, un la fel de fanatic socialist ?
Multă lume nu îndrăznește să afirme că, în valoare absolută, Eminescu Poetul este, cel puțin egalul jurnalistului. A jurnalistului total. În sensul că meseria, de la scris la tipărit, nu avea secrete față de el. Apoi campaniile, pledoariile lui, lupta politică în contra rivalilor conservatorismului atestă asta. Lider de opinie. ”Opiniocrat conservator”, l-aș numi. De la el au pornit multe idei privind poziția externă a țării, ca noian de principii. El a fost și un mare sociolog ”avant la lettre” și istoric. Un colos plin de idei naționale și existențiale ale românismului. Să nu mai pomenim despre limba română curată pe care ne-a lăsat-o ca să o murdărim…
Reala valoare de geniu care i se contestă e legitimată de mii de pagini de aprecieri, studii savante, și păreri superlstive la adresa lui.I.L. Caragiale, contemporan, prieten; savanți de talia unor Mircea Eliade, Nicolae Iorga ; scriitori -Cezar Petrescu, Petru Vintilă ; ziariști – Pamfil Șeicaru ; critici G Călinescu, Lovinescu, Perpessicius, Manolescu, E Simion. Enumerări deloc exhaustive. De cine au fost, oare, plătiți să-l laude?! Căci, e atacat, contestat punct cu punct. Imaginea sa e agresată pixel cu pixel. I se incendiază filă cu filă, poem cu poem. Cu o ură mercenară. O fac cu osârdie slugi zeloase alese dintre ai noștri. Pleavă. Categoria Cei ce ”au îndrăgit străinii”…
Și, dincolo de poezie, în proza sa majoră se străvede fără dubii creștinismul autorului. În ”Făt frumos din lacrimă” aflăm din primele propoziții că pruncul Făt frumos s-a zămislit din lacrima Fecioarei Maria…Un ateu poate el scrie cu atâta duioșie despre Dumnezeu? ”In vremea veche (…) pe cînd Dumnezeu călca cu picioarele sale sfinte pietroasele pustii ale pământului…!” Sau: ” -De cine –n lume te temi tu mai mult?//- De nime-n lumea asta, afară de Dumnezeu.”…spuse ateul… ”Să se bată cu făt Frumos nu putea, pentru că genarul era creștin și puterea lui nu era în duhurile întunericului, ci în Dumnezeu”.
Nu insistăm în evidențe!
