Răi, niponii!
A început Cupa Mondială la rugby. O așteptam demult. Acest sport la noi e ca unul de cartier și tratat ca o Cenușăreasă. Deși nu merită. Suntem nemeritat de buni față de nivelul de interes. Mai ales, raportat la in-popularitatea acestui sport. La noi rugby-ul e o minune. Când eram mic lucrurile stăteau altfel. Și la meciurile decisive sau cînd nu juca Rapidul la fotbal tata care lucra la Atelierele Grivița mă ducea ades în Parcul Copilului să văd meciurile echipei de aur, minunea copilăriei mele. Cu colegii lui de muncă. Efectiv o spun nu ironic. Wusek – alias Cardache, ing. Costel Stănescu, ing. Viorel Moraru (de fapt, Morariu, tatăl fostului președinte CIO-giuleștean de-al meu). Cu Radu Demian venit de la Cluj și mulți alții.Și, un timp cu Rădulescu Răglie vecinul meu fiul preptului care a botezat toată familia mea. Am văzut, culmea!, pe Giulești istoricul meci în care i-am bătut cu 15-0 pe francezi mâncându-i copanele fripte cocoșului galic… Apropo, este evident că pe lângă lupte am făcut și rugby. La Clubul Sportiv Școlar 1, cu regretata dnă Lucescu și prof Bălaș. Linia a 3-a.
La asta m-am gândit azi când am văzut prima surpriză Georgia bătând Tonga. Pe a doua, sincer să fiu, nici n-am conceput-o. L-am lăsat pe Hagi să-și facă punctul la Iași fără mine și m-am instalat în fotoliu înarmat cu multă milă, multe sentimente mizericordioase, să asist la carnagiul bietei Japonii aplicat de dubla campionă mondială Africa de Sud. Când niponii au început în trombă am crezut că e doar un foc din paie de orez. N-a fost așa. Nebuna îndărătnica, sublima Japonia îmbrăcată în tricourile ei de victimă a pornit taifunul în ultimele minute de la 29-29. De acolo s-a pornit un tsunami pe care rugby-ul sud-african nu-l va uita 100 de ani. Ba, se va raporta la el de aici încolo cum o făceam noi cu cutremurul din 77. Sau, ei cu de Hiroșima/Nagasaki. Înainte sau după…
Aceste minute de foc mi-au amintit și de Revoluția română în direct: când totul se termina cu bine și câștigau ai noștri… Numai că finalul acestui meci a fost cu siguranță mai veridic. Să lupți până la ultima picătură de sudoare sau sânge ar fi explicația faptului că Japoniei i s-a interzis să mai aibă armată… Răi, niponii! Dacă mi-o veni vreo idée să mă sinucid din disperare, am să privesc la finalul acestui meci și am să mă salvez cu siguranță. Da,meciul Africa de Sud – Japonia a arătat încă odată că filmele sunt ca semințele prăjite de bostan cu sare pe lângă ceea ce viața ne poate oferi. Decizia aia nebunească a japonezilor
de a juca ultimele mingi la victorie când le putea fi călduț, să facă meci egal, mi se pare lovitura strategică a anului. Trebuie să ai sânge și mai ales genă de războinic. Să ai un pedigree. Oare echipa noastră, ”stejarii cu căciuli de daci”, ce credeți că va face? Cum stăm noi cu gena? În nici un caz ca japonezii. Apoi, noi nici nu avem alimentația necesară. Cu legume de la greco-turci, greco-turcește vom juca… Iaurt papi, asta joci…Speranța tot de la daci rămâne… dar între timp ne-am cam corcit…