Ei, bine,  poveștile lui cu serialul șeherazadist ”Leo de  la Strehaia” m-au fascinat. M-au frisonat. Fiindcă au atins, iată, incandescența  unui  mare eveniment. Ce se  mai poate  peste asta, mi-am zis? Ori tu, tu dragă Mădălin, lucrezi la un tabloid, știi cum se face. Sincer, m-am uitat la  începuturile lui. Dar, nu fanatic. Nu agreez  genul ăsta de emisiuni care creează vedete inconsistente, e făcătură. E pentru  populația ”cealaltă!… Apoi, nu agreez personajul. E dreptul meu. Îl găsesc grețos. Lipitoare, libidinos, mega-grobian, lăudăros. Cumpărătorul de carne vie, mușteriul vipurilor feminine inventate tot de voi în tabloidele tv. Ba,  mai și frizează exibiționismul. Nu agreez temele indiscrete. Deși ai zice că cine, eu vorbesc? Da, dar chestiune de abordare, de  unghi… și mai ales de  morală. Mă mir că în timp ce te declari împotriva șpăgilor („Îmi era silă de colegii care primeau șpăgi și pretindeau apoi că sunt mari justițiari. De aceea am ales tabloidul…”) faci un serial care  miroase, pute a șpagă. Nu acuz. Nu am dreptul. Doar întreb. E un contract între numitul Leo și o firmă de-a ta? Sau între el și Kanal D, ce e ? Explică lumii. Am văzut –  nevoit să o fac –  scena  apocaliptică, de  junglă, incriminată, acuzată de  multă lume. Rating la greu. Nu mă pronunț. Căci nu mai am ce adăuga.

Ulterior m-a interesat  comparația ta între cele două genuri de  presă. Făcută de tine ca fost ziarist politic ajuns la tabloid. Venită de la  tine, ins cu practici  lungi, mi s-a  părut  interesantă. Cu o concluzie amețitoare prin adevărul ei. Pe care încerc să-o ”traduc”: Emisiunile  politice sunt  mai murdare, mai imunde decât  orice fel de emisiune tabloidă…

Corect! Dar, nimic  nou. Suntem la  punctul, la  nivelul, momentul la care în SUA autoritățile acceptau tabloidele de tip Heffner, în conformitate cu amendamentele din Constituție. Nu te duce la istorii. Mai ușor e să revezi filmele dedicate lui Heffner. Acolo pricepi totul. Tabloidul și tabloidismul lui e  o formă de exprimare a libertății umane…Probabil, crezi că am făcut  mișto când am spus că  mă frisonezi… Poate, dar nicidecum cu afirmația aceasta privind drumul tău în  presă. Aici, suntem mănușă. Gândesc la fel –  vezi blogul câteva zile-n  urmă  –  ca tine,  privind cele două genuri de  presă. Soarta ne e asemenea. Numai că, eu nu am plecat din politică fiind scârbit. Nu, am fost stră-mutat! Mi s-a  impus de către trustul la care eram. Nu am fost  forțat, ci  împins spre  bani mai  mulți. Deranjam un om cu polirica… Care acum e împins la o judecată finală. Și, de a cărui soartă, îmi e, sincer, milă… Om sunt. Om am rămas…