Abia vineri am văzut reluarea meciului istoric de rugby România- Canada. Ca să mă bucur de el, am făcut un efort extraordinar de a mă actualiza, de a mă potrivi cu momentul. Mi-am scos din cap faptul că știam fabulosul rezultat și incredibila evoluție a Stejarilor… era să mor. Să mori de o ficțiune… Spre final, când ne apropiam, pâș-pâș, de marele eveniment, aveam pulsul peste 140, mi l-am luat! Ce meci! Și ce bucurie românească. Ce băieți extraordinari!…
Și tot așa m-a dus gândul, a lunecat spontan către mămăligile din fotbal. Să văd eu unul, măcar unu’ din ei că face ce a făcut un rugbist un meci întreg.
Că îl ia pe adversar pe sus, că-l plachează, că-l blochează, că aleargă pe uvertură… Păi, ăsta, fotbalierul nostru moare, nene ! Fotbaliștilor tricolori, pleonaștilor numiți și ”mămăligile galbene”, Tata Puiule, trebuia să le pui meciul ăsta de rugby la televizor. Să vadă. Să priceapă. Poate se mai trezea, mișca, ceva în ei. Și așa, eu o spun cu toată răspunderea: dincolo de orgoliu nu avem de ce să ne calificăm ! Ce facem mai departe, ne facem de râs ?
Suntem ca Orbul care merge spre prăpastie și numeni nu-l oprește, ba-l încurajează… Vom fi ciuca bătăilor, proasta-proastelor… la turneul final. Cu ce jucători mergem acolo… dar mai ales cu ce echipă? Repet, privind în scurt e bine. Pe lung, va fi catastrofal. De aceea chiar de ne vom califica – dintr-o grupă penibil de ușoară în care am ajuns la mâna lui Feroe… eu nu am să mă bucur de eventual calificare. Poate cu un ochi, o ureche, o mînă. Restul rămâne îngrijorat…