La celebra Remontada a Barcelonei, când a revenit victoriosă cu 6-1 de la un 0-4 am tot mârâit și miștocărit. Am făcut apropouri la arbitri și la unele reguli nescrise din fotnalul mare. Pe care acuma, nu că le retractez, dar le nuanțez… Ieri seara la Classico m-am cam dumirit .

O fi ajutorul lui D-zeu dat supertalentelor tot de El inventate?

O fi și cel al arbitrilor care ziceam eu citând dintr-un classic – Lucescu – anume că abitrii mai și țin cu cei mari…?

Dar, care e copii, mai mare dintre Barca și Real, că nici D-zeu nu știe?!

Atunci, de ce zic eu că m-am dumirit? Căci, jocul fiind colctiv e dificil să depistezi vreun adevăr…și totuși. Jocul din ultimele minute dintre Real la ea acasă și Bacelona, și nu numai cel din ultimele minute… a fost decis de un singur om: Messi. Messi. Messi. Fără dubiu , fără îndoieli speculative. Aici , parcă Hristos a fost întrupat în Messi. Messi a fost însuși Dumnezeu. Nu sunt nebun, nici blasfemic , nici ateu. Sunt Poet. Nu sunt ateu , ci credincios orthodox, așa că luați-l pe Dumnezeu ca pe acea imagine primară a Omenirii, în care Domnul era în tot ce era inexplicabil. Dumnezeu era fulgerul, tunetul, furtuna, bucuria, nenorocirea sau neantul. Inexplicabilul. Și, la Messi, ce este explicabil? Se poate explica științific oare, chimia lui internă, cea născută atunci când pornește în dribling, slalom, spre gol?Atunci când (iar devin ateu… și nu sunt decât un muritor calamburist…) devine din Messi – Messia! Când e el mesianic…adică aprope dumnezeiesc…căci unul e Mesia -Isus, și altul Messia- muritorul ce riscă să devină nemuritor… Vedeși, așa cum mă joc cu un s mic de mîână divin, pus pntre Messi și Mesia, așa am picat acum între mistică și mitică… gata că am dușmani- care probabil vor dori a mă scoate din cauza fotbalului dușman cu Dumnezeu…dar, numai El Drăguțul știe ce sunt eu. Un iubitor de tot ce e frumos pe lume…