Constantin Marinete. Teleormăneanul. Marinete vine din ”Moromete”. Nicidecum numele  nu-i sare de  la vreun Marinetti. Italian. De acolo, poate  doar talentul… Căci  România e și acum populată de rudele  românizate ale  pietrarilor italieni veniți să lucreze la noi  mai acum două veacuri. Îndeobște în zona Hațeg…

Dar, la ce îți trebuie talent de la  italiani când tu, pe  meseria ta, –  sculptura,  pietrăritul, cioplitul –  ai un  urmaș còlea, tot la nițel nord de Dunăre. Pe un anume Brâncuși. Tot Constantin…Iar, meseria  îți vine de la el printr-o singură verigă. Prin maestrul tău Ion Alexandru, ucenic al marelui Brâncuși. ”La mâna a doua,” cum  zice chiar artitul. Dar, nu musai negustorește. Căci, nu e  o mână de vânzare , o marfă, ci e o  mână de artist…

Marinete ca  personaj e fabulos. Pentru că la ‘75 de ani ai săi cunoște  mai toate viețile și operele, morțile și capodoperele înaintașilor din branșă. Este deci o enciclopedie vie. Un Google vivant al sculpturii. Printre altele. Căci, dacă stai și-l privești , îi studieazi ridurile de expresie, ai impresia că vezi un mare actor de film american. Alb-negru. Pozele sale cu șapca aia ”dejistă” –  purtată de tov Dej ca  să-și releve originea  proletară –  sunt fabuloase…

La urma-urmei Marinete e un  proletar al pietrei. A cioplit până și la moscovita Casă a Scânteii…E un cioplitor-artist. Un artist-cioplitor. Deci, un demn artist al clasei  muncitoare…

Dar, tot  ce relevă și semnifică statura asta uscată de om, sunt mâinile. Mâni mari de cioplitor. Nu-i o  metaforă // e adevăr. Mâini uriașe. Muncite. Zdrelite. Crăpate, Asprite . Bătucite. Cu pernuțe-n palme, dure ca însăși piatra și crescute sub fiecare deget. Mâini mari de Imperator, menite să fie sărutate de popoarele-I supuse.

Marinete: Proletar și Împărat!

…Cum mângâie el marmora albă ca pe  o  mireasă! Piatra-Piatră de  piatră cu fiicele sale risipte-n geologie; cu  bagaboțelile, peregrinările și exilările neamului ei de pietroaie. Marmoră, granit, travertin…dar Marinete, delicat și respectuos, nu  mângâie, nu dezmiardă piatra cu degtele. Nici cu  palmele. Doar cu dalta. Și cu ochii minții. Căci Ochiul artist desenează conturul pietrei. El o personalizează. Îi dă identitatea. El o animă. El. Ochiul. Dalta, iaca, un mijlocitor. Ochiul lui și cultura, cunoașterea  sa –  a lui  și a ochiului lui –  fac Scările spre cer. Și Îngerii ceriului. Și Mugurii ceriului. Și Mărgelele reginei… ochii…ochii lui fac Ochii României…Maica  noastră România, care râde și când  plânge, cum tragic zicea poetul Ion Nicolescu. Marmorele lui Marinete sunt Albe. Albe. Albe…

Alb Îngeresc. Alb Maicadomnesc. Alb Divin… O legendă dinspre Băneasa spune discret că nu se știe dacă, de fapt, nu Marinete cu mâna lui a sculptat tot. Ci, că,  mai degrabă, uneori pe când Maestrul cădea  lat adomind pe  pat , ascuns sub mantia neagră a nopții, Însuși Dumnezeu, mai punea mâna-I și cioplea. Așa că,  atunci când privești marmorele marinetene și apoi îți  vine să-i mângâi, pipăi, săruți mâna aia mare, s-ar putea ca pe Ziditor să-l deranjeze ca din senin niscai lacrimi de bucurie…

Căci, dacă Marinete a avut  un  om de legătură cu divinul Brâncuși, sigur ceva, un sentiment plăcut, cald și catifelat, l-a atins și pe Dumnezeu…