In Vinerea Paștelui din 1930 în biserica din comuna argeșeană Costești se petrecea o tragedie numeric mai mare față de ceea ce Bucureștiul Negru a traversat. Era Focul de la Costești. Cu mult mai mulți morți de toate vărstele. Unii nenorociți îi fac pe tinerii de la Colectiv sataniști etc. lucru total neadevărat. Dar oamenii aceia din Costești ce erau? Ce au păcătuit? Să nu uităm nimic.

Nu am forța să comentez. Las câteva linkuri și tulburătoarea baladă  // epopee a acestei tragedii, ca eveniment colectiv.

https://www.universulargesean.ro/

 

 

Textul integral:

 

Baladea  bisericii Arse

compusă de nea Minică

 

Partea I

Doamne, cum să mai trăieşti

Şi cum să nu te gîndeşti

La focul de la Costeşti

Cum a ars Biserica

Cu toată lumea în ea

Chiar în zi de sărbătoare

Chiar în Vinerea cea Mare

Cînd lumea se pregătea

La Biserică mergea

Cei mai mulţi erau copii

Ce veneau cu bucurii

Veneau de la şcoli înalte

Chiar şi de la facultate

Ca să cînte-n cor Prohodul

Şi să laude pe Domnul

Se-ntreceau cu mic, cu mare

Să fie-n ton la cîntare

Preotul slujba-ncepea

Cădelniţa jos cădea

Prohodul că se-ncepea

Deloc nu se-nţelegea

Unii o luau de la-nceput

Alţii-o luau de la sfîrşit

Şi nu puteau să pornească

În ton să se potrivească

De aicea se vedea

Ceva rău se prevedea

O femeie că venea

O lumînare-aprindea

Sus în sfeşnicul cel mare

Lîngă el erau coroane

O coroană se-aprindea

Lumea-n seamă nu băga

Că pe loc ea se stingea

Dar flăcările din ea

În pod că se strecura

Alte coroane-aprindea

Lumînări depozitate

Repede s-au aprins toate

Ceara-n pod cînd se topea

Jos pe lume se scurgea

Lumea-n panică intra

C-a luat foc biserica

Şi-au pornit cu mic, cu mare

Ca să-şi caute scăpare

La uşă cu toţi fugeau

Şi-acolo se grămădeau

Uşa atunci că se bloca

De frica morţii strigau

Zarvă mare că făceau

Cei de-afară cu glas tare

Strigau toţi la disperare.

Cînd vedeau pe-ai lor copii

Care arde-n foc de vii

Iar Gherghina Nicolae

Scoate lume din văpaie

Una dintre ei trăieşte

Şi la lume povesteşte

Avea o fată la şcoală

Era la şcoala normală

Ca să iasă profesoară

Voica pe ea o chema

Şi nu au mai putut salva

Primarul de la Costeşti

Dă telefon la Piteşti

Pompierii-au rătăcit

Pe un drum nepotrivit

Mult pe drum a-ntîrziat

Şi nimic n-a mai salvat

Biserica construită

Din lemn toat-a fost făcută

Şi cu şiţ-acoperită

Şiţa uscată la soare

A ars ca o lumînare

Trupurile lor curate

Au murit nevinovate

După ce s-a terminat

Cu cei care-a decedat

Lumea a văzut năluci

Care umblau printre cruci

Au văzut pe-ai lor copii

Cum se plimbau printre vii

Morţii s-au găsit intacţi

Vreo cîţiva carbonizaţi

Toţi au fost ca mai ‘nainte

S-au găsit după veşminte

Măsuri severe s-au luat

S-au pregătit de-ngropat

Făcînd coşciuge la toţi

Ca să-i îngroape pe morţi

Episcopul cu-alai mare

A venit la-nmormîntare

La slujba de pomenire

A fost multă omenire

Regin-a venit şi ea

Daruri multe împărţea

La cei care au suferit

De l-acel foc cumplit

Familia Vasilescu

Avea lacrimile-n sînge

Se văita cu glas mare

Copilaşii ei îşi plînge

C-a avut cinci copilaşi

Frumoşi ca cinci îngeraşi

Care i-a crescut pe toţi

Şi-i vede acum morţi

Cum pot ca să mai trăiască

În lume să vieţuiască

Plîngînd de copiii ei

Au murit de tinerei

Bietul Cocoşel săracu

A avut patru copii

Şi se văita săracu

Că i-a ars în foc de vii

Nastalia săraca

A fost şi ea necaz mare

Cu patru persoane arse

Ea plîngea la disperare

Doi băieţi şi cu o fată

Împreună cu-al lor tată

Că s-a dus în veşnicie

Şi-a rămas biata soţie

Cu trei fete să le crească

Şi să le căsătorească

Şi să ducă grija lor

Să ştiţi că n-a fost uşor

Picheru de la Costeşti

Cum poţi să nu-l pomeneşti

Patru copii a avut

Pe toţi în foc i-a pierdut

Pe mama o chema Marica

Ce-a cuprins-o pe loc frica

Frica ei de acel foc

S-a îmbolnăvit pe loc

Nu mai era sănătoasă

Şi-a plecat din casă-n casă

Cu nişte fotografiiâ

Făcute cu-ai ei copii

Iar cu cine se-ntîlnea

De copiii ei vorbea

Din plîns nu se mai oprea

După mult necaz şi plîns

La copiii ei s-a dus

Preotul a murit şi el

C-un copil mai mititel

O fată ce mai avea

Din biserică ieşea

Cu faţa mai toată arsă

Şi-a murit în chin acasă

S-au strîns multe ajutoare

Venite din depărtare

Arama pentru-nvelit

Din Bulgari-a venit

Şi-atunci s-a pus în lucrare

Biserica noastră mare

Doi ani la ea s-a lucrat

Pînă cînd s-a terminat

Cînd a fost şi s-a sfinţit

Chiar şi regele-a venit

Cu persoană de elită

Din toată ţara venite

Preoţi mulţi cu alai mare

Ce nu s-au văzut sub soare

Ne este ca amintire

Şi de multă pomenire

Cînd venim la închinare

Să ne rugăm fiecare

Şi să ne cutremurăm

Şi noi să ne rugăm

Pentru cei ce s-au jertfit

Pentru cei care-au murit

Că e Biserica lor

Şi este a tuturor

Cîte zile voi trăi

Pe cei arşi voi pomeni

Dumnezeu să-i odihnească

În grădina cea cerească

Unde-s locaşuri cereşti

Nu din cele pămînteşti

Iar voi, bătrîni, femei şi fete

Ziceţi Dumnezez să-i ierte

Compusă de Marin Chivu

12 aprilie 1999 a doua zi de paşte

 

Partea a II-a

Cine a mai auzit

Unde s-a mai pomenit

Un necaz aşa de mare

C-a pus lumea în mirare

Nicolae St. Gherghina

Cu-a lui femeie Maria

El era agricultor

Şi muncea al lui ogor, măi.

Avea o fată la şcoală

Anul trei şcoala normală

Ca să iasă profesoară.

Voica pe ea o chema

Ea acasă cînd venea

De maică-sa se ruga

Dă-mi măicuţă haine bune

Să mă duc şi eu în lume

În locaş de-nchinăciune.

Maică-sa o pregătea

Haine bune i-aducea

Cu ele de se-mbrăca,

Maică-sa o aranja.

Note bune ea avea

La şcoală bine-nvăţa.

Şi vrednică mai era

Semăna cu maică-sa.

O vioară-şi cumpărase

Şi să cînte învăţase.

Tatăl Voichii cînd venea

Boii nu-i mai dejuga

El în casă că intra.

Părul i-l mai reteza,

Fata tare se grăbea, măi.

Mă duc taică s-apuc loc,

Nu ştia că arde-n foc, măi.

Pînă boii-a dejugat

Biserica foc a luat, măi.

Ţipete mari s-auzea,

La Biserică fugea, măi.

Pe Ilinca o scotea

Pe Ilinca o scotea, măi

A tras de ea cît putea

Pînă hainele rupea

Şi din foc el o scotea, măi.

Fata lui striga şi ea

Vie tata să mă ia, măi.

Da’ focu’ s-a făcut mare

Şi n-a mai avut salvare

Ascultaţi şi luaţi aminte

E vorba de-al ei părinte

Că şi-a văzut fata lui

În puterea focului, măi

Numai plîngea şi răcnea

Pe femeie blestema, măi

Care-aprins lumînarea

De-a luat foc biserica, măi.

Voica cinci surori avea

Pe maică-sa o jelea

Că plîngea toată lumea, măi.

Mama ei cînd a murit

Cu Voica ei a vorbit, măi.

Ea pe Voica o striga

Pînă sufletul şi-a dat, măi

Clopotul cînd a căzut

Mare zarv-a mai făcut, măi

Morţii nici nu l-au simţit

Pe cei vii i-a-nnebunit, măi.

Ei întruna s-au jelit

Pînă cînd au obosit, măi.

Clopotul care era

Frate cu biserica

Nici el n-a fost ocrotit

Şi el în foc s-a topit, măi.

Lacrimi multe s-au vărsat

S-a făcut fîntînă-n sat, măi.

Fîntîna părinţilor

De focul copiilor, măi.

O mamă avea o fată

Şi-a intrat în foc s-o scoată.

Şi-a murit în foc şi ea,

În braţe cu fiică-sa, măi.

Unu-avea o surioară

Auzind-o de afară

Că ea-n foc se văicărea

Şi ajutor că-mi cerea, măi

De s-ar găsi cineva

Ca să-mi salveze viaţa

Doamne, bine mi-ar făcea, măi.

Fratele o auzea

După glas o cunoştea.

Asta este sora mea

Eu m-oi jertfi pentru ea, măi.

Şi pe gînduri n-a mai stat

Şi în foc s-a aruncat

Şi-au murit în foc de vii

Fratele cu sora lui, măi,

O sută case curate au rămas îndoliate.

Cinci ani doliu s-a purtat,

La hori nu s-a mai jucat

Nunţile s-au amînat

Iar acum în rezumat

Toţi cei care-au decedat, măi

Domnişoare, băieţi mari,

Pînă-n douăzeci de ani, măi.

Se găsesc în număr mare,

La nouăzeci de persoane.

De vreţi şi mai mult să ştiţi

Sus pe cruce sînt trecuţi, măi

Trupurile lor curate

Au murit nevinovate

Şi cu sacrificiul lor

Sînt în rîndul sfinţilor, măi.

Cîte zile voi trăi

Pe ei i-aş mai pomeni, măi.

Dumnezeu să-i ocrotească

În grădina cea cerească