Jurnal Mascat și nu prea…
BLOG Joi 4 august
Am așteptat febril întânirea cu pictorul (ȘI) de biserici dar mai ales cu opera sa…L-am găsit la Catedrala Sfânta Vineri din Zalău, locul lui de muncă. Catedrală păstorită de părintele Ghiurco, unchiul dragei mele prietene Monica Ghiurco de la TVR…
Da, Petru Botezatu pictează ciudat! Biserica e invadată de albastru și mai toate nuanțele sale. Ai impresia că aici s-a născut vocabula latină ”serenus”. Nu, nu e nicio legătură cu Voronețul, e altceva…Am zărit chiar și voaluri roz, rozuri ce par imcompatibile cu o biserică, dar artistic bine plasate. La urma-urmei de ce am elimina anumite lucruri omenești cum este rozul, din Lăcașul Domnului? Că doar nu e inventat de Diavol…? Bag seama că și în acest domeniu se păstreză contradicția, discuția despre ce este religios și ce nu, așa cum la poezie pot sau nu să existe cuvinte poetice și nepoetice. Poate că la erminii să fie cheia. Căci Poezia a rezolvat cazul: totul e poetic, dar asta ține de statutul Artei în sine. Fără libertate ea nu poate respira. Iar, Poezia înseamnă Libertate cel mai întâi …
Mie nu mi se pare normal să te amesteci în opera de creație a unui artist decât dacă să zicem sare calul. Or, concret părăsește tema.
Mi-a spus că aici a fost în vizită Preafericitul și nu i-a plăcut. Vrea mai mult negru, mai multă sobrietate. ”Asta vor călugării…”. Zic că e vechiul conflict estetic dintre prelatul comanditar cu o cultură plastică limitată la erminiile sale, pe de-o parte și Artistul libertin prin natura meseriei cu viziunile lui. Îndeobște, Istoria o spune nu eu, că finalmente Artistul câștigă, dar după mari și jenante sacrificii și compromisuri, lamentări. Petru are răbdare deși se apropie de 77 de ani. Apropo, îi dai 55 de ani. Arată extraordinar. Menținerea prin muncă, fetelor….
Am luat masa eu și Lena, la intrarea în oraș sus pe Meseș, ca invitați ai lui. A insistat apoi să mergem la el acasă. O vilă situată pe deal față cu casa arbitrului de fotbal – un ”tușar” cum zice Zdrobiș – absolut fabuloasă. Se vede cât de bine câștigă arbitrii la noi, arhanghelii cinstei și dreptății sportive. Aproape că ating nivelul magistraților, dar care mai au avantajul unor ”atenții” și al salariilor//pensiilor colosale de la stat. Pe cuvânt de onoare dacă nu astfel de lucruri îmi stârnesc nostalgia unei dictaturi care să-i ia de guler și să-i întrebe, după celebra Lege ceaușistă: de unde ai banii, tovarășe? O nesimțire generală care se manifestă vizibil printr-o nesimțire locativă.Dar poate că omu’ a avut o soție bogată, o moștenire ceva și atunci mi se impun scuze… le cer anticipat de e cazul.
Petru Botezatu are o grădină miraculoasă, trăiește de ceva vreme și aici, cu soția o distinsă poetă de limba română. Cora. Mai trec și prin SUA, doar ca să mai vândă lucrări, cred eu, căci aici a pictat numeroase, – zeci? – biserici într-o viață. Ultima a fost la Deva unde vrea – de ce, nu știu – să se mute. Fiindcă și acolo are o vilă splendidă.
Eu, îl știu drept camarad de arme din 1976. Am făcut armata-n București la unitatea aia de elită, de unde el, mi-a spus acum, a fost direct arestat și dus la batalionul disciplinar, pe chestiuni politice. Practic ne știam din casa lui Miron Radu Paraschivescu, locuită de Lena Paraschivescu și Mitică fiul minor pe atunci. Eu am fost trimis acolo, era prin 1974, când lucram la Flacăra, de A Păunescu să pregătesc un cenaclu în memoria poetului. MRP cum i se spunea. După armată l-am găsit într-o vară că picta Biserica cea mare din Ieud. Stăteam la Ștefan Hrușcă acasă. Apoi acum cățiva ani am fost la Bobota lui Coposu șiam găsit biserica locului cea ortodoxă, pictată de el. Pe urmă am dat prin internet de urma sa. Am vorbit la telefon și abia acum am reușit să ne revedem. Ceea ce-mi place la Petru Botezatu e că are, ca puțini artiști plastici, mania, obiceiul de a se respect ape sine. De a nu poza în boem și maidegrabă în boier…De ce cumperi vile somptuase și spațioase, îl întreb? N-o să trăiesc acum la bloc în apartamentele alea meschine pe care mi le oferă bisericile, sau orice comanditar de aici. Trebuie să respir și să creez nu numai la biserică ci și acasă, pentru mine, ca artist, zice. Da, o ”rara avis”, căci majoritatea celor ca el preferă boemia, dezordinea, nicidecum un trai burghez și pozitivist…Un grajd al culorilor – vai, ce metaforă frumoasă mi-a ieșit! – e vocabula potrivită și majoritară în atelierele de la noi. Rari sunt ordonații. Am mai găsit la răposatul Vasile Chinschi astfel de ordine sau la Mihai Bandac, iar mai nou, după 90, am întâlnit la soții Gabriela-Elena și Ion Drăghici o curățenie cvasi-farmaceutică… Maxima, însă a dezordinii – nu e o critic, e o constatare, să fie clar ! – am întâlnit-o prin anii 70-80 în atelierul maramurașanului Mihai Olos…unde culoarea de pe jos, înțepenită în ani, ținea loc de gresie. Știu că odată, beți fiind – dar când am fost eu treaz în anii aceia maramureșeni ? – cu ei, cu plasticienii, Hlușcu și Mihai Olos***. După o băută în care aseară s-au spart toate paharele din atelier, Mihai a luat niște mere, le-a tăiat capacul și a scobit pe loc recipienții necesari. Simplu…e ca-n povestea aia lui Țoiu, cu scriitorul sud-american căruia un coleg român, comunist, îi spune că are eroul ilegalist în pușcărie și caută soluția să-l scoată. ”Pune-i o cretă-n mână, desenează o corabie pe perete și cu ea pune-l să fugă pe mare”, a spus confratele lui Marquez- tatăl realismului magic…și el cam comunist de omenie…
M-au interesat și lucrările mirene al Maestrului. Nu sunt în măsură să critic dar să compar da, că doar sunt colecționar. Avea pe peretele pare-se destinat comecializării, o serie de icoane care, cred eu, nu vor fi sfințite niciodată. Icoane ”nesfinte”, mai îndrăznețe, cu fețe omenești pentru Maria și chiar pentru prunc. Pare că sunt evadări, respirări din Erminii, proteste la eventualul lor absurd impus ca să fie pioase să emane credință. Dar, bine, și ei Maria lui Iosif și Isus fiul au fost oameni…dar așa mă reîntorc la o veche problemă: Când a râs, dacă a râs vreodată, Isus? Ipostazierea…După lectura romanului ”Numele trandafirului”, constați că nu există texte sfinte care să ateste, să confirme că Mântuitorul ar fi râs//zâmbit vreodată. Lucru care, cred eu, îi re-confirmă latura sfântă. Întâlnire excepțională pentru mine, nu știu pentru dumnealor. A fost o reuniune atât de păstoasă, încât îmi rezerv dreptul de a reveni, pe măsură ce unele amănunte scăpate îmi vor reveni în minte. Acum, sunt presat și de distanța temporară dintre pauza de blog și ziua de azi. Desigur, abia aștept să scriu și despre cartea distinsei Doamne Cora Botezatu ”Colecționarul de sunete.”
Apropo de albastru
George, Lena Stanca și Petru Botezatu
Pictoul și Poetul în fața Catedralei din Zalău
Poeta Cora Botezatu văzută, zugrăvită de soțul ei Petru
*** Maramureșeanul Mihai Olos s-a stins în Germania la 75 de ani, anul trecut… 2015. Era un pictor de excepție, mare român,patriot și un intelectual rasat. Țin minte că de câte ori îi făceam vreo vizită la Baia Mare îmi dădea la plecare un pachet, cu cărți (?) pe care trebuia să-l las la portarul Ministerului Culturii. Pe plic scria doar atât Dlui Const. Noica… Întâlnirile cu el și Zubașcu, din deceniul 7. Dezbaterile, controversele noastre pe tema cărții fundamentale ”Dacia Preistorică” a lui Nic Densușeanu, carte propietate a sa pe care nebunul de Zubi a redus-o la un compendiu, fiind uriașă, peste o mie de pagini, apropos că mi-am amintit, trebuie musai evocate aici în acest jurnal vivant…