Jurnal mascat

Duminică 18 Septembrie

La Bistrița

Am rămas dator de la Dej cu o auto-ilustrare a lui Sandu Cătinean din Bonțida, ” Cel care vine din brazi”. Lirică, dreaptă și elegiacă:

”Eu nu din nobili aspri sunt născut

Nici strălucirile nu mi-au dat viață

Eu sunt doar visul dintr-un timp tăcut

Ce îl aveau țăranii dimineață. ”

 (”Poem autobiografic”)

Seara de sâmbătă a trecut cu mici enervări, un chef de puștani, un majorat în care Andrei sărbătoritul își băga și scotea membrul din dotare cu glas tare. M-am uitat urât la el și a tăcut o vreme. Eram la grădina-hotel ”Cora”… Puștime lăbară și vulgară… spun asta ca să fiu în ton cu ei. Vai, Doamne, și ce fete frumoase aveau ! Cum de acceptau, se umileau ascultând vulgaritățile sărbătoritului? Care merita pumni în cap. Care, la frecvența cu care își băga ilustru-i membru în diverse mame, guri și diferite obiecte neînsuflețite, nu cred să-și fi folosit vreodată obiectul des-citat decât la emisia urinei. Căci vorbele sale, erau doar o aspirație animalică dintr-o tinerețe hormonală. Siniștri ăștia, pixelii noii generații ! Generația cyber-onaniei…

Am urcat și m-am culcat cu căștile pe ureche, după ce o mamă – or mama lu’ Andrei – a venit afară la grădină și le-a spus ”Copii, haideți la dans, uite ce manele frumoase avem!” Ce să mai zic de mamă și…de mama sa ? Deși păreau albi de neam, români, maghiari să mai zic ce?, de neamul lor. M-am culcat pe la 23. Am pus un Vanghelis de trei ore și când s-a gătat era liniște peste tot.

La Hordoul lui Coșbuc

Gazda mea, minunatul om, ferment de cultură, directorul Casei Sindicatelor, Sandu Cățcăuan care ieri a fost la țară, la cartofi, a venit devreme. Am băut cafeaua am dejunat, apoi mi-a propus să mergem, pre-mergem, la Coșbuc. Azi e ”Nunta Zamfirei”. Nu s-a mai făcut de ani…Pe drum, Năsăudul romantic, nu l-am mai văzut de când eram PR la Cooperație. 2000. Apoi, valea Sălăuței, Hordou. Aci, Poliție, lume multă. Ciopor de tineri chiar la podul acoperit – destul de obosit și trist, gri – despre care știu că e monument istoric. Alaiul de bază era în fața bisericii. Unde un soi de trăsură joasă, un car urma să plece cu mirii spre locul numit Plopii lui Coșbuc. Era chiar poiana largă care se afla la dreapta drumului pe care coboram prin 1988 cu marele pictor, prietenul Vasile Chinschi descinzând de la casa părintească a doctorului Leon Zăgrean. Azi, Prof univ. Pe care nu l-am mai recunoscut. M-a tras de mânecă… urma să fie făcut cetățean de onoare. E șeful catedrei de Fiziologie de la IMF Carol Davila și cel care a adus din Fanța, unde a stat prin 91-92, ”Neuroștiințele”. Citez:”cercetarea creierului, dincolo de structură – care lob al creierului se ocupă de care funcţie. Neuroştiinţele îmbină cunoaşterea anatomică a creierului cu înţelegerea unor concepte mai abstracte, la limita cu filozofia: gândirea, limbajul şi conştiinţa.” Mă bucur sincer de revedere.

Tot acolo în fața bisericii din Hordou-Coșbuc: Cleopatra Lorințiu, Nicolae Băciuț, fetele de la folclor Maria Butaciu și frumoasa Crizantemă de Aur Domnica Dologa. S-a pornit alaiul, carul cu mirii, apoi concertul lung și intersant cu premieri, diplome, și… vicepremieri – Vasile Sebastian Dâncu – care-i bistrițean. L-am salutat după ce pe scenă a ținut un discurs strâmb – preluat nuanțat de la celebrul Sabin Gherman – în care în două rânduri a arătat cu deștiul către București, numindu-l. De parcă Bucureștiul de azi nu mai e nicicum ”regimul de la București”, adică guvernul euro-satelit, tehnocrat numit condus de Cioloș și de Vasile Dîncu… demagogii ieftine, dom Basillio… Azi bucureștiu sunteși Voi, guvernrții, … da arăși bines pre București… Acolo v-ați aciuat călcând pe cadavre.

 L-am sunat ulterior pentru o discuție, dar are problem cu Țara… M-am relaxat apoi cu trupa lui Cigu și Matilda lui. Am stat, am ascultat, am privit totul de la umbră cu o familie de năsăudeni comunicativi. Și cu implacbilul meu amic Câțcăuan. Cu care spre seară am plecat la Hotel unde a venit o vreme și directorul Bibliotecii Municipale, scriitorul, preotul paroh, director de revistă literară Ioan Pintea. Cu splendida-i și volubila-i Preoteasă. Sărut mâna, coană preoteasă, omagiu comunicativității și deschiderii native a Domniei Voastre ! A rămas că ne mai vedem…

[WIKIPEDIA Ioan Pintea (n. 26 octombrie 1961, Runcu-Salvei, Bistrița-Năsăud), este un preot paroh la Biserica “Sfinții Trei Ierarhi” Bistrița, director Biblioteca Județeană „George Coșbuc” Bistrița-Năsăud, redactor-șef „Mișcarea literară”, membru al Uniunii Scriitorilor din România (filiala Cluj).Absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă, Universitatea Babeș – Bolyai Cluj-Napoca.]

 Târziu în noapte au sosit și oaspeții din Serbia… și spre dimineață și Lena adusă cu mașina noastră de Florin. Ajunge…voi continua mâine, sunt obosit…

BLOG Luni 19 sept

De azi noape au început ploile care ne-au gonit de pe trasă…și continuă și azi. Ne-am adunat la sediul Sindicatelor, probleme administrative. L-am cunoscut pe Emil Dreptate directorul cotidianului la care scriam pe vremea lui Em. Constantinescu…Am semnat în calitatea de președinte de juriu diplomele și decontul meu. Câțcăuan s-a dus cu sârbii și cu Vasile Tărâțeanu la un liceu de muzică. Eu am mers în echipă separată la liceul Rebreanu cu basarabeanul …la care s-au adăugat :

Atmosferă super-prietenească, liniște, disciplină, atenție, interes. Copii instruiți.Apoi dansuri, folclor, piese de Coșbuc și pour la bon bouche, un mini-ritual cu Nunta Zamfirei, …puiul, foarte adevărat, de țară, fiert și împopoțonat, pus pe o turtă groasă i-a fost dăruit Lenei…pentru mine…L-am mâncat cu plăcere și nostalgie cu gândul la omonimul meu Coșbuc.Tip de o erudiție mai pușin cunoscută. Am primit un cadou prețios cu traducerile lui, din Dante: Divina Comedie. Comentată de Ramiro Ortiz. Infernul. Purgatoriul, Paradisul. Editată de Școala Ardeleană.Edi’ie anastatică!

De altfel am propus să se trimită o scrisoare de protest privind scoaterea aproape definitivă a lui din toate școlile de toate gradele. O rușine! Cu toată erudiția deloc de paradă, a scris o poezie frumoasă digerabilă pentru copii și multe poeme patriotice, țărănești, care îndeoște mută nasul cărtăreștilor și prețioșilor postmoderniști sofisticați, alambicați, metafizici și posedați care nu au nicio treabă cu limba și sentimentele poporului, ba, nu prea nici cu poezia… ”Aristocrație” post-băsistă pețioasă și zdrențăroasă…Socrul meu, țăran ardelean, excelent recitator, știa toată cartea ”Fire de tort” pe de rost… Neterminat, nu mai am timp să scriu tot… cu scuze doamnelor și domnilor…