BLOG Luni 17 octombrie

După o săptămână de lucru agreabilă și localistă, în care am început să mă adaptez la Bușteni, vineri la prânz l-am chemat pe Florin de la Bucu rești, cu mașina mea, să mă ia. Nu mă mai trambalez cu trenul sunt mai multe mișcări de făcut… Am ajuns după prînz la București, acasă. M-am pus pe lectură – Bohumil Hrabal – Bambini di Praga. Om de Nobel. Ca și Milan Kundera. Ultimul disident celebru. Fugit din Cehoslovacia la Paris. De ce n-a fost la Nobel ? Zic asta fiindcă recent a luat ultimul Nobel pt Literatură un Bob Dylan, poet, folk-singer care prin anii ‘70 îl merita și Nobelul pentru Pace…O rectificare pare a fi, o reparare. Apropo, iată ce am scris eu despre asta într-o recentă scrisoare:

<<Dragă BOB DYLAN

Te iubesc, de când îți fredonam songurile revoluționare, protestatare. Diferite de ce știam noi trăitorii într-un comunism băbit înainte de vreme. Rockul era pentru cei din ”lagăr” un simbol al libertății. Tu, o expresie a lui. Încadrat scolastic la o specie minoră, dar eficace – genul folk. Spiritual și profund era același cu rockul.Rock -nu ca muzică, ci ca specie socială și ca spirit. Protest-songul inventat de Woodie Guthrie a continuat la tine ca o armă letală. Scos din contextul altui subgen muzical, rock-and-roll, termenul ”rock ”a devenit internațional acoperitor; rockul numit așa generic – un esperanto a generației anilor 70-80…Versurile tale spuneau ceva. Acțiune. Non-violență. Non-conformism. Dragoste… De ce trebuia să împlinești 75 de ani ca să iei Nobelul, când tu îl meritai cu 30 de ani mai devreme? Și, nu pentru literatură – ăsta a fost un alibi labil… – ci, un Nobel pentru Rock, ca mișcare spirituală. Această secție ”rock” trebuia să ia ființă ca apanaj al revoluțiilor sociale din anii ‘70. Nici azi nu există. Rockul e condiționează evoluția literaturii și sociologiei. Acestea două nici nu se pot explica fără el…

Dar, ca-n cazul lui Vargas Llosa, care a luat Nobelul cu 8 ani mai târziu, dacă nu mai trăiai atâta?! Marele Llosa deposedat prima oară de Ime Kertesz, are șansa unei vieți lungi…

Nu mi se pare nobil acest mod de a opera cu Nobel. Dar, e treaba lor. Premiul aparține unei familii evreiești bogate, cauționată de Academia Suediei. Care, la urma-urmei, judecând simplist, îl acordă cui dorește ea. Pe criteriile ei…Eu nu mă aștept la cinste și dreptate când se acordă Nobelul… Deci, nu sunt indignat. E o promovare unilaterală într-o meritocrație subiectivă… Cazul tău. Cum nu consider că Nobelul pentru literatură trebuie acordat neapărat poeților săraci, pauperi, bolnavi de romantica ftizie ca-n secolele revolute, ci pe uma unor merite supuse…unui subiectivism al juriului…

Premierea ta, dragă Bob, e recunoașterea meritelor tale în deșteptarea, emancipaarea prin muzică/text//poem a tineretului anilor 70-80…venită prea târziu.

Dar, dacă atunci toată această mișcare era considerată ” un moft puștesc” premiul tău sosit abia azi îi oferă gravitatea reală. Aparține unei întegi generații… care din păcate se cam duce.

În numele ei, mulțumin Excelenței Voastre, Nobile Nobel ! >>

Și, dragi prieteni dați-mi voie să vă mai bag pe gât o părere de-a mea din vara lui 81. publicată în Flacăra. Tot despre Bob Dylan. Știu că eram plin de el fiincă -mi sosoise de la Paris un pachet de la soția unui bun prieten, câteva discuri printre care, cu întârziere ”Desire”- 1976, cu piesa Hurricane. Fac de fapt o retrospectivă a songurilor lui ”cu tendință”…

 

<< Reascultându-l pe Bob Dylan

Cu vocea şi cu frazarea total antiartistice, marcate de o tragicã ironie, purtând parcã în ele toatã mizeria pãmântului, cu cântecele sale revoluţionare şi protestatare, citadine sau simple, ca de la ţarã, ”trapeziste” cum însuşi le numea, cu contradicţiile şi ambiguitãţile sale. Bob Dylan rãmâne o imagine-simbol a unui anume tip de societate contemporanã. El este în pãrţi aproape egale şi muzician şi interpret de folk, rock, country-and-western, blues, şi, totodatã, un remarcabil poet. Un poet al protestului în primul rând, al revoluţiei, dar şi al iubirii pure şi simple în rostire.

Cu cântecul sãu intitulat ”Hurricane” a fost în stare sã elibereze din închisoare un om condamnat pe nedrept. Cu cântecele manifest ca ”Maeştrii rãzboiului”, ”Vânare de vânt” şi ”Blues vorbit al celui de-al lll-lea rãzboi mondial” a zguduit milioane de conştiinţe, dezvãluindu-le spectrul unei conflagraţii distrugãtoare. Un exemplu din ultimul cântec citat: Bob Dylan îşi viziteazã psihiatrul, spunându-i cã a avut un coşmar îngrozitor, fãcându-se cã se plimba singur prin New York, dupã o explozie atomicã. In final, medicul îl întrerupe, confesându-se la rândul sãu: ”Eu am acelaşi gen de vise, dar cu o micã diferenţã / Visez cã singura persoanã care a rãmas dupã rãzboi eram eu / Pe tine nu te-am vãzut pe acolo…”

Un cântec plin de umor politic, ”Talking John Birch Society Blues”, ironizeazã societatea neofascistã americanã cu acelaşi nume, ai cãrei membri se disting prin anticomunismul lor fervent. Un membru al societãţii îşi schimbã numele în Sherlock Holms şi, dupã îndelungi cercetãri, descoperã benzi de culoare roşie pe pânza drapelului american. Concluziile sunt de o ironie absurdã: în conformitate cu principiile societãţii amintite, 98 la sutã din cãrţile bibliotecilor trebuie aruncate; dintre prieteni, 98 la sutã trebuie sã disparã; celelalte douã procente fiind reprezentate de membri ai societãţii John Birch. Omului nu-i rãmâne nimic de fãcut decât sã se autosuspecteze cu speranţa cã nu va gãsi în sine nimic îndoielnic.

Desigur, Bob Dylan cântã şi despre dragoste şi uneori o face suav, tandru, alteori cu ironia care-l carcterizeazã. Din aproape tot ce a cântat şi cântã explodeazã ideea, din cântecul lui rãmâi nepãrat cu ceva.

Reascultându-l pe Bob Dylan am înţeles încã o datã ce înseamnã incomensurabila forţã a cântecului bine fãcut, bine scris, a cântecului care ştie ce vrea, care are ceva de transmis. In fond orice cântec trebuie sã aibã un mesaj, fie el cât de simplu. Un cântec bun poate fi un semn, o cicatrice pe conştiinţa ascultãtorului, fie el, cântecul, de muzicã uşoarã sau folk. De ce nu putem uita nici acum, pornind de la Dylan spre folk, la atâţia ani de la apariţie, de ”Cântec pentru securitatea europeanã” al lui Mircea Florian, de ”Nopţi” şi ”Antirãzboinicã” ale lui Vali Sterian, de ”Dulce Românie” al lui Mircea Vintilã, de ”Ursul Românesc” al lui Tudor Gheorghe şi încã de multe altele? Ne încurcãm însã mereu în rimele subţirele de genul mare-soare, lalea, cer peruzea- debitate frenetic în sute de texte anoste, inexpresive, incoerente, stupide chiar. Şi numai muzica tânãrã mai izbuteşte sã ne aducã înaintea cântecului cu text de substanţã a cântecului adânc, care va avea întotdeauna prioritate în faţa banalului, care se mai şi vrea uneori ancorat în real.

Reascultându-l pe Bob Dylan, ni-l închipuim fredonând bluesuri vorbite despre pace, despre dragoste şi frumos, prietenilor sãi, folkiştii români. Flacãra, nr 30, 23 iulie 1981, pag 24 >>

…Seara am plecat cu lena La club ”Chez Gaby” cândva aparținând dnei Gaby Knio, devenită soția lui Gigi Dinică. Era un Remember Cenaclul Flaccăra. Andrei Păunescu m-a invitat ca alături de Eugen Cristea omul cu care mă confundă lumea și invers, să povestim. Sala de restaurant era arhiplină. Lume veche, lume bună. A întâlnit-o cu bucurie și pe fiica lui Andrei Ioana cu cei doi copii ai săi și soțul, cred; a fost și Andrei la al cărui botez am participat, tot clanul, lucru care m-a bucurat și mi-a dat și dimensiunea reală a vârstei mele… adică, ce credeai tu, Stanca?

Time-Out: Afară se întunecă, mă lupt cu somnul dat de liniștea camerei, e cald și bine, tind spre o deperesie, ascult când scriu variante la ”Addio del Passato” – ce m-a apucat? – cu : Ana Netrebko, Maria Callas, Angela Ghiorghiu, Nathalie Dessay, Hei-Kyung Hong, Humi Jo… apoi abandonez scrisul, mi-e o leneeeee – iată ca fizicu-mi învinse psihicul – câteva raga cu Anoushka și tatăl ei Ravi Shankar m-au mai scos din melancolia somnoroasă în care era să alunec… Dar recitalul lui Ravi ”Montherey Pop (June 1967)” fabulosul m-a scos din stare.

FA BU LOS !!!

e marti 18 oct ora 5: 30 m-am trezit iute și am expectorat asta pe computer:

 ptr ciclul Poeme secvențiale

<< Homo homini…

Un festival internațional de penibl.este omul. cu existeanța lui. cu tot. de cum se naște. plin de sânge și umori. cu coada aia de maimuță. pusă-n fața sa.bălăbănind între picioare. printre organe reproducătoare. orăcăind ca un animal. călcat pe coadă. de un dinozaur rătăcit. orb. cu ochii lipiți. dar. gura. doamne. ce gură mare. dar plămânii. doamne. ce plămâni. din care țâșnește urletul primar. care anunță. i pak dau de știre. your attention please. un animal inutil. în plus pe pământul acesta. morții mă-si.//morți măsii. homo homini lupus. care suge de la mă-sa. de-i rupe țâța. laptivor. ierbivor. carnivor. homo homini lupus.frate cu alt homo homini lupus. cu care viețuiește. spre a-l căsăpi. ucide. devora. spre a-i toca toată carnea trupului. cu dinții lui de lup. spre a linge resturile fratelui lupus. spre a se umfla de carne. ca să o urineze. ca s-o defecheze. homo momini lupus, carnea fratelui. alter homo homini lupus. cu oasele pisate. de dinții fratelui homo homini lupus. dihotomie.homo homini nu poate fără alter. ce mănâncă. dihotomie. acțiune- nonacțiune.acțiune-reacțiune. viață- moarte. pe viață. și pe moarte. viață fără de moarte nu este. Isus fără Iuda nu Era. bielă fără manivelă nu e. mamă fără mamă nu e.

de ce ne naștem dintre picioarele mamei. de ce nu ne naștem pe gură. de ce mamă. de ce nu ne scuipi așa cum merităm, și doar ne scoți. ne lepezi. pe lumea asta. ne lansezi.ca de pe un sexodrom. rachete din carne. cu trepte. cap-trunchi- membre. bune de scuipat. și apoi ne lași…

,,,căci din umori ne naștem. din ovare. umoare cu umoare. plăzmuită-ntre picioare. de ce nu ne naștem din sărut. din spută cu spută. de ce..>> Mai e de completat… mă culc la loc și mă voi întoarce la consemnările restante. Am rămas la poveștile de

Sâmbătă 15 octombrie

Mai demult, Nina Schwartzenzucker m-a sunat să ne invite la sora primarului de Zlatna, dragul meu de prieten Silviu Ponoran. La Andra Ticărău. Care seamănă perfect cu mama ei octogenara. Mama lor…Ne-am împrietenit la Festivalul filmului documentar din vara asta de la Zlatna.Unde eu l-am întrebat pe organizator, recte dna secretar Adina Zavragiu, dacă la un atare festival a fost invitat Moscu Copel care acum nu’ș’ câți ani, la Festivalul de la Costinești prezentase un film despre aurul din zonă, care film m-a fascinat…și care a cam rămas unicat…

După două amânări iată veni ziua. Un garden – party riscant, căci frigul sfârșitului de toamnă s-a cam instalat. Ei, bine, am prins ultimele pâlpâiri ale Toamnei 016…

Corbeanca. Vilă frumoasă. În fața ei o masă cu fumători. În fața lor o curte înierbată. Câteva scaune de plastic. La mijloc Mama ca o Împărăteasă. Trona. În curte un balansoar. La masa fumătorilor îl recunosc pe Mirel Leventer, arhitect, fotograful oficial al marilo manifestări pop Club A – Festivalul Național de muzică pop și folk, pe care cenzura nu-l recunoște a fi ”național” deși era. Fac o socoteală, cu Mirel mă știu din 1973 cel puțin… 43 de ani. Nu-i puțin, monșer. Apoi, îl revăd cu mare bucurie pe dl Petru Berteanu, mereu tânăr, neschimbat, fost consilier al lui Emil Ctinescu, amic. Omul care m-a introdus la Președinte de ziua mea, la 50 de ani. Cu prietena sa Ruxandra Onofrei – Popovici, fiica dispăruților Silvia Popovici marea actriță și a lui Maxim Berghianu, politician. I-am spus câteva vorbe despre amiciția trecătoare a mea cu tatăl ei. Pe vremea când conduceam ziarul Observator din Brașov, luam în fiecare week-end prânzul la cea mai bună cârciumă din Centrul Brașovului, unde ne-am împrietenit… Pe mama ei o știu din primii ani 2 ani de liceu când a venit ca marea frumusețe și vedetă care era, la restaurantul (!?) clubului Rapid să ne vorbească despre America. I-a cunoscut pe Kirk Douglas, Clint Eastwood etc, eram fascinați…

Gazda, Andra, a avut grijă să-mi spună că mi-a pregătit o surpriză… Am intrat în casă unde era un bufet excelent, cu etichete pentru preparate și tot felul de băuturi. Lumea a luat palincă, eu votka tradițională rusească… Nu mai pot palincă, sunt însurat cu Ea, palinka maiá… paLenocika… De 32 de ani, mi-a cam vărzuit ficatul.. nu Lenocika ci …palinka. Pe Smaranda Vornicu, n-o mai întâlnisem de mult, e neschimbată, rămasă-n vârstă, parcă. Era cu soțul ei Paul Shalit.Un domn inteligent cu priviri iscoditoare, detașat însă și tare simpatic. Un ins destupat și combativ., dealtfel aveam să constat…

 În mijlocul curții, cu un jokeu pe cap și ochelari negri de soare – nu l-am recunoscut, culmea ! – dl Tudor Hossu-Longin în jurul unui foc lucra de zor, cu spor, la un gulaș… Nu am avut răbdare, m-am săturat înainte de a fi gata peste 2 ceasuri… M-am așezat vremelnic lângă o doamnă din Paris care mi s-a prezentat fiica actorului Dem Savu. Doamna Savu este de faapt Pupa Pedrini, sotia lui Philip Pedrini, francez, un mare domn dintr-o mare familie… Cu cine i-am confundat eu Doamne, crezând că a copilătit în Giulești pe Constructorilor ?! Nu! Nu a copilărit acolo. Cin’ să fie atunci?. A sosit și Dan Chitic, avocat. Fiul simpaticului Paul Cornel-Chitic dramaturg, critic, un tip spumos cu care am băut, cu predilecție pe Covaci, numeroase cafele literare. Îi seamănă tatălui, e vioi intelectualmente, combativ. Fără să vreau am adus vorba despre ateismul lui Michel Onfray. Dl Shalit, care-l știa s-a declarat brusc agnostic. Și, de aici nu mai știu cum s-a ajuns la cazul etern al lui Iuda. Au combătut Shalit și Chitic. Un meci frumos esthetic, civilizat. Avocatul a pledat cauza creștină… Am stat cam o oră în jurul balansoarului când a venit și actorul Andrei Finți pe care-l știu din tinerețea lui… nu a mea. Finalmente, surpriza gazdei pentru mine: Copel Moscu, pe care eu l-am propus în juriul festivalului de film documentar de la Zlatna. Îmbrățișări și momentul penibil – am dat vina … pe vin – nu l-am mai recunoascut. Cum din colțul balansoarului a dispărut Chitic, m-a trezit sigurul creștin din zonă. Dl Shalit, Moscu, Finți… Am râs cu toții de constatarea mea. Pretext să mă retrag…și să trec bruscamente pe vinul alb. Mai sec, mai prietenos. Excelent, venit după câteva pahare de roșu. Care-mi place dar nu prea e voie mult… Ne-am retras Lena, Nina si fata ei – biata, cam singurică… – când frigul a răzbit. Apropo, pe lunimă, la masa din interior a apărut și dl Anton Bardan unul dintre, mi s-a spus, cei 4 patroni de la marea tipografie Master Print. Fire mai retractilă, mi s-a părut…

Nu am mai ieșit demult din găoacea mea socială. Pe care, dealtfel mi-am impus-o.Mă tot tem să nu fiu jignit, rănit în micile-mi sensibilități. Mai ales că recent a făcut-o grosier un securist ieșit la pensie cu sarcina de a combate și în lumea literelor. Unde prestează un soi de e-curierat, se face util ca toți ai lui. O inserție de grad mic, acolo. Se bagă cu tupeu ca viermele-n fecale.

Apropo, de ăștia, mi-au plăcut destăinuirile dnei Udrea din Parlament, despre SISTEMUL care ne conduce țara împotriva țării…Numai că acesta a fost inventat de fostul președinte…al ei.

Party-ul a fost dăguț. Mi s-a întărit sentimentul de acum câteva zile, acela cu vârsta… Câți fii ai părinților lor, vechi prieteni cu mine am întâlnit ? Hossu-Longin Lucia – Vali, Silvia Popovici – Maxim Berghianu, Tudor Vornicu, Paul Cornel-Chitic. Mulți sau destui ? Am aflat că ultimul musafir a plecat la ora 4…ceea ce voiam să demonstrez : a fost o reușită…

Gazdele, foarte atente și drăguțe, deși a spune asta sună banal… Să o sărut de mii de ori pe gazdă e tendențios deși romanțios… să mulțumesc mamei sale că mi-a devansat onorabilitatea cu vârsta sa ? Bref! Mi se pare că a fost o chestie minunată, petrecerea de inchidere festivă a Toamnei. Deși, pare desuetă, nu am termeni de comparație. Ce fel de party-uri fac tinerii din generația creierelor spălate și bine șterse…? Noi, ăștia suntem.!

 PS. Party-ul a fost superb, nu dragut !, îmi șoptește o voce interioară …blondă !!