BLOG RETRO

Sâmbătă 6 august

Lena mea vânează serbări. Și ar avea ceva noroc. Deși, e mereu cam același peisaj. Un târg de țară pestriț, pus într-o câmpie fără pic de pomi, sub un soare imposibil, unde sunt tarabe multicolore, cu ace, brice și arnice; mereu cu aceleași produse. Fiindcă, după prima experineță cea de la Bocșa, am sesizat mereu aceiași clienți cu fructe, pepeni, mere, pere, prune din belșug, mititei, cârnați; clasicul, tradiționalul, irefutabilul instrument al Grătariadei de vară, grătarul care e simbol național mereu stropit de aceleași beri; ai cărori dilleri locali sunt într-un perfect circuit al serbărilor. Probabil, legați prin afaceri sau obligații cu diverși funcționari de primării, clientelari, șpăgari, onești bine intenionați dar cu ceva ștaif din partea producătorilor de bere populară, pentru mase. Un soi de neo-capitalism de Bâlci colorat,vesel, ușooor machit; oricum cu țiganii de rigoare printre carmangii sau din populația locală – re-spun, Mădăline, e o constatare nu o critică sau o poziție rasistă. Asta, pentru că rromii fac parte din ce în ce mai majoritară – pleonastic: prin număr – din peisajul multicolor al unei Românii tot mai înapoiate.Feudalismu scrie pă noi…

Chiejd este satul vărului Vasile Remeș, un sat frumos pus sus pe o platformă și ea străjuită de un vârf de deal solitar, unde pe vremurile nu demult apuse era intrarea în mină. Fosta mină… care ținea existența, viața localnicilor. De ce ”fosta”? Fiindcă asta e realitatea, doamnelor și domnilor. Minele s-au cam închis; industria cimentului ne-au luat-o francezii; siderurgia, indienii lui Salman Khan, cu Vântur cu tot; pădurile ni le ia – citește ”fură”, le violează cine vrea de pe planiglob, începînd cu austriecii și ungurii, Imperiul dualist precum pe vremuri de bejenie ne răpeau turcii fecioarele dunărene ; șeptelul și oile, mioarele tradiționale sunt investiții arabe cu ceva rudimente de ciobani cu celulare la chimir… mă opresc că-ncep să plâng, mioriță, lae!

Noul primar ne-a salutat apoi s-a dus la un meci de fotbal contra bocșenilor noștri iar noi am mes la casa bătrânească a lui Vasile. Sora sa ne aștepta cu masa plină de plăcinte cu buruieni, dintr-o foaie mei subțire decât cea de pizza, de un rafinament extraordinar. Am mâncat porumb fiert pînă la limita de a crăpa, efectivși am cerut și acasă. Nuspun ce glicemie voi avea dă-o dracu! Nu mai am diabet, nu interdicții, nu regim, ducă-se! Cum e cu plăcinta cu buruieni? Simplu ! Buruienile sunt lobodă, sau lucernă, urzici călite–n ulei, mărar la care se adaugă eventual brânză și ceapă verde călită… Un deliciu pe care l-am uitat de când s-a prăpădit soacra mea, ierte-o Dumnezău! Ajunși la Bocșa am mers în vizită la fam Fărcaș care ocupă cea mai nordică poziție din georgrafia Bocșei. Au casa în renovare. Am stat puțin, vreme de două pălinci mici…

PS. M-a uimit o confesiune a lui Vasile față de locul natal: nicio nostalgie, reverie, nimic. ”Urăsc locul ăsta, mi-a spus cu o sinceritate vehementă. Făceam zilnic 10 km pe jos prin noroaie ca să ajung la gara cea mai apropiată – Sărmășag – ca să iau trenul de Zalău, unde eram elev de liceu. Urcam și coboram dealul. Imaginează-ți cum îmi târam valiza când era să plec. 10 km ! Era cumplit. De aia mă simt mai legat de Bocșa satul tatălui meu…”

Intrarea în Chiejd graniță cu Județul Satu Mare

Ai lu'  Fărcaș și Stanca

Vasile Remeș acasă la târg