Blog marti 26 iulie

Faptul că trebuie să plec, – gata, zufiel! – acasă; de fapt, la Cluj apoi la Bocșa, mă frisonează, mă afectează emoțional.Încep să-mi număr zilele ca un recrut tuns la zero sau ca un pârnăiaș în prag de liberare…

Iată-mă !

26 iulie 2016 Haus Andrea –Seeboden pe malul lacului Millstatt (Millstätter See)

 

Pe de-o parte regretul că plec de la o temperatură suportabilă, un aer curat și ultra-sănătos, de la linștea asta frumoasă ca o crăiasă – exceptând fotbaliștii ”de lemn” la vecinii lui ”Haus Andrea” – la o zăpușală insuportabilă. Pe de altă parte nu regret prea tare însingurarea, claustrarea, semi-claustrarea pe care mi le-am asumat și care pe fondul lecturii din Houellebecq- „Posililitatea unei insule”, mă deprimă. Căci, vecinătatea cu mama Titina m-a făcut – e un mediu bun – să povestesc atâtea istorii din viața mea, că mă și oftic pe pe mine însumi… Ce să mai… nu le pot scrie, cineva trebuie să mă înregistreze, sunt un tip ultra-verbal…Povești cu spectatori, cum făcea înregistrări le Fillmore East Jimi Hendrix. ieșea în stradă și aduna oamnei în studio să nu cânte la pereți… Altfel, le uit, nu am pornire ori nu știu ce se-ntâmplă. Căci, iată, mi-a trebuit singuratatea Alpilor austrieci, ca să constat că am o viață de povestit; că pe parcursul ei mi s-au întâmplat unele lucruri inedite, de aflat, de știut, interesante. Sau, că – lipsit de modestie cum îs – știu eu să le pun în pagină, să le deșir pe toate cele câte mi s-au întămplat. Mă simt aici în munții ăștia strini de mine, culmea!, un bădia Creangă, îndemnat de bădia Mihai să spună… dar cine este bădia Mihai? Eventual Mama Titina…

Teama de reîntoarcere m-a făcut să-mi iau măsuri de evadare spre verde sau răcoare. Din Bocșa aș fi vrut să ajung la Zlatna, mă rog, la Cib dacă se poate; la Dobrița în Gorj; la Bușteni unde am vorbit cu Gigi, mă așteaptă oricând… ade e populat rău acum orașul; în Apuseni, la Albac, la Horea; or, la mare la Mangalia înainte de tabăra de artă de la 2 mai. Am renunțat definitiv la Tabăra folk și poezie de la Calafat. Am renunțat și la Festivalul de la Tg Jiu, chiar scârbit de unele comportamente feminine, de parșute culturale care leșină ca cona Chirița fără săruri. Cu câteva excepții vechi – Vintilă, Alifantis, Stănculescu Minghiat – nimic nu mă mai atrage. Dan Vană drăguțul și prietenul lui dom profesor de Maglavit mă fac să regret, dar e prea puțin… față cu a suporta ifosele și damfurile mirosind a spermă și bere ale unor primadone zdrențăroase și ciclotimice, balansând între extazul de a urina după o ladă de bere și depresia sinucigașă post-vomitorie…

Ba, și unii amici mai tineri, pe care i-am crezut a fi amici, situați departe la granițe străbune, derutați probabil hormonal, m-au tădat prin tăcere, prin non-comunicare. Dar, e ultima generație care ne seamănă nouă old- fashionmen-ilor, expirații, furioșii pletoși și contestatari ai Epocii de Aur… Căci, vorba lui Houellebecq, vin, se pregătesc genetic de venire neo-umanii. Cei din epoca fără-de-contactelor. Căci, ”După ce a dispărut contactul, în urma lui s-a evaporat și dorința”. O generație cu o impotență calmă,metafizică și intelectuală, scăldată-n ”nostalgia dorinței”. Adică, în ”dornița de a simți din nou dorința!”… Eu chiar mă mir cum m-am putut adapta sau cum am putut comunica serios cu acest gen uman. Căci, pe lângă acestă răceală de comunicare specifică ei au un virus vechi și bine alimentat – parvenirea… Sunt un Taur, fraier și-nsingurat…scriu și scriu prostii…