Sâmbătă 23 iulie

Ieri m-am adaptat. Am început cu ciorba românească făcută de dna Titina. Pe care – ciorbă – am acrit-o cu zeama de castraveți de la Tibi. Și, apoi, o tocăniță de cartofi, cu ciocănele de pui, o bunătate. E prea mare șocul alimentar. Vremea e splendidă. Aici nu mai am plaja în balcon ca la Mallnitz – fiincă soarele abia ajunge aici la amiază. Și nici nu prea pătrunde în balcon, cum nici ploaia. Dar, clou-ul e balconul. Are masă, e larg, generos, aici am biroul, are și o lampă încastrată-n perete pentru noapte. Da, este!, urlu arghezian și parnasian. În schimb, e curtea interioară, gazonată unde stând pe un scaun te poți bronza în orice poziție…. De aici din apartamentul de la etajul doi, deși în față ca perspectivă directă spre lac e un hotel de căcat, un paralelipiped bățit și gălbui ca lămâia, pus pleașcă în față, am totuși vedere destul de mare la lac și la oraș.. Uite balconul:

 

Ce se vede din el pe stânga:

apoi pe dreapta:

Un inconvenient e acela că tot hotelul de rahat din fața noastră, Pleașca Galbenă, are locul de jocuri, nu de joacă!, pe partea noastră. Ne desparte, formal un gard înalt de tisă; dar, sonic nimic. E un joc cretin, fotbalul ăla cu jucători de lemn înfipți pe sărme de metal, care face un zgomot infenal… și animăluțele – pui de nemți, nemțișori… – care-l practică, nu țin cont de ore când joacă. Lipsă de educație, că ne tot complexăm noi – vay, măy! – în fața lor. Deși, cănd sunt dacă sunt, nemții sunt! Ieri la 10 dimineața au început sarabanda, au continuat-o după prânz și la 21 noaptea tot mai jucau. Până când o voce baritonal-forțată, exasperată, a răcnit: ”Bitte, ruhe!” de s-a auzit pînă la Mallnitz…. Semăna cu vocea mea… Răcnetul a avut un succes vremelnic; ca planul Marshall: ei au cotropit, pe ei i-au despăgubit. Animăluțele au tăcut, dar azi la 9.30 când îmi luam micul dejun în acel patio gazonat din curtea hotelului nostru, ”Andrea”, așa-i zice, calvarul a reînceput. Animăluțele teutone, văz, nu prea au memorie… Așa că, nu-i mai lăudăm atâta pe nemți care, bag de samă, tot conviețuind cu turcii lor s-au cam balcanizat… Un pas spre islamizarea izbăvitoare…

Mi-am găsit soluția: căștile. Acum ascult Albinoni. Din spatele stabilimentului vine un miros de cai. Căci, acolo e o mică herghelie de ponei. O frumusețe. La Mallnitz, mirosea a vacă. Ei, și ce?! Austriecii au un cult pentru vaci și cai. Deși, cu caii, aproape că nu au ce face. De aceea, la Guttenbrun, pe pajiștile de acolo se aduc cu mașina zeci de cai și de vaci care sunt lăsați//lăsate în libertate, să pască săptâmăni în șir… Anul trecut m-am și împrietenit cu doi ponei care se adăpau în ochiurile de râu, micile păstrăvării din față de la Guttenbrun… Dar nu-i omoară nimeni, mă refer la cai, căci vacile sunt mai toate de carne. Și ele, răsfățate, beșnițe, expun niște ugere pantagruelice gata să mângâie solul… Un soi de Pamele Anderson la 80 de ani…

Îmi pare rău că nu am la dispoziție pozele făcute de mine acum câțiva ani de la muntele Turcinu, fostă proprietate a obștei din Vaideeni, vândută, unde circulă, bântuie o herghelie de cai… nu, nu sălbatici… ci sălbăticiți… care stau cu anii în munte. Altfel, trebuiau uciși, așa cum s-a mai procedat în sângeroasa campanie din anii 60 privind mai tot blocul comunist. Pe ideea ”avem tractoare, utilaje, nu ne mai trebuiesc cai, tuovarăși!”. Prilejul a fost o tragică sursă de protest latent și liric pentru poeții-țărani declarați de pe atunci ca Adrian Păunescu și Ioan Alexandru. Am și eu un poem închinat cailor. Dar, impresionant este cel al Carolinei Ilica, cel din tinerețe, unde spune ”nu mai bate caii, tată!”…

Ieri pe căldură pâcloasă m-am plimbat nițel căci m-au apucat cârceii… am găsit la Billa patriarhul alimentarelor austrice – ca și Raiffesen pentru bănci – am găsit, zic, Martini extra-dry, și un Prosecco frizzante. Le-am pierdut repede conținutul…

Mă bucără, cu excepțiile de mai sus, că hotelul e totuși liniștit. Turiștii sunt plecați de dimineața până seara. Avem comunitatea noastră, ca islamiștii în cartierul Molembek din Bruxelles. Cele două tinere de 16 ani, mama Titina, managerul Gergö – Grig, secui de la noi și-n același timp proful de germană al studenților, tip de luptător practicant, musculos și pătrățos, 29 ani, comunicativ, respectuos și simpatic în ciuda musculaturii, estetică și înspăimântătoare ce i se ghicește pe sub tricou… ca tunurile din tranșeele camuflate…

Bag de seamă că mi s-a cam tăiat elanul de scris. Am cerut un concediu parțial de la redacție. Dar, dacă pică ceva greu, sparg concediul.”Greu” cum au fost ziua lui Ilie Năstase, moartea lui Beligan etc. Despre Marele Actor o proastă, tot actriță dar ratată, deși omu n-a murit bine și-i scuipă pe mormânt. Vakka zice că nu a fost mare, că etc,… bale și lături. Nu vă spun cum o cheamă că nici nu ați auzit de ea. Beligan, pe lângă multe lucruri contestabile – că, și el a fost om, făcea kaka, pipi, îi curgeau micii îi puțeau picerili… – a avut o calitate inemsă și pe scenă și-n viața socială. Aia complicată și de comunism, și alții. Simplitatea. Chiar simpliciteatea. Firescul. Firescul, așa cum îl avea și Ștefan Ciubotărașu. Așa că proasto, că parcă pângăresc bellvederea de la picioarle mele cu cuvântul, când o să ai jumate din firescul lui Beligan și un sfet din naturalețea sa – adică să fii pe scenă ca în viață, să nu te afectezi la bot când vorbești, să nu se prindă fraierii că joci, să nu te afectezi – te vei numi și tu ACTRIȚĂ. Până atunci ești o figurantă, o fantoșă, care când te întreabă cineva ce meserie ai, îți dai genele false de tavan și rotunjind vocalele spui ”eu, măy, sunt actritză!”. Și, asta e diferența. Pe Beligan nu trebuia nimeni să-l întrebe ce e. Căci el era de meserie…Beligan… Pricepi, fâță? Când o să poți ”juca firescul”…dar cu cine vorbesc eu?, că aflu că ești cu o fostă actriță ratată-n marketing…?!

Ce tîmpenie fac! Zău, că e un afront personal să te determine cineva să te superi și să apelezi la vocabula aspră, în peisajul ăsta edenic. Căci, în puritatea aerului, climei, peisajului de la Seeboden, mai ales exprimate vocal, verbal, scris sau gândit, orice supărare, bosumflare e de-a dreptul cacofonică…