Vineri 8 iulie

De la Mallnitz la Bad Bleiberg, via Seeboden …

 – uită-te pe hartă, dacă nu știi… –

Am primit reclamații că sunt prea lent cu blogul. Atât la Mallnitz unde Gigel mi-a reproșat direct, cât și la Bad Bleiberg unde mi s-a pus mai discret întrebarea de ce nu mai scriu. Am explicat-o ieri după ultima sâmbătă neagră de atunci. Când am suferit și am scuipat sânge…nu fetelor, nu din luptă, nici din nas, inimă, ci din gingii…

 

 De fapt, să fiu înțeles, decât să scriu banalitățile jurnaliere gen ” azi a plouat, soare puternic, am o lingoare metafizică ”, mai bine nimic. Glumesc. Sunt ușor epuizat. De bine și de prea multă liniște…Văz că nu-mi priește…Oricum, monotonia, melanholia și mioritismul și pășunismul austriece de la început s-au disipat prea brusc. Inclusiv, ploile de debut din iunie, reci, bacoviene sau de-a dreptul saint-john-persiene… Nu numai că au invadat turiștii – eu nu mai am masă, mănânc la bar sau în cameră. Dl Bigu, tandru ca de obicei, mi-a mai pus la dispoziție un mini-frigider în cameră și mă expun public cât pot de rar…. Mă simt astfel ca un film fotosensibil la lumină.Sau ca un bolnav care scuipă sănge numărându-și zilele într-un pavilion desert..hai că o luai prin poteci rătăcite…

Au invadat hotelul studentele, practicantele, cu o profesoară și doi masculi, acolo, cu temperamentele lor juvenile, cu hormonii lor primăvăratici, cu veselia lor hiperfoliculinică. Fac recepție, bucătărie, spală geamuri, fațade, vase, tacâmuri, podele, scări e o emulație … Eternul manager pote fi tot mai nervos de cum vede că imperiul la care visa să fie hegemon, el și primadona sa, se destramă. Și chiar dacă mereu strâmbă din nas că aia nu, și aia nu e-n regulă, dar să nu fiu răutăcios, e, probabil, un perfecționist. Și cei din clubul ăsta nu au niciodată liniște; le pute tot, se strâmbă de-ți vine să-ți bluestemi soarta că pe tine mama nu te-a făcut un perfecționist, ci ai rămas doar un improvizaționist de duzină, hai s-o spun abrupt: și ăla un semi-ratat…Așa mă simt aici in vivanta acedemie turistică…

Mi se face dor de Nina noastră, care tăcea, nu bombănea și…făcea. Falsul bos- flatulaționist crede că vrea prea multe. De la alții. Și, mă tem că va eșua luând în primire vreun catel bohem al cărui management îl merită cu prisosință, la capacitatea sa și, probabil, după gândirea-i și propria-i părere despre Sinea Sa…

Oricum, strădania tinerelor dudui aspirante din turism e de toată gingășia. Costat, nu critic: Fete care nu știu încă să toarne o bere într-o halbă – a turnat de prea sus și a dat pe dinafară ; să pună un șpriț într-un pahar…de șpriț; să dea cu aspiratorul prin cameră, apoi să încuie ușa, că e cameră de hotel, mămică, … ; să ducă o tavă plină cu pahare și farfurii, ; să pună detergent cât trebuie în mașina de spălat, astfel încât să nu se inunde spălătoria de spumă pusă în exces… Ce să mai… un întreg proces de instructaj pre-marital. Căci, chiar dacă nu termină facultatea de turism, ele vor ști să fie bune gospodine la ele acasă. E, totuși, un sport util și utilitar…Merită amuzamentul, ca orice început,, pe care eu, unul, îl tratez – sper că se vede – cu ironie tandră ca pentru nepoții mei…

Dat, atenție! – o spune un ins pretențios și cu oarecare experiență…în calitate de soț, conviv și beneficiar al unor servicii casnice matale de înaltă ținută… În două luni și ele vor răde de stângăciile pionieratului…

Am fost cu Nae până la Seeboden la ”Haus Andreea” – mereu o confund cu Odense locul de baștină al lui Hans Christian Ansersen – vai, cum mă apasă cultura generală, măi copii… – care s-a deschis ieri cu succes. Am avut de suportat o pâclă, o sufocare ușoară ceea ce ar denota începutul verii și p-acilea. Mă gândeam la fetele mele, cum suferă dragele în București și mi s-a făcut brusc dor de răceala Mallnitzului. De răsfățul lui privind calitatea căldurii. Și, ca să-mi dea dreptate, Malnitzuku, la sosire pe la 18, ne-a primit cu o ploaie rece și deasă, puternică, nu mocănească, și apoi cu un curcubeu – al doilea pe săptămână asta, primul fiind dublu – splendid.

Iar, la final, așa pour la bon bouche, cu un cer de un senin pe care l-am regăsit doar în ochii unor nemțoaice, dederiste, și blege cu curu mare, în tinerețile uteciste de la Costinești… că de aia am ajuns să iubim noi și Mallnitzul senctuții.

Dar, să nu fiu nedrept, frate calitativ de aer cu el e Bad Bleiberg; la fel de capricios și calin ca o vergină de 15 ani…Nu știu cât aș rezista la căldura înăbușitoare ca la sânii unei blondine planturoase din Seeboden-ul de azi…

Am primit o veste de la Bad Bleiberg. Slăbiciunea mea, cea mai ciudată frumusețe urâtă, neestetică și totuși răpitoare, somaleza Deko, a primit pașaportul; și, cu cei doi copii ai ei, are regim de om semi-liber în Austria. Poate sta unde vrea, și lucra la fel. Dealtfel, astă-iarnă mi se lamenta de monotonia de aici, visa să trăiască la Viena. După ceva timp, căteva săptămâni de Viena, mi s-a spus, s-a lămurit și a plecat din orașul viselor ei… unde probabil nu mai sunt acei legendari câini vienezi, hot – dogs cu covrigi în coadă…

Deko, ladies and gentleman:

Sosit acasă, după ce m-am oprit la un magazin plin de 3XL sau XXXL și mi-am mai luat ceva țoale, tricouri, chestii- socoteli, m-am pus pe scris aci la blog. Citiorii mei trebuie respectați. Deși, să fiu înțeles, mi-ș dori și eu ceva timp liber de servituți. Măcar o săptămână să nu mai scriu la Click – o fac din 2008, zilnic! ; să nu mai scriu la Blog ; să nu mai pap carne, ouă, șuncă, vin – asta e mai greu, fetelor! – … ci numai legume și lactate ușoare; urzici, că tot nu au ăștia p-aici; lobodă; finocchi – fenchel, alias anason de care m-am îndrăgostit în Italia acum 20 de ani ; să alerg pe munți ca o gazelă – e cam târziu dar… ; să zbor prin văzduh ca o stăncuță (!) nu ca o cioară cum ne spun steliștii nouă rapidiștilor; să nu le mai spun fetelor mele, Lena, Ana, Eva, că-mi e un dor nebun de ele – mai ales de Eva – că și-o iau în cap, măcar primele două; că om sunt și eu…cu umori și lingori; cu lacrime și patime.

Mă pun în pat, cu veioza aprinsă la maxim din trei atingeri – o, tempora!, acum 10 ani o făceam dintr-una… – și citesc literatura impertinent de savană și vulgar exprimată, totuși incitantă, a lui Michelle Houellebecq… Un măgar, un porc, cultivat, inteligent și cu umor… Hay, pa!

…și, stiți ce ascult eu, măi fraiericilor? Sarah Brightman – Solveigs Song. Cu tot întunericul orei văd – și aud, chiar – păraiele din nordul sufletului meu, săpând ca niște circumvoluțiuni prin creierul muntelui și curgând furioase și grăbite ca viața spre râul tuelar Mallnitz …ajunge, gata mistreț mioritic…