Vineri 1 aprilie.

…Nu prea am mai scris. A murit arh Mihai zis ”Pasquale”… Mateescu Tică Alexandru din Câmpulung, amicul vechi de grup//gașcă și copilărie musceleană cu Serban Boss Nicolescu, adoptat ulterior și-n București. Un grup de intelectiali musceleni dragi mie și apropiații fostului coleg de Construcții Șerban Boss. Mai erau ” Ctin Filipovici, alias ”Cotty”- primul plecat din gașcă, ”Jimmy” Cezar Pavel – lider sindical la CFR subinginer, coleg de generație, la Drumuri –CF pensionar; Mihai Eugen Marinescu, arhitect și foarte bun pictor, timiditatea personificată. Grigore Popescu –Mușcel, marele pictor de biserici. Și, să nu-l uit pe Răzvan Măgeanu fiul celebrului Marcu Măgeanu pălărierul evocat în Titanic-Vals când cu Spirache care și-a luat o pălărie nouă. Magazinul de pe Bd Pardon, există și acum. Se ocupau dna Eugenia Măgeanu, care dispărut acum doi ani și Romelia soția lui Răzvan. M-a durut că vechea firmă cu Titanicul scufundându-se a dispărut. Sigur era desuetă părea de prea puțin bun gust, dar se încadra în ”vechiturile” alea de case, niște perle arhiteconice, istorice, din secolul trecut, de pe Bulevardul Pardon. Grădina Mersi fu devastată de zelul unui primar imbecil, pe care eu unul regret că l-am cunoscut pe cînd eram liberal active. E aproape rasă, cheală și ciumpăvită, de copaci seculari pe care nimeni nu îi mai poate înlocui. Criminal primar, credeam că-i un ins curat. Un golan pervertit de putere…

Acum,când am făcut lista văd că liderul nostru, Boss, este singurul non-artist din grup, dar el este Sufletul, cel ce ne adună. Cloșca Supremă…

Am plecat de dimineață, cu jeepul lui Boss, cu el la volan, măturându-i din traficul oriental al Capitalei europene București – în circa 2 ore – pe Jimmy Pavel și pe arh. Mihai Eugen Marinescu. Am ajuns exact la ora ceremonialului. Cimitirul e pe un deal superb lângă stadion. Flămânda. Biserica din vârful dealului, e construită din piatră locală, stâncă de Albești, de mai mulți pietrari italieni și proiectată de un arh Cantacuzino… Afară era foarte cald. M-am întâlnit cu alt coleg de construcții Garbis. Garabet Azarian. Am urcat cu greu lamentându-mă ca ultimul boșorog. Dar, degeaba mă retrogradez singur, poate sunt primul…Biserica, locul ușor împădurit, dealul sunt mirifice. Să tot șezi acolo, fie și viu. Mai alea, viu…Ai tot burgul la picioare…

________________________________ sună telefonul _________________________

 

La Domnești spre București… via Câmpulung…

… după cele lumești, parastas, etc, am plecat – eu cu Șerban la volan și Răzvan Măgeanu, Bobiță cum i se spune …la un amic de liceu de-al lor, și mai nou prieten cu mine, Ovidiu Tițescu, fiul defunctului preot din Domnești. Povești, organizarea agapei liceului lor. Grătar cu porc și cârnați micști,o țuică bună, un vin alb găsit de mine la piața Clung. Aer curat. Partea proastă a chestiunii, este că eu am crezut că mergem la înmormântare, la parastas apoi revenim. Boss zice că mi-a spus, dar nu am fost atent. Am plecat fără ochelari de vedere, că de soare am avut grijă, fără medicamentele de seară și dimineață, și, grav de tot, fără insulină. Romelia mi-a făcut rost de insulină, doze, dar nu m-am uitat în cutie și seara când să fac injecția am constatat că nu am//au ac. Am petrecut cu teamă, deși Ovidiu – gazda – diabetic și el mi-a dat o pastilă… Suspansul existențial s-a prelungit..

Fiindcă am fost invitați acasă la Remus Lăcătuș, fiul soției defunctului Pasquale. Un ins care mi-a atras atenția prin energia sa. Genul factotum. E om de afaceri. Stă undeva tot pe un deal, cam tot al lor. O casă superbă proiectată de răposatul Pasquale. Terase, cramă, platformă, teren mult. O felie tăiată din deal, bine sprijinit. Omul, ca să evite relele vecinătăți, a cumpărat și o vilă vecină, în curs de terminare. Crama impresionantă. Masa de bun gust. Familie tânără superbă, o soție –model, adică foto-model… și un băiat de 17 ani splendid. Înalt, ochi deschiși la culoare ca ai mamei, mari, impresionanți, impozanți. I-am zis că arată ca un manechin. Mi-a spus chiar că este și dacă rețin bine, că a fost la câteva defilèe la Milano. Ziua ăn sine o nebunir însorită. Am plecat spre București, evident, tot cu Șerban, cu Mihai și soția sa, pe o căldură incredibilă. Jimmy a plecat de ieri. Am intrat în Capitala patriei la 17:20. La 19:30 eram acasă…ce drag îmi ești,…drag București….Am dormit un ceas și la 21:00 eram pe terasa teatrului de Comedie. Mă invitase George Mihăiță. După piesa ”Poker”, am stat la un vin cu el și cu Gigi B Primarul, și Duțu Găitan. Care arăta rău. Mi-a arătat pe creștet un cerc ca un dop. A fost operat pe creier: M-am cutremurat. A fost a 14 sau a 17 operație a lui. Nu știu précis că nu –mi-am revenit. Mâine se internează iar, nu mai știu pentru ce?

Acum, când scriu este în jur de 11.00 am primit un telefon de la Cornelia Patrichi. Azi e ziua lui Cornel, nu am apucat să-l felicit. ”Este în fază terminală, George…” După asta am tras linia neagră de mai sus. M-a paralizat știrea, nu am mai fost om, nu am mai putut scrie iată circa 2 zile… așa că

Sincer să fiu partea asta, a doua a textului trecut la data de 1 aprile, o scriu acum

Dumincă 3 aprilie dimineața la 6:00…

Vestea despre CORNEL PATRICHI

Nu am mai fost om după vestea cu Cornel. Acum, dând filmul înapoi îmi vine să-mi dau palme. Nu de mult, m-a sunat să mergem la un restaurant unde mîncam adesea ca mâncăm guvizi. ”Torna Fratre” pe Tunari. Mereu i-am spus că s-o facem la primăvară. Uite că a venit primăvara… și cu Cornel nu cred să mai iau masa vreodată… Bou, idiot și cretin comod, ce sunt, că mereu îi spuneam ”Cornele, eu iarna nu prea ies…”. Utima dată cănd am fost acolo, i-am dăruit o sticlă de Soare, unul dintre cele mai bune vinuri roșii românești. De la VINARTE…Mi se întâmplă nu prima oară, asta. Vina e și a discreției lor, a celor ce simt că se vor duce, vor să te vadă și nu sunt expliciți. Și e normal, cum să spună ”vino, că e ultima oară…”. Îmi aduc aminte de Gil Dobrică. Eram la Dăbuleni, locul lui de baștină, vara, într-un tur cu Lena, și-l sun. Zice ”Cocoș, eu sunt la sora-mea, la Craiova, veniți pe aici am un vin d-ăla sănătate, medicament, nu alta.” Dar, nu mi-a spus, cum n-a făcut-o nici Patrichi, că s-ar putea să fie ultimul… Căci, la nici o lună Gil s-a dus. Oameni discreți. Ei. Dar și neșimțiți – eu. Nu am decât o scuză care e generală… Nu prea mai suntem atenți la cuvinte, la nuanțe, în ritmul nenorocit al vieții. Rezistăm tot mai greu la șantajul existenței și la bombardamentul informațional agresiv și uneori letal… Ne sufocă ritmul. Trăim o horă infernală, mult prea rapidă. Și, nu mai ține ca-n jocurile copilăriei, formula ”urma scapă turma”… Rămâne doar tristul funebrul ”urma pierde turma”…