LUNI 21 martie

Azi ziua este egală cu noaptea. Echinocțiul de primăvară. Soare frumos, de unde ieri seara a nins și la noi și pe Litoral… Prima zi oficială de primăvară. Sărut mâna, domnă Primăvară//Te-aștept cu brebenei și ghiocei în gară. //Vine trenu-mpodobit în ram de sălcioară// Vine încărcat cu … Primăvară.

De joi nu am mai scris la blog. Atât de intens dar și miserupist am trăit. Am ars și am dormit …am dormit și am ars…și, tot așa. Păi, s-o iau de joi. Să zicem că este

Joi 17 martie…

Urmează să plecăm la Mangalia, unde suntem cazați , pentru a vernisa mâine vineri, la Constanța, expoziția rezultată după tabăra de la ”Sailor” – din Doi mai, septembrie 015. Două familii de artiști. Drăghici- Ion și Elena Gabriela și Vesa-Florentin și Maria. Nu s-a anunțat că ar veni și Marian Crângașu, iconarul din Alexandria. Ion spune că a vorbit cu el și că nu poate veni. De obicei, ziua de transport intelectualmente, e una de sacrificiu. Am plecat cu Lena și Florin la volan. Pe autostradă l-am găsit pe Ion Drăghici cu Kaskay-ul rămas în pană. Urma să fie tractat, așa că ne-am continuat drumul așteptându-l la Mangalia hotel ”Sailor”. Al cărui proprietar a fost lăsat la București. Căci, la el am fost în vizită aseară la Spt Jud Ilfov.Ne-a primit doamna Camelia , oricum amfitrioana artiștilor… Vin alb sec. Bogăție culinară de pește. Mor de ciudă. Nu pot mânca atâta cât mi se dă, mereu las mai mult în farfurie decât mănânc. Ori, la asemenea bunătăți, ce să zic? Mă oftic. La masă, am conversat mai mult cu Florin Vesa. Am rezistat eroic până la ora 2…dar am rămas doar cu Florin … vărul meu…

Vineri 18 martie

Zi, așa-și-așa. Soare cu vânt. Glicemie periculoasă. 77. Hipo….vinul sec și peștele slab. Nici așa nu e foarte bine. Dar vorba folozofului de mai la sud de Mangalia: mai bine așa decît mai rău…Totă lumea s-a trezit de la 8 să plece la Cța , la panotarea expoziției. Am plecat în Bulgaria cu Lena , să cumpăr câte ceva. Culmea, magazinul favorit era închis între 13-15. Noi am sosit la 13:30…ce să fac ? Dna Luca a promis că mă ajută cu cineva. S-a rezolvat Picioare de rață.Pulpe. Măsline. Feta. Ulei de măsline.Totul 500 lei. Super. Am uitat de scoici, fir-ar peștele și marea !

La vernisaj

Sala de la et 4 a Muzeului de artă Constanța. Au vorbit, subsemnatul la deschidere, un reportaj al întâmplării , apoi Doina Păulenu, vechea mea pritenă de grup brașovean din timpul studenției. 1969. Aldea, Goangă, Donose, Horia Spătărelu, etc. Ne-am mai întâlnit, desigur de-a lungul vieții, la Festivalul de la Mamaia prin anii 90, când Dina era dorectoarea culturii pe județ șipreședinta juriului festivalului de muzică pop de la Mamaia.Azi, de multă vreme Doina s-a reinters la uneltele sale.este tot dirctoarea Muzeului. Din drumul spre Poiană unde locuia ăn tinerețe, aflu că și fratele ei mai trăiește, s-a mutat la Constanța. Via Medgidia, unde a aranjat acel mirific rateu artistic al perioadei. Rateu, nu din vina lor.Cu intenția de a fi ”Oraș al artelor” în conivență cu primarul de atunci Elisei , Medgidia a rămas la final și fără primar și fără proiect. Elisei, un mit al Medgidiei… L-am descoperit , mitul că omul s-a stins, într-un mare articol de-al meu din Adevărul. Cred că ultimul reportaj de mare extensie și respirație dinainte de a se desființa secția de reportaj pe care o conduceam. Și de deschidere, prima mișcare , a măsurilor secrete luate de manager în contra mea …prin mutarea la editură, spre bucuria lui Băse…de unde să știu eu atunci, de ce un așazis amic rapidist, eu mergeam pe solidaritatea de acest tip, naivul!, Nahoi, a sărit pe mine că articolul ar fi comunist, când el era de bun simț. De unde să știu eu atunci ce- mi se cocea apoi…?Și de unde să știu că oamenii din Medigidia , la un an după articolul meu, aveau să dea numele primarului comunist stadionului central, că erau trei stadioane, ca semn de recunoștință.Țară de comuniști, domnu’ Nahoi…

Da, articolul e semnificativ pentru începuturile profesionale ale Dnei Păuleanu. care a lucrat cel mai intens atunci. Un proiect colosal… Am amintit aceste lucruri în al mei prolegomena la vernisaj…Doina Păuleanu- o erudită. De atât amar de ani nu și-a schimbat deloc zâmbetul ei sănătos, cu dantura-i imaculată și bujoerii de munteancă din obraji. A vorbit super.A punctat précis ca la biathlon cu pușca ,deoarece la proba a doua, cea a fondului, a fost la fel de briantă… La masa de după, de la ”Sailor” Mangalia , artiștii s-au declarat mai mult decăt satisfăcuți. Ăn absența ei, ceea ce e și mai de remercat. Păi, așa da, că ne-am săturat noi ăștia, muritorii, de elucubrațiile lingvistice și de aberațiile unor Țânțu și alți Antimi care aberează și vomează deliruri lingvistice , când nimic nu au a spune…”Antimități” puturoase…

Dar, să nu fiu rău la un act esthetic…Trag aer sărat în piept….gata, nu mai sunt! Așa că, după act, la muzeu , după pișcotăreala de rigoare, când mi s-a spus prea târziu că am omis a indemna lumea să cumpere,Drăghici a dat o lucrare…, deși nu am văzut pe nimeni cu teancul de bani la vedere, glumesc, am plecat acasă spre Mangalia , am servit cina apoi la23 am plecat la București.Începuse să plouă, lapovițeze și să ningă…

La ora 1:00 eram în pat. Indignat. Nici eu nu știu de ce… Noapte bună!

 

Medgidia. Primarul Elisei recompus din vorbe

Colţatu Ion, Medgidia

– După desfiinţarea raioanelor , în ’67, şi până a ieşit la pensie.

– Deci de când s-au desfiinţat raioanele până s-a trecut la forma de judeţ, când aţi fost înglobaţi în judeţul Dobrogea.

– Da, în regiunea Dobrogea, judeţul Constanţa.

– Era înainte raion?

– Era raionul Medgidia, cum era şi Babadag, la Tulcea, Măcin, tot la Tulcea.

– Ce trăsături avea Elisei?

– Pe dânsul îl caracteriza foarte mult munca, trăsătura principală era că făcea totul pentru oameni şi pentru oraş.

– Era căsătorit, avea copii?

–  Doi copii, o fată şi un băiat. Copiii i-a crescut în bune condiţii. Unul este marinar, fata nu ştiu ce studii a făcut. ¥n relaţiile cu oamenii stătea foarte bine. Se rezolvau problemele imediat, când oamenii aveau nevoie să rezolve unele probleme ale lor. Nu te amâna. Totul făcea pentru oraş şi pentru oameni.

– El era chiar aşa de convins comunist sau mai mult om decât comunist?

– Nu era convins comunist, mai mult om. Om care făcea totul pentru oameni. Bine, erau şi unele greutăţi. Repartizarea apartamentelor, trasul apei, lumină, mijloacele de transport. Era un oraş modern.

– Cum era atunci Medgidia, era mai animat şi mai populat decât acum?

– Parcă era mai populat. Acum mi se pare că acum avem 47.000 de locuitori, atunci aveam 50.000 de locuitori.

– Dar aveau oamenii locuri de muncă? Unde erau locurile cele mai tari de muncă pentru că ştiu că erau mai multe industrii?

– Cimentul, prin fabrica Cimentul Medgidia. IMUM, care înseamnă Întreprinderea Metalurgică Medgidia.

– Asta ce făcea?

– Cele mai importante prese de balotat şi alte obiecte care se cereau atunci.

– Şi astea dădeau de lucru la oameni? Ce industrii mai erau?

– Mai era cooperativa Înfrăţirea.

– Ce făcea?

– Îmbrăcăminte.

– Elisei era primarul oraşului Medgidia? Ce fusese înainte? A avut o meserie anume sau a fost activist de partid?

– Nu-i cunosc situaţia. A fost prim-secretar la Raion până s-au desfiinţat Raioanele. Pe urmă a trecut dincolo primar. A fost vreo doi ani şi preşedinte la Cooperativa Meşteşugărească de la Constanţa. Când a întrebat Ceauşescu cine a făcut stadionul şi a spus să se ia măsuri, să fie sancţionat. Când l-a scos şi l-a dat acolo a zis: eu nu v-am spus să-l daţi afară, să-l sancţionaţi şi să-l lăsaţi pe postul respectiv.

– De ce a zis să-l sancţioneze?

– Judeţul a luat măsuri şi l-a scos din funcţia de prim-secretar şi l-a dat la acea cooperativă.

– Dar ce a făcut cu stadionul?

– Au spus că a a luat oamenii din întreprinderi şi a făcut un fel de muncă voluntară pentru acest stadion, care era ca o bijuterie, că a lucrat cu cimentul de la IMUM.

– Deci el a făcut stadionul în nişte condiţii de semilegalitate.

– Cel care a fost preşedintele de la ¥nfrăţirea Medgidia era în relaţii foarte bune cu dânsul şi cunoaşte toate lucrurile.

– Până când a trăit?

– Mi se pare că până acum doi sau trei ani.

– L-aţi mai văzut după revoluţie?

– Cum nu. Când a murit, era unul Moise, secretar cu probleme organizatorice, am fost cu toţii, ne-am întâlnit acolo.

 

Interviu cu Doina Păuleanu, directoarea Muzeului de Artă din Constanţa

Pe Eftimie Elisei l-am cunoscut în anul 1974, tânăr muzeograf fiind eu pe atunci, şi el era primul secretar al municipiului, în momentul în care am fost desemnată să mă ocup de organizarea muzeului din Medgidia. La Medgidia exista un muzeu mic, de fapt muzeul nostru la vremea respectivă avea mai multe secţii în muzeul din Medgidia, întotdeauna a fost secţia Constanţei. Era un muzeu mic şi nesemnificativ. În momentul în care am văzut spaţiul care s-a alocat acestei instituţii am fost impresionată. Era un spaţiu important şi ca pondere şi ca loc, fusese liceul oraşului şi sigur că a face un muzeul acolo era un lucru angajat. Iniţiativa organizării acestui muzeu sigur Elisei a luat-o în momentul în care un pictor originar din Medgidia, Spiru Chintilă, i-a dat această sugestie. Sigur că, spaţiul era foarte mare şi Medgidia ar fi urmat în acest fel să aibă un muzeu de mare importanţă. Elisei era foarte impresionat de părerile lui Spiru Chintilă, de altfel un foarte bun organizator. Spiru Chintilă se ocupase mulţi ani de zile de sălile de expoziţii ale ţării şi dotase Constanţa încă din 1964 cu o sală de expoziţii corespunzătoare. Era un om meticulus, era un om atent la detalii, era un om cu un simţ estetic foarte bine dezvoltat şi îi plăceau problemele  organizatorice. De Medgidia era teribil de legat pentru că era originar din Medgidia şi a dorit având această relaţie specială cu Elisei să facă împreună muzeul.

–      E adevărat că … lua bani la negru din zona jocurilor de noroc sau punea oamenii bogaţi, bogaţi la illicit să dea pentru artă, fiindcă am auzit că ajuta săracii în acelaşi mod, femeile sărace…

–      Mi-e  greu să spun treaba asta pentru că eu eram un foarte tănăr muzeograf atunci şi pe mine mă preocupau problemele de fond. Nu ştiam administraţie, nu bănuiam că voi face administraţie şi habar nu aveam ce se petrecea. ¥n orice caz, ceea ce era surprinzător era că într-o ţară în care lucrurile se organizau destul de greu, instituţii culturale aproape nu se înfiinţau, Elisei lăsa soluţii pentru orice. Adică dacă vroia Chintilă, spunea “domnule ar trebui să am o scară extraordinară de marmură neagră, marmură neagră a adus să facă scara respectivă. Să ne gândim că ideea de a face, muzeul e din 1975, aţi văzut ce dotări are, adică ideea de a face într-un muzeu asemenea dotări era foarte nouă pentru România, în general, atunci când interioarele noastre atunci erau searbăde.

–      Cum aţi decorat muzeul cu tablouri, cum l-aţi umplut cu tablouri?

–      Problema mea nu e cum să umpli muzeul cu tablouri, pentru că în primul rând muzeul asta din Constanţa are un patrimoniu deosebit, în al doilea rând însă, trebuia să-I găseşti o structură a acelui muzeu. Pentru că în general muzeele din oraşele mai mici nu trebuie să reproducă în mic structura muzeelor mari sau a muzeelor cronologice monografice. Şi atunci ne-am propus să facem la Medgidia un muzeu al artei şi al artiştilor dobrogeni. Asta este structura şi aşa a rămas de atunci. Demonstrăm prin lucrări din perioada modernă faptul că Dobrogea a atras pictorii moderni care au venit să picteze aici, mai ales vara, o sală specială dedicate lui Lucian Grigorescu, pentru că Lucian Grigorescu se ştie s-a născut la Medgidia, şi oamenii din Medgidia sunt mândrii de această apartenenţă, deci Lucian Grigorescu este un fel de stemă a oraşului, ceea ce este foarte bine pentru că în ultimă instanţă rar se întâmplă ca un oraş din România să trăiască sub specia unui artist plastic, cum este de altfel Anversul în Belgia şi care trăieşte prin Rubens.

–      Sau cum e Salzburgul cu Mozart.

–      Dar că ideea că un oraş trăieşte prin numele unui pictor este destul de stranie în România, dar în alte ţări este normal. Deci Lucian Grigorescu este născut în Medgidia şi pe care medgidinienii l-au confiscat într-un fel dar foarte frumos, şi foarte bine că l-au confiscat, este stema, emblema lor, şi sigur am luat lucrări de la artiştii de origine dobrogeană. Artiştii de origine dobrogeană: să începem cu cea mai în vârstă şi care mai trăieşte încă, şi-i dorim să trăiască mulţi ani, Vanda Sachelarie Vladimirescu, care este unul din artiştii noştri importanţi. Am scos la vremea respectivă şi un catalog al artiştilor dobrogeni, Vanda Sachelarie, Spiru Chintilă, Ion Pacea, Ion Nicodin, vorbesc de artiştii mari care sunt, Ion Jalea ca sculptor, Alexandru Ciucurencu.

–      Atunci aceştia trăiau şi am luat lucrări de la ei, m-am dus prin toate atelierele, am luat lucrări şi sigur s-au găsit şi bani pentru ca acestea să fie cumpărate. Iniţial ei dăduse lucrările în custodie.

–      Tu nu mai ţii minte cum era pentru că era o poveste întreagă pe care nu o ştii. El făcea rost de bani. Tu ai spus frumos: nu mai trăieşte, nu suntem o anchetă comunistă, dacă ştii spune. Eu ştiu că el făcea deturnări efectiv de fonduri.

–      Asta ştiam şi eu, asta am auzit, dar eu ca să ştiu că a făcut o treabă ca asta habar nu am pentru că eu venisem din sfere înalte, din istoria artei şi ce mă interesa pe mine ce făcea Elisei la Medgidia. ªi nici nu îmi plăcea personajul ca să fiu sinceră pnetru că a fost primul activist pe care l-am cunoscut şi mi se părea distant, arogant, rece dar încet-încet am învăţat să-l cunosc şi mi-am dat seama că nu este. Dar pe mine m-a zguduit. Dar eu nu mă întâlnisem cu secretari de partid. Pentru mine a fost un şoc. A fost primul secretar de partid în carne şi oase pe care l-am cunoscut şi eu nu le aveam nici cu partidul şi m-am speriat.

–      Erai angajată la muzeul din Constanţa şi cât ai lucrat cu el? Ai stat mult acolo? Ai stat la Medgidia?

–      Toată perioada eu am făcut muzeul. Toată perioada. Un an şi jumătate. Făceam naveta.

–      Ţi-a dat apartament la bloc?

–      Nu. La liceu, aveam acolo un spaţiu în care stăteam, lângă muzeu, mai puteam să dorim şi la muzeu, deci nu era o problemă. Dar în general nu mergeam singură, mergeam cu oameni care mă ajutau.

–      Ce s-a ales din muzeu. Eu nu am mai fost, am filmat şi fotografiat numai vechea clădire, tu de asta vorbeşti acum? Muzeul e altă clădire.

–      Clădirea mare e, care a fost liceu.

–      Şi asta mică?

–      Asta mica a fost abandonată.

–      Tu cu asta ai început?

–      Nu, eu am început cu muzeul mare, ăsta exista. Deci, muzeul mic exista din ’68 şi muzeul mare pe care l-a organizat Elisei s-a făcut în 1974 şi 1975, şi în 1975 s-a deschis. Deci exista un muzeiaş nucleu şi le-a venit amândorurora, lui Elisei şi lui Chintilă, dar ideea de a dota oraşul cu un asemenea muzeu s-a făcut totuşi în legătură cu acel mic nucleu muzeal care exista. Deci, la început pe mine mă speria, eu nu cunoscusem activeşti în carne şi oase. Spiru Chintilă avea la rândul său o asprime care disimula o bunătate extraordinară, că m-am împrietenit şi cu el şi am rămas chiar prieteni şI sigur că veneau …

–      Chintilă ce calitate avea?

–      Chintilă a fost consultantul lui Elisei. El este cel care a hotărât. Pe mine nu m-a întrebat nimeni ce marmură să pună, ce marmură să nu pună, ce orgă de lumini, cum să facă clădirea, cum să facă riloga, nici nu ştiam pe vremea aceea, ca să fiu sinceră, şi în astea toate a fost consultat Chintilă care făcuse o mulţime de săli de expoziţie şi ştia aceste lucruri. El era responsabil pentru combinatul fondului plastic şi acolo se produceau chestii de genul ăsta. Eu habar nu avea, eram foarte tânără pe vremea aia şi am definit conceptul de artă regională, deci Dobrogea. Şi am făcut structura muzeului. Dar era muzeu de artă modernă şi artă contemporană şi sigur că a fost adusă…

–      Mai ţineţi minte cine venea în tabere, că ştiu că se organizau şi tabere?

–      După aceea s-au organizat taberele de ceramică. Taberele de ceramică s-au organizat mai târziu. Iniţial relaţia cu Chintilă şi transformarea oraşului în oraş-muzeu a început pe linia muzeului, după care s-a mers mai departe şi au început taberele de creaţia pentru ceramica monumentală. Aici se pare că tot Chintilă i-a sugerat lui Elisei această legătură cu Hamangia, cu cultura neolitică şI idea de a găsi o specificitate oraşului pentru că în momentul în care aceste lucrări de ceramică monumentală au fost amplasate, Medgidia arăta foarte special. Pe urmă, tot în idea de a face un oraş al artelor la Medgidia Elisei îi poftea pe profesori şi pe toţi studenţii din anii terminali şI le ofereau ce suprafeţe, ce ziduri, ce spaţii doreau ca ei să-şi facă lucrările pentru licenţă sau lucrări curente şi atunci Medgidia s-a umplut cu mozaicuri, cu fresce, cu lucrări monumentale, în general făcute de studenţi în ani terminali care veneau cu profesorii lor vara. ªi treaba asta a durat ani de zile. Treaba cu Medgidia şi cu ceramica monumentală i s-a datorat după aceea şi lui Costel Badea care era un ceramist foarte important, era şI cadru didactic, şi s-a împrietenit cu Elisei şi sigur că tabăra de ceramică luase un avânt extraordinar. Din păcate noul traseu al canalului a schimbat toată configuraţia urbană şi asta fiind foarte fiabilă în momentul în care s-a luat să se mute de acolo, că s-au deterioriat în mare parte. Dar oraşul arăta superb.

–      Acum arată a oraş care poate să redevină ceva.

–      – Da. Era un oraş foarte frumos şi avea altă intrare atunci. Se intra prin gară şi din gară dădeai în centrul, nu ocoleai pe pod. Dar acum s-a configurat destul de frumos şi în jurul podului.

Se trecea peste canal când nu era canalul acolo şi ajungea direct la baulling în centru.

–      Acum e sediul PSD-ului.

–      Şi de acolo până la muzeu era altă sută de metri, acolo era şi biblioteca, acolo era tot centrul.

–      Poziţia strategică?

–      Ăla era centrul, dar oraşul din păcate s-a descentrat din cauza canalului, s-a mutat spre dreapta şi aceea e şi zonă nouă şi până s-a construit era destul de sălbatic pe acolo.

–      Cum, el a făcut stadion, sală de sport, bază de sport?

–      Era un om cu o energie extraordinară şi cu o dorinţă extraordinară de a face. Chestie care acum se întâlneşte greu indiferent în ce soi de structură socială te afli. Era un om care dărâma şi zidurile şi dacă ideea pe care o prindea din zbor, o făcea el, ascultat de alţii care se pricepea, în orice caz ştia să-şi ia consilieri de foarte bună calitate în materie de artă şi să-i asculte. Spiru Chintilă era un om greu de suportat, era un om inteligent şi sarcastic aşa, şi Elisei îl asculta, şi ce spunea Chintilă era bine pentru că s-a convins că ceea ce face Chintilă este bine şi face bine în interesul oraşului. Cei lega pe ei, că erau nişte oameni deosebiţi, dar destul de pasionaţi în ceea ce făceau şi să pui laolaltă două spirite pasionate este deosebit de greu că în general oamenii pasionaţi sunt şi exclusivişti. Şi au făcut un cuplu extraordinar, că scopul lor era acelaşi. Se  înţelegeau şi încet-încet când au ajuns să mă accepte şi pe mine, că eram foarte tânără, nu ştiau ce pot eu şi se uitau destul de cruciş. În momentul în care şi-au dat seama că vreau şi eu să fac, că sunt un om la fel de energic şi îmi place să construiesc şi să realizez lucruri clare, palpabile, am făcut echipă cu ei. Am ajuns să ne cunoaştem.

–      Anul?

–      ’74-’75. Pe urmă Elisei a început să se ocupe de…

–      Când m-au cunoscut, Elisei a început să mă întrebe şi cu ce vin, îmi trimitea maşina, ne aranjase să măncăm acolo, că noi până atunci mâncam piersici şi parfeuri că erau foarte bune, şi în general am făcut echipă cu ei. Şi la deschiderea muzeului a fost un moment absolut fastuos.

–      În ce an?

–      1975 s-a deschis muzeul. S-a muncit pe brânci pentru că să faci dintr-o şcoală în muzeu este greu şi a fost foarte bine transformată. Cu materiale alese de Chintilă. Şi nu a fost uşor nici să le procure, nici să găseşti banii pentru ele şi atunci spunea Chintilă: vreau asta, se făcea şi în timp, la calitatea şi cantitatea pe care o voia. Se dădea peste cap Elisei să facă rost pentru că nu era uşor, nu se găsea nimic, să ne aducem aminte şi muzeul arăta foarte occidental în momentul în care s-a deschis, lucrările erau spendide şi a fost o deschidere fastuoasă. A fost un eveniment al oraşului şi muzeul a fost considerat ca un din locurile cele mai importante a urbei şi Elisei cumva dând atâta importanţă muzeului i-a determinat şi pe oameni să vină către muzeu pentru că nu era chiar o formă de manifestare să te duci la un muzeu.

 

Sâmbătă 19 martie   …pe dracu, m-am trezit de la 6. Tot așa cum m-am culcat. Indignat…Am vizionat meciul Rapidului de la Rapid Suceava 0-0. Meci de doi de zero: 00. Apă plată de Azuga…Am dormitat mai tot timpul, vreme rece și urâtă. Ce mișcare, ce perpedesism! ? La dracu, azi ! Meciuri, lecturi din cartea dlui gen Mălureanu. Fascinantă.Realitățile tinereții văzute din interiorul lor. Am aflat din carte și ce s-a întâmplat cu acel Radu Stoica, al doilea solist vocal de la formația ”Mondial” pandant cu Gabi Drăgan. Cel cu muzica străină. Cum a dispărut el bruscamente. Nu era, sau nu se spune, rudă cu Chivu Stoica, dar tatăl său a fost un ambasador mare. El Gabi, a fost lăsat să meargă la Paris să recupereze o moștenire de artă a tatălui; de patrimoniu, adică; și el a rămas acolo cu sora sa. Dacă nu mă înșel sora lui avea un handicap locomotor… dacă nu greșesc…Culmea, ultima oară l-am văzut, prin 1974, eram la Flacăra, încpuse cenaclul și Daniela Crăsnaru m-a chemat la ea acasă spre a-l asculta pe folkistul Costică Dragomir, care era soțul ei după ce divorțase de Mihai Duțescu…

Radu Stoica era vecin de bloc//vilă sau de stradă cu ei, pe o înfundătură din bd 1 Mai… Cu Daniela am mai avut întâmplări – apropo de securitate – privind ajutorul dat în țară ”spionului” basarabean Mutu. Nici azi nu știu dacă să pun sau nu, ghilimelele… ei știu.

Duminică 20 martie

La fel: frig, închis, gri, vânt, somn, papa, pipi, popo, caca , mimi și lectură.Am reviziut erte din biblioteca dormitorului meu. Nu este rău ca atunci când pui o carte într-un loc mai puțin vizibil este bine să-l mai vizitezi uneori…Am redescoperit cărți noi, în sensul curiozității mele…Ba, la timpul potrivit și cartea d-lui Filip Teodorescu. O voi citi desigur, cu alți ochi…

Îmi găsesc o urmă de blazare privind fotbalul spaniol. La amiază am văzut cum a ieșit Espagnolul lui Gâlcă din belele, a bătut, 2-1, după ce era condusă cu 1-0, a dat două goluri în trei minute…Ziceam de blazare. Una periculoasă… M-am săturat să tot văd goluri multe date de Barca, or în speță, azi de Madrid 4-0 nu mai contează cu cine…. cu Sevillia… Aud că James Redrigues e pus pe liber. În schimb, Bale e în mare formă. Nu vreau să-l scap pe marele Ibrahimovici din vedere. Iar pleacă, iar conflicte, iar idiosincrazii cu Van der Wilde.

Solomon Marcus un spirit ludic

Zilele astea s-a prăpădit marele savant român, Marcus Solomon. Nu am cunoscut un om mai spiritual ca el, era să zic… Și, de-odată mi-au venit în minte –că , totuși am și eu o etate, fetelor – faptul că l-am apucat pe mentorul său acad Grigore Moisil sau pe acad. Șerban Cioculescu la fel de spirituali. Academicienii ludici. Apropo, dar l-am avut câțiva ani profesor și pe acad Radu Voinea, care era o Enciclopedie de bancuri. Se spune că madam Ceaușescu îl chema mereu cu treburi la ea, Era președintele Academiei Române.El o ținea minute-n șir cu bancuri, de se deforma Toa’șa dă râs. Că, ce să vorbească ea de Academie? Apoi, în câteva minute în starea aia de beatitudine rezolva toate treburie cele academicești…Ba, nici Ștefan Cazimir nu e departe de aici…

Revenind însă la acad Marcus, era un spirit viu.Ludic. Îmi amintesc intervenția sa de acum 2 ani de la festivalului de la Mizil, când a vorbit un ceas despre Gigi Becali, de mai râdem și acuma în urma acelui discurs spumos și ănșepător.Și, atenție!, erau numai sciitori, poeți, epigramiști, oameni care nu mai râd chiar din orice…. bine doar unii că-s și mulți pârâți… Ba, dacă suntem la amintiri, merită zisă și asta. Prin anii ‘80 când cenaclul de Luni al mult-atacatului N. Manolescu, pe vremea când îi pregătea de viață pe cei care-l atacă azi, – dar ce contează așa e viața… poate și le merită – zic , atunci când am aflat de la Radu Călin Cristea că hăituit de autorități, cenaclul era urmărit de” băieți”, acesta se va ține la un bar din baza sportivă studențească din Tei – era iarnă, fetelor… – a venit, e clar ca semn de solidaritate, și dl Marcus. Care a cuvântat cu aburii ieșind din plămâni despre matematici și poezie…Un om , repet, deschis la nou, mereu vivant , ăn ciuda vărstei. O spun cu o mare simpatie, cu nostalgie pentru un spirit adevărat cu o mobilitate a gândirii de june…O mare pierdere. Pe cei ca el i-am dori, sau , măcar eu i-aș dori să fie eterni. Le-aș da zile de la mine. Scuze, vai, în ce context am scăpat acestă sintagmă manelistă, dar ca principiu e foarte potrivită…Oricum ,că vrem sau nu, oamneii de această calitate sunt nemuritori.