Sâmbată 20 februarie

Zi însemnată. La noi, zilele Brâncuși. În rest, decesul lui Umberto Eco. Marele scriitor și om de știință. Fabulos personaj. Autor al capodoperei ”Numele trandafirului”. Roman și film, ambele de mare celebritate. Dealtfel, eu cred că acest succes intelectual și cultural se constitueie în primul thriller religios din cinematografie, sau printe primele… Căci filmul provenit din roman a deschis seria acestui gen.. Cu mult anterior (1980) modei, seriei hemoragice re-deschisă de Codul lui Davinci al lui Dan Brown. Pe care cred că greșit îl consideră lumea un pionier el thrillerului religiod. Nu, primul este Eco. Brown, mult mai tîrziu. Și, ca să ating timit un urmaș al lui Brown, chiar dacă nu a comis-o ăncă total religios va fi federico Andahazi.

Dar dincolo, peste toate astea îl rețin pe marele profesor de semiologie, de semantică și semiotică. Științe cu care eu, inginerul constructor, am luat cunoștinșță cu ocazia istruirii – reciclare se numea – din vremea când eram architect șef la Sect 6 București, și am urmat prin 1985, cursuri de specialitate, o lună tot februarie, la Ins de arhitectură. Cu câțiva eminenți profesori. Unul dintre ei, ne-a predat semantica și semiotică nu musai tot, dar destul. De atunci am aflat despre existența acestui mare învățat. Apoi, din pregrinările și staționările mele prin Italia l-am decoperit și-n latura uman-contemporană. Citeam editorialele sale din La Reppublica…voi adăuga prezentei un eseu mai vechi neterminat despre cartea sa ”Omul de masă” citit mai demult, pus în rubrica mea Bibliodulia. (Revin la acest cuvânt dedus de mine: Iconodul, -Ă, iconoduli, -e, s. m. și f. = Adept al cultului icoanelor. Bibliodul adept al cultului cărții. De aici, tot deductiv : mania de aciti = bibliodulia).

 

De la 18 a început să fulguie ușor. Ca data trecută, de acum căteva zile. Ninge discret. Dacă nu privești atent la lumina unui stâlp nu vezi, nu simți nimic. Ninge mărunțel dar încet. Se vede încet și bine, încet și mult, multă vreme. Acum e aproape două noaptea și se vede zăpada groasă, sănătoasă făcută cu încetul, cu binișorul. Are românul un proverb ”încetul-încetul se face oțetul”. Nu știu cum se face oțetul, abia am descoperit cu se face vărul său bogat, vinul… Ce zi a fost, ne-am trezit cu soare, lumină multă. Cu o zi de primăvară, veselie, căldură afară. Lume la ski, la aer, la lumină. Am mîncat luat de Bigu, la Tibi Cu Vio amicul lui Bigu. Apoi am fost numai cu Bigu, la Spital, la cumpărături. D’ali gurii. Se pare că se mai pune de o paranghelia, Poate că vine ziua lui. Eu mi-am luat o ridiche albă de o juma’ de metru, o caserolă de afine. Apoi un pulovăr gen hanorac, cu glugă. Mai să mă culc cu el de ce drag imi este. Veni după lungi exercisii de mers, acasă. În sufragerie camarazii de la Oradea, Dorel Kondreov și parietenul asociatul său Cristi 160 kg și cu slovenul – tot asociat – F. Povești, eu am mâncat ușor, apoi un vinișor. DK s-a dus la 21 la culcare. Era rupt după o zi de ski. A apărut Bigu, comentarii dar s-a pus pe bietul Cristi că așa și așa e supraponderal că aia că aia…ca și cu mine acum o săptămâmă. A aparut din cameră și Vio. Pe la 22:30. Se întîlnea cu Mihail, clujeanul cu studii le Viena, băiat tânăr și cuminte. Care ne-a dus la o discotescă sătească, de-a dreptul. Ca să vedem ce e acolo și cum să se activeaze actuala lor discotecă din centru care e semi-activă. Ninge, ninge și tot nige. Observă și Vio splendoarea ninsorii. Cred că noi românii din cauza climei idioate suferim de zăpadă… unde am mai văzut noi trpitorii metropolitani, la Cluj sau București, un astfel de spectacol. Acum scriu și în pauze mă uit la cum se lasă zăpada imaculată pe pământul ăsta blestemat, păcătos care nu-și merită deloc albul acesta… Mă mai uit odată din balcon la ea.Poate la noapte dispare ca o Morgană… Mă culc…