Luni 21-marți 22 decembrie

Nu pot să dorm. Nici să mă îmbăt. Nici să mă uit la Tv mai mult decât la Mezzo TV. Nici nu vreau să provoc sau să îmi provoc lacrimi, sau o stare de melancolie, nostalgie, tragedie… Mă tem de fiecare 21-22 decembrie. Niciodată din ‘90 nu m-a mai prins la București. Plecam la socri în Ardeal. Acuma nu mai trăiește nimeni acolo… Unde să mă ascund? Până anul trecut era refugiul meu. Cuibul lașității mele. Sălașul slăbiciunii mele. Fugeam, evadam din evocări tv, din festine cretine, din așa-zisul ”cult” al eroilor revoluției… niște formalități care mă scârbesc și-mi pun nodul în gât, deși necesare… Ce era cu ai mei dacă muream atunci? Azi îmi făceau de pomenire. Nici nu apucam să văd nepoata, pe scumpa de Eva…(Apropo, am decis să o botezăm pe 30 ianuarie, ziua ei, când face 4 luni, și Ziua Sfinților Trei Ierarhi: Vasile, Grigore și Ioan… )
Plutesc ireal, parcă-s beat și parcă-s prost, căci acum 26 de ani în noaptea asta, cea mai lungă a anului, mi s-au întâmplat lucruri teribile, care mi-au schimbat existența. La ora asta la care scriu – e 3:25, deja 22 decembrie – eram în celula 13 a spitalului –penitenciar Jilava… Ce-mi auzeau urechile e greu de descris. Din când în când intra în celula mea dr. Adrian Soica, disperat, înlăcrimat. Fiind primul lui pacient, al lui și cel care i-a spus exact ce se petrece în București, ne apropiasem. Numai aveam frică. Nici el. Căci, după 2 noaptea când au venit răniții- prin- împușcare, a decis să calce regulamentul. A lăsat toate ușile deschise ca să poată interveni mai rapid și ca să audă chemările urgente. Eu îngrozit, ca să nu mă sperii prea tare, exazionam refugiat în statistică. Număram câți răniți din celule evocă maternitatea strigând ”mamă!” și câți Divinitatea -”Doamne!”. Popor de atei: mai toți îl evitau pe Domnul…
Mă rog povestea mea cu Jilava My Love am încercat să o scriu imediat atunci. Am început un serial în revista ”Independentul” din Deva aparținând unui prieten de familie, Tibi Sandu, dar pe care onorific o conduceam… După martie când am început să mă prind cum e cu ”Revoluția”, scârbit am renunțat la carte… Astă-vară, un tip de la Cluj – unde am mas trei zile ca să plec în Austria la Bigu, la Mallniz, m-a incitat ața de tare că am re-deschis ”șantierul”. Cu ura-n suflet, scris pe un ton violent am vrut să o numesc ”Revoluția pizdii mă-sii”,… Nu știu, nu sunt sigur dacă limbajul meu va reflecta real gradul meu de indignare. Una provenită din golul pus între ceea ce am visat atunci și ce a ieșit: un căcat! Ei, uite că nu mă potolesc! E un titlu sincer. Vulgar. Dar, nu vulgar ca să epateze publicul, doar. Mă mai gândesc… Căci, treburile recente și fascinante privind noua carte impusă de realitate, ”Refugistan”, m-au cam absorbit. Căci reclamă o lungă documentare.
…Dar, nu mă las, deși ceaiurile somnifere luate, mă determină să merg la culcare, e aproape de 5 dimineață. Nu-mi urez noapte bună ci doar somn ușor…Voi mai citiți doar cele de mai jos…

Crăciun însângerat

E seara lui Crăciun din ’89
cu sânge strălucind boabe de rouă
Acoperit de mantia ninsorii
Dar… unde, unde sunt colindătorii?

Ne-am aşezat creştini cu toţi la mese
cu nuci şi mere şi bucate-alese
Bradul străluce, astăzi speriem toţi sorii
dar…. unde, unde sunt colindătorii?

Ceva se întâmplă,
ştim, sunt vremi noroase?
mai trag în noi demenți ascunşi pe case
crezând că-ntorc
din cursă roata morii
Dar… unde sunt colindătorii?

Nu mai răbdăm, dar stăm nervoşi în tindă
Unde-s copiii tineri ce colindă?
Şi ne-îndreptăm neliniştiţi spre porţi
Of, Doamne au venit!!
copiii noştri-s morţi…..

Youtube:

Varianta originală, prost redată, însă.
În seara de Crăciun 89 țara era încă sub teroare. Eram refugiat cu familia acasă la părinți în Giulești-Sârbi, cartier vechi de case, organizat ca la țară. Cu gospodării, nu cu case. Se tot auzeau împușcături. Nici un colindător nu ne-a călcat curtea ăn noapte aia. Lumea era îngrozită. Cui îi mai ardea să colinde? Intrigat, am scris poemul de mai sus. L-am sunat pe Liviu Tudan, muzicianul, liderul trupei Roșu și Negru, basist, vocalist, compozitor, prieten, colaborator.*** I-am dictat versurile. După o oră mi-l cânta la telefon, acompaniat de la pianul din casă. Peste un ceas am aflat că a fost capturat Ceaușescu…
Zilele ce au urmat, l-am convocat pe Mișu Diaconescu, alias Anghel Mora, regizor de film, folkist, rocker ca și noi, poet, un excelent om de cultură. Dispărut prematur. În câteva zile am obținut permisia de la TVR să se facă un clip. Asta, după ce am vorbit cu disidentul Aurel Dragoș-Munteanu, (dispărut și el ) numit primul director al TVR Liberă, amic vechi, poet și profesor universitar. Ulterior, a devenit ambasadorul nostru la ONU, apoi la Washington. Ocazie cu care mi-a propus să preiau redacția TVR Varietăți. Propunere refuzată de mine. Sunt ziarist de presă scrisă, Aurele! Nu voiam să fiu considerat un profitor al Revoluției…
Clipul s-a realizat pe ruinele fabricii vechi de la” Glucoza”, azi hotel ”Caro” privatizat de ”Adevărul” printr-o persoană din staff.
Vreo 5 ani acest clip se confunda cu un imn al Revoluției. Cât a fost pe acolo Mihai Tatulici care avea o specială predileție pentru subiectul Revoluției. Apoi, s-a ales praful și de clipul nostru… dar și de Revoluția noastră. SÂC! La fel cum fu recent cu așa-zisul guvern de tehnocrați…
Am însă și o varientă curată a clipului, dar, numai sonoră…

 

*** cu el am mai scris

Val de mare

Semnul tău

și altele pe care le-am cam uitat și eu și ei cei de la posturile cosmopolite din România vândută… că de aia mă enervez și devin vulgar,

băga-mi-aș…