VINERI 27 noiembrie

Pentru zilele trecute… Joi 26 la orele 11, am sosit cu avionul de la Veneția. De unde am plecat la București la 8 dimineața. 7.00 local. Miercuri am zăcut toată ziua și m-am pregătit de drum, mi-am antrenat bioritmul. Practic, e valabil spus: și zăcut și dormit. Căci, în dimineața de miercuri, la ora 2 am pățit un accident. M-am trezit la ora 2, fiindcă m-am culcat cam devreme, la 22.30 și fiindcă am găsit că era, în fine, cald în apartamentul unde se dăduse drumul la căldură special pentru mine cu o zi și jumate în urmă. Am hotărât că era momentul să fac o baie. În cada pe care Bigu – nu vrea să-l numesc Vlădica… – urma să o înlocuiască cu un duș. Urma să vină mama sa aici. *3 de ani. Cadă înaltă. De fapt, reproiectase cu mine, verbal, tot partiul apartamentului de la parter. Ei bine, când am terminat cu spălatul, la dușul căduț de final, am călcat strâmb cu dreptul pe panta din capul băii, am alunecat, făcându-mi o entorsă la piciorul drept și câteva zgârieturi pe genunchi. Pe ambii genunchi, fiindcă pe partea stângului era furtunul de duș cu înveliș metalic care m-a zgâriat, jupuit luându-mi o parte din carne. Sânge mult ca la rănile de diabetici… Noroc că nu m-am lovit cu capul de ușa criminală, penibilă, pusă nu știu de ce acolo și care mai și culisa până dincolo de planul peretelui exterior al căzii, lovind chiar în chiuvetă. Nu era deloc o treabă nemțească ci de-a dreptul idioată. Bine că va dispărea. Lunecătura mea s-a oprit abia după ce am dat cu stângul petrecut peste dreptul, de peretele dinspre fereastră. La capătul drept, necurbat al căzii. Era o cadă lungă. Jos, așa torsionat și tensionat, am continuat să mă stropesc cu apa călduță, ca să am certitudinea că sunt viu, întreg și că sunt în cadă de-a dreptul real. Șoc puternic. Dramatismul consta și în faptul că realizam că e două noaptea, că hotelul e cam izolat de lume și că, pe scurt trebuie să mă descurc… pe cine să chem. și de ce?!

Mi-a fost extrem de greu să ies, m-am scurs practic spre exterior, pe peretele înalt al căzii. Stând cu spatele lipit de peretele camerei de baie, am înhățat un prosop cu care mi-am tot tamponat rănile de la picioare.

Nu mai zic că baia, cada are o fereastră-ușă total aiurea, pe latura de acces, care nici nu ajunge pe toată lungimea ei. O fereastră-ușă inuilă și ciudată. Dacă mă mai loveam și de colțul ei metalic poate că jurnalul ăsta se întrerupea… nu știu pentru câtă vreme… M-am învelit în prosoape, m-am bandajat la genunchiul stâng care sângera rău, cu un kil de hârtie igienică și m-am pus în pat. Să sun la cine și de ce? Aș fi avut nevoie de ceva spirt, dar bagajul meu aproape tot a fost expediat la Cluj. În rest, de ce să panichez lumea? Am intrat pe la 3 noaptea, pe Skype, cu Bigu, dar degeaba. Gândind, știind că doarme până mai către prânz, i-am dat doar un telefon scurt, fără să-l deranjez. Și un sms: sună-mă. Pe la 9.30 a făcut-o. Ce e? Un fleac, mi-am rupt piciorul… Exageram pe registrul ”scherzzando”. Pe la prânz, a venit la mine cu cafea și ceva șuncă, d-aia subțire de la Walter din Obervellach, de unde ia el mereu, cu pâine negră, gustoasă și sățioasă. Mai aveam de vizitat casa de refugiați, din Mallnitz. Era recent – de luni – deschisă condusă de Marincel ajuns la Malllnitz cu avionul, împreună cu mine. Era aici un caz ce mă interesa : o iraniană de 16 ani, gravidă, cu încă trei frați sub 7 ani, care voia să se întâlnescă… cu alți doi frați ajunși pe la Klagenfurt. Ăia micii erau doar cu un puloveraș, o cămășuță, pantaloni de doc și cu picioarele goale într-o pereche de papuci. Era un frig cu vânt. Se comportau ca niște sălbatici când încercam mai alatăieri să-i mângâi pe spate, cînd începuse frigul. Mă respingeau. Fermi și nesimțiți. În fine, am ratat ultimul sălaș de refugiați… Căci pe cel din Bleiberg l-am completat cu aducerea la zi. Bifat. Iar pe cel din hotel Post – Obervellach l-am deschis cu două cazuri jumate, deci am făcut ceva. Mai ales, cu povestea familiei afgane din Kandahar care la frontiera cu Turcia atacați cu focuri de armă, a fost ruptă în trei părți. Și, deocamdată, după trei luni, s-au reunit numai două părți. Au fost pierduți bunicul și o nepoată de 2 ani. Mă tem de o tragedie… Până una-alta, EU era să pățesc o tragedie…

Povestea asta afgană, spre-tragică, am cules-o marți seara pe la 17 după un alt interviu cu o doamnă marocană, 29 ani, măritată cu un sirian, 47, trăind ambii în Libia… Doamna mai știa franceza țării natale. Avea un băiat mic care stătea pe masă și făcea acrobații cu păpuși sau apoi a trecut la desen cu creioanele gazdei Konga. Mai ființa acolo și o fetiță de patru luni Yara, pe care o avea la piept. Mi-a arătat pe un telefon performant, un reportaj italian tv cu ea – pe când era gravidă cu acutuala fetiță – și cu soțul ei dând  interviuri în arabă unei televiziuni la debarcarea în Sicilia, nu se știe orașul… În ce hal erau oamenii supra-aglomerați în ambarcațiunea aia, cred că am văzut la tv nu odată…așa că renunț la descriere. Un grup de muncitori ai firmei m-au luat spre Mallniz cu mașina lor. I-am invitat la un păhărel, am mai socializat puțin, ei vor pleca acasă abia de sărbători. Ba, chiar mirosea a sărbători. Căci ieșind afară la o țigară am simțit frigul și umezeala iernii în aer. Mirosea a iarnă, cum îmi place mi să spun…M-am culcat devreme la 22.30. Fiindcă – râd, ce dracu să fac… – pe la ora 2, aveam o întâlnire importantă cu un accident în baie…

Toată ziua post-accident, cum spuneam, am bolit în casă, am citit ”Așteptându-i pe barbari” – A.M. Coetzee, carte taman bună la psihicul meu. De la torsiunea aia bruscă, mă dor toate oasele plus locurile contuziilor. Am o apatie, nu-mi arde de nimic și mai ales de scris. Îmi vine să stau tot timpul întins. Asta explică, zic eu, și lenea mea de a mai scrie ceva. După ce am ajuns la Venezia, avionul de București a plecat la timp, am stat cuminte, am contemplat norii albi de deasupra cărora am zburat și care-ți incită imaginația pe tema ”iarnă blândă, însorită” – am aterizat la timp, fără evenimente. Ajuns la firmă la Bigu, am mai ”topit” o cafea – el încearcă nu știu de ce să mă ferească de otravă – apoi mi-a dat o mașină să ajung acasă. O informație utilă, stimați telespectatori: de la Otopeni la bd. Decebal am făcut – joia, nu vinerea, la o oră mai accesibilă de prânz – fix două ore!!!         Cu 30 de minute mai mult decât, cu avionul, pe ruta Venezia – București. În fine, simt că am ajuns cu adevărat în miticul și fascinantul Mioritistan… Unde spre seară mi s-a făcut dor de produsele lui Walter. Cârnații și mai ales jambonul. Jamon, cum zic ei spaniolii, cu ”j”-ul făcut ”h”. Am fost cu soția – ca o scurtă plimbare de antrenament al piciorului – la magazinul ”Porchero” din blocul alăturat. Am stat pe un butoi și am mâncat un sandvici cald cu ”jamon”, câteva rondele de cârnat neafumat, după care mi s-a oferit un vin roșu de 12,5 grade. Tot hispanic.” Uite, dom’le, că se poate și la noi!”

Din păcate stabilimentul plin, decorat cu jamboane superbe, nu are încă vad. Probabil, că apropierea sărbătorilor, care sunt – ecologic vorbind – un Holocaust festiv al Porcilor, va crește vadul și vânzările bietei Iulia, așa o cheamă pe vânzătoare, acum singură și tristă… chiar melancolică, din cauza nivelului de vânzări. Vine ea, Iarna!