Luni, 23 noiembrie

M-am trezit la 11. La prânz am fost luat de Vlădica la o cafea, dar pe nepusă masă mi-a spus să-mi fac bagajul cel mare pentru expediere. Pleacă cineva, Miși, la Cluj am rămas cu bietul rucsac Puma. Ce o intra-n el nu știu. Căci, am rămas cu o pijama groasă care ocupă tot. Mai am cu mine doar  laptopul cu angarelele lui și trusa de diabet. Miși s-a mai oprit în centru la afgani. Promisese că ia doi inși să-i lase la alți doi frați aflați la Klagenfurt. S-a trezit cu o afgană de 16 ani, gravidă, care voia să mergă cu toți cei patru frați de aici în vizită. Plus cei lalți doi de la Klagenfurt fac șapte. Nu era loc în mașină. Așa că am pierdut o juma de oră până s-au înțeles prin Google. Unde apropos, traducerile din engleză sunt rizibile. Am pățit-o nu odată pe internet la wikipedia.. Apoi Miși mai trebuia să ducă mâncarea la Obervillach și la Bad Bleiberg. Trecuse demult de ora 13, ora normal a mesei de prânz. Ne apropiam de 15 . Îmi imaginez ce răbdau cei de la Bleiberg.

M-a lăsat la hotel ”Post”, era și Nikita ucrainieanul cu noi. Hotelul e populat de irakieni și iranieni, vreo 40 de persoane. Gazda Barnabei, m-a introdus în sala de mese. Toți așteptau precipitați potolul. Erau împărțiți democratic : unii pe dreapta ceilalți pe stânga.

M-a prezentat unui tip care știa ceva engleză. Irakienii vorbesc arabica, iranienii farsi. Omul meu e din …Afganistan. A emigrat cu familia pe timpul războiului rusesc din Afganistan în Iran. Au locuit în Shiraz. Ei sunt suniți. Au probleme mari cu șiiții. În Iran a făcut numai liceul; high scool. El spune că anul acesta rasismul, persecuțiile religioase au atins cote insuportbile, așa că a emigrat și de aici.

Povestea lui Abdel Shirzad 26 de ani, se întrerupe brusc. O tipă micuță și rea din grupul lor face brusc o criză de isterie, urlă cu o forță incredibilă. Să fie de foame, era déjà după ora 15, sau cine știe. Nu se știe. A declanțat însă o hărmălaie de nedescris.Toți vorbeau, se certau, urlau, nu știu. Copiii extrem de numeroși urlau și ei după ilustrul model părintesc… Nu mai puteam vorbi. Omul meu și-a cerut scuze și s-a băgat și el cu gura printre ei … nu am mai putut să suport, era ceva de un barbarism vocal de neconceput. Nu ca nopțile recente de la Edelweiss, căci acolo se și tropăia… dar poate că eu am unele sensibilități exagerate din secolul trecut în care m-am născut. Sechele educaționale. Sau am déjà apucături de ins ”expirat”…

O clasică și populară șatră țigănescă de la noi este mai silențioasă. Apoi, ea are un șef, un bulibașă care impune autoritate. În cazul prezent e lipsă totală a unui șef temut.

Mi-am făcut bagajul și m-am dus în ”zona europeană”, trecând prin aripa de hotel locuită de oaspeți. Cea ”orientală.” Fostul restaurant al hotelului era aerisit și luminos, chiar dacă, aflat în lucru, dezordonat. M-am așezat confortabil la o masă pusă cu fața spre stradă. Am spus că nu mă voi mai băga printre ei. Aici e biroul meu. Îi voi invita aici la dialogul de documentare. Am făcut o plimbare scurtă prin oraș, să mă calmez. Oare tot biciul feudal ar fi necear ca educator al unor manifestări ca asta? Da…da sunt retrograde. Or nu mă mai țin nervii. Dealtfel, chiar aseară vorbeam cu Vlădica despre faptul că a fi manager de azil – el nu suportă vocabula ”azil” îți trebuie mult mai multe calități decât unul de hotel. ”Managerul casei de refugiați” trebuie să fie un bun psiholog , să știe a lucra cu omul simplu, cu analfabetul, cu persoanele mai puțin evoluate.Și , mai ales, a comunica prin metalimbaj cu niște ființe de alte civilizații. De pildă cu onomatopei spuse, șoptite sau țipate. Or fi și altele dar eu nu le știu. Problema este cine le știe? sau dacă ele există… Se cere alt nivel de pregătire decât ale insului care lucrează la un hotel de 5 stele, unde politețea e atât de exagerată încât pare ridicolă. Și, totuși nu e așa. Fiindcă e mai de grabă un limbaj. Nu există o școală pentru așa ceva. La ce știu eu – oricum, nu prea multe – din acest trust Belinda și Dosia ar putea face o școală din modul lor empiric de a manageria un ”lagăr”. Pe scurt pare a fi o școală//știință extreme de complex ce pare primitivă dar nu e deloc așa…

Barna trebuia să plece așa că am rămas cu colega sa Konga. E din Tg Mureș, absolventă de arte plastice – grafică de la Cluj. Nu știam de ce am văzut pe mese tot felul de schițe pe formate A4 și multe creioane colorate răspândite pe mese… E bine să nu-și pierzi deprinderile și apucăturile fie ele – sau mai ales – cele artistice.