Sâmbătă 10 octombrie 2015              

– după amiaza –   

Ascult  muzică și lucrez. Muzica  lui Phillipe Jaroussky, contratenorul. Cu trupa ”L’Arpeggiata” și cu  Christine Pluhar la teorbă, ghitara aia de doi metri și ceva. Numai  instrumente  medievale. Cornet, chitară barocă, psalterion, orgă, clavecin, arcilum Seicento, Monteverdi, Bertali, Donati, Uccelini, Maria Melli.

Gustați: https://www.youtube.com/watch?v=OMnLV38EVxQ&list=PL1RrC6ERqShO-W-ugAnlFu3uZ-ZyU_Vt-

Sunete  inedite, pure. Gusturile celor din Evul Mediu mereu  mă surprind  prin  puritatea  lor. Chiar așa să fie? Pe cât erau de sângeroși, pe atât de sensibili? Dar, noi cei  din secolul XX am fost  mai breji cu două războaie  mondiale? Lăsându-le  pe celelte, ”mici”  din Orientul Apropiat, războiul cu Israelul,  Irakul, Irak-Iran; cele interne culminând cu recentele schimbări din Orient, din începutul nebun al sec XXI, cu mutațiile  lui cardinale, cu sărăcia  la fel de  lucie rămasă din comuna  primitivă? Mă uit  la Phillipe și nu știam de unde, parcă, îl cunosc. E ca un copil. Ca  un copil minune  numit Joe Bonamassa… Cu el seamănă la candoare.  Aceiași față curată și candidă a Geniului. Ăștiia mă fac, habar nu am de ce, să-I cred  niște  îngeri ai  păcii, ce-mi veni? Oricum, cred că tot grația chipurilor lor și cea  interpretativă, plină de  milă, bunătate, energii pozitive, de generozitate, îi fac să emane pacea, liniștea, serenitatea. Exagerez?

Până acum, nu știu de ce, geniile îmi păreau numai ca niște bătrâni zbârciți de vârste matusalemice. Iată-i și invers… angelici.

Sunt decavat de  moartea Doamnei av. Paula Iacob. Nu am  ieșit  nicăieri. Ieri a fost  îngropată la Bellu. Parcă mi-am mai pierdut o dată mama. Mama spirituală. Recitesc ce am scris din suflet  în ”Scrisorile”  mele și mă aprob ca un narcisiac: ” Ne-a  părăsit una dintre  marile figuri ale Cetății. Unul dintre  ultimii  înțelepți ai ei…” Câți or mai fi? Și, ce ne facem când se duc toți ?

Întrebarea e doar retorică. Avem oameni inteligenți cu duiumul. Economiști, practicieni, finanțiști istorici… Oameni  de fapte, care să lupte, să  muncească nu avem. Oameni simpli. Oameni-Oameni. Nu avem. Românul și-a  pierdut toate calitățile, fie și cele atribuite de  literatură. S-a  manelizat. S-a depeizat. Degradat moral. Nici măcar în sens european nu merge… Am rămas numai o  populație… vorba cuiva…”Populație  multă, oameni puțini”… i se atribuie  lui Gheorghe Dinică. Populație de  băștinași în sensul afro-colonial… asta am ajuns.

Dar, nu contează ce se spune, ci doar ceea ce este… adică și mai rău.