Marți, 3 noiembrie

Hoții de timp

Zi  prost începută. Mă tot roagă insistent un ”artist textilist” NZ să vin la expoziția lui. Îi spun că nu-s matinal, îl rog să mă sune la 10 să mă trezesc ca apoi la 11 să vină la mine în fața blocului, că e-n drumul lui. La 10 mă scoală, mă aranjez tot și la 11 sunt gata echipat.. Aștept. La 11.25 mă dezbrac de hainele de oraș și mă apuc de citit, când sună el la tel. Nu am mai răspuns. A mai sunat  odată. Nimic. Am închis // blocat telefonul. Apoi, cu nesimțire a sunat la ușă. Nimic. Ce să ascult, un noian de minciuni/scuze? Că traficul, că aia, că aia?! Am mai scăpat de un ”prieten.” Pe gratis. Dar, cu ceva consum nervos. Care consum e ireversibil, domnilor! Celulele  nervoase nu se mai refac niciodată. Știu asta din casa a 9-a de la diriginta, profa de germană dna Claudia Mustăcescu (+) membră în Comitetul Internațional al Crucii Roșii. Culmea, era ca dirigintă , mai bună decât ca profesoară. Dovadă că asta o știu dar germana, ba… Nu că am o vârstă la care timpul costă – fie numai liniștea  mea – dar, niciodată nu am suportat hoții de timp. Nu suport întârzierile. E ca și cum m-ai devaliza de ceva care  pare imaterial, dar e al dracului de material. Țin minte că odată aveam rendez-vous la un restaurant. Cel ce mă invitase avea grjă să mă țină în priză scuzându-se prin telefon și ținându-mă la curent cu distanța dintre noi. Oricum m-a rugat să comand  un calmant de la bar în contul lui… Când a venit, era prin 95, a scos un million de lei și mi-a spus serios: ”pentru timpul  pierdut”, cu scuzele de rigoare. Cam puțin pentru nervii pe care i-am pierdut”, i-am spus…

Mi se pare josnic, condamnabil să furi timpul prietenilor sau orișicui. E o avere inestimabilă. Furtul conștient de timp e o formă de  neseriozitate, dar și de dispreț, batjocură pentru cel ce așteaptă. Ai impresia că ești luat de  prost. Dintre eroii tinereții mele, cei  mai mari ”bandiți” de timp erau doi ”străini” azi , cu care nu mai am relații, dar și din alte motive. Cornel I. din Germania care bătea recorduri de o oră și mai bine e unu și fostul coleg de facultate – și ceva amic, un profitor și un bișnișar  – al doilea Mircea A., azi în SUA… Acum, când clepsidra e subțire de tot în parte de sus, parcă îi urăsc și mai mult… Eu nu am putut să întârzii niciodată. Educație, cultură, temperament, ani-de-acasă…? Chiar știindu-le  meteahna, când mă întâlnem cu ei, o făceam cu 10-20 de minute mai târziu și tot primul eram… Absurdul bunei creșteri? Mitocănia grobianului?

Forme de dispreț total… și mă găndesc  și acum cu  mânie ce  prost puteam să fiu și ce idiot dacă abia acum îi urăsc pentru asta. Mai am un client de la o editură care astă iarnă mi-a propus să scriu o carte. Întâlnirea trebuia să fie la mine în zona  blocului. Am stat afară pe  un ger cumplit cam juma’ de oră. L-aș fi  provocat  la duel când după atâta timp, m-a  mai sunat de trei  ori și tot de atâtea ori i-am închis în nas. Adio. Astă vară m-a prins  la telefon cu număr ascuns.  Și-a cerut scuze. Le-am acceptat. Dar cartea, categoric nu o mai scoatem. Dacă ai început așa o cobaborare, cu un gest minor de găinar, cu o lipsă flagrantă de seriozitate, cum crezi tu că  mai  putem continua? i-am zis. Punct. Că mă enervez și-mi pierd timpul scriind despre pierderea de timp…