Jurnal extim

Luni 23 mai

La invitația familiei Ogășanu, am fost cu Lena la teatrul Bulandra-Icoanei unde am văzut piesa ”Pe Lacul auriu ”de Ernest Thopson – american – cu Vali și Virgil Ogășanu roluri principale.La intrare l-am găsit pe regizorul piesei, marele, imensul Dinu Cernescu. Ravisant, parcă ne aștepta pe mine și pe Lena. Oricum, ne-a spus că știe că venim ca invitați ai familiei Ogășanu. Am făcut și o fotografie… mai multe…In hol, vechea și stabila ”bulandristă” Mihaela pe care o știm de o viață din gupul de prieteni apropiați ai lui Moțu Pittiș… Mare bucurie.

… Ca și spectacolul în sine.M-am întălnit cu dl Toma, fostul meu binefăcător de la CC UTC, căci el a aprobat apariția cărții mele nr 3 după o gestașia de 6 ani la editură. Langă noi, o doamnă care lucra ”în cultură”, cu soșul – muzeografi – mi-a mărturisit că m-a recunoascut după voce…și așa am mai schimbat o vorbă cu niște intelectuali rafinați ai generației mele…La final a aflat că distinsa doamnă e sora dnei Vali Ogășanu…Mare bucurie.

Am văzut piesa cu un sentiment apăsător – recunoscându-ne ca personaje… – cu un permanent nod în gât…Încerc să-mi adun impresiile despre realizarea lui Dinu Cernescu, a familiei Ogășanu și a întregii echipe…după ce măine voi publica o scrisoare inspirată din cele de mai jos…

Dinu Cernescu, unde-s Șekspirul și Molierul ?

Nici nu știu ce anume mă uimește la persoana lui Cernescu . Poate vioiciunea din ochi sau tinerețea spiritului, afișate vizibil la o vârstă venerabilă… pe care o duce cu o nonșalanță și un jemafișism de-a dreptul imperiale…Să spun că e unul dintre cei mai remercabili regizori ai noștri? Căci, chestia aia cu ”cei mai mari”, mi se pare forțată, aiurea și arbitrară. Pe scurt, aș propune să zic că este, cu opera sa,un regizor de Patrimoniu. Tot se încearcă de către miticii pitici ai Patriei, Anti-Patrioții să diminueaze generațiile care au șocat prin talent . Mă refer la leatul unor Ciubotărașu, Birlic, Silvia Popovici, Carmen Stănescu, Antoniu, Barton și Sică Alexandrescu regizor. Una. Și apoi, Caragiu, Cotescu,Brăila, Papiani, Moraru, Dinică, Iordache; Rebegiuc, Mariana Mihuț, Marcel Iureș, Mihăiță, Gaitan, Teodosiu, Caramitru, Pittiș, Mălăele, Repan, George Alexandru, Dorel Vișan și alți încă o sută …Ținem două. Plus pleida de regizori: de la Ciulei, Pintilie la Dabija, Darie…Hausvater. Și,apoi, simbolicul Beligan.

E greu să faci ierarhii. Poate doar evocări scurte, atât de bogată este istoria teatrului nostru. Problema e unde se duce ea, istoria? Unde se duce el, Teatrul? Cu cine? Cu mari actori jucând roluri gras-plătite de bulibași și balabuste rrrome? Nu e rău, dar nu ne degradăm pas cu pas…discret? Am cam văzut cum o mare actriță,contopită-n personaj, respectabilă cândva, a ajuns printr-o popularitate masivă chiar o balabustă. O chivuță. Deplorabilă și prosperă…O urmează de aproape ca-ntr-un vis… un coșmar, cel mai mare, popular, notoriu actor român ratat…

Căci, piesa clasică unde mai e? Unde-s Șekspirul și Molierul ? Știu, publicul, civilizația, cultura, agresivitatea culturală contemporană, multiculturalismul acest uriaș rateu mondialist merkelian, sunt scuze reale.Țin de spitalizarea civilizațiilor… Și, cu toate astea, după ce ai făcut un ”Mamouret ” de răsunet (am avut vârsta să-l prind și cu dna Bulandra la teatrul Bulendra…dacă nu mă înșel ultimul său rol…) te-ai încumetat Maestre Cernescu la piesa complex-nostalgică aunui American. Deloc, oarecare. Ernest Thopson. ”Pe lacul Auriu”. Altfel zis, filmul "On golden pond" 1981, de Mark Rydell cu Katherine Hepburn, Henry Fonda şi Jane Fonda –De 3 Oscaruri: scenariul, Katherine și Henry…

La Bulanda-Icoanei am văzut o perlă în regia lui Cernescu . Cu Virgil Ogășanu prospăt ca la ”Țeapa” soresciană, mimând mici junghiuri, rod ferm de bărbat violent la prințipiiși dur cu fiica sa și pe atăt de tandru cu soția… distinsa Vali Marian-Ogășanu de o tandreța învăluitoare ca o zeiță a soțiilor lumii.Cuplul cental s-a completat cu o tănără echipă vibrantă de-a dreptul . Cu studentul Alin Potop…. debordănd de anergie și cu consacrașii Ana Ioana Macaria și Lucian Ifrim. Într-o simplă dar ofertantă scenografie a Mariei Miu…

Tema una de vărstă: avatarurile bătăneții,. Sau ale vârstei înaintate. Căci năzurosul tată, un Titiduru balcanic jucat de Virgil Ogășanu,avea numai 80 de ani.Și urma să serbeze. Avataruri le piesei de fapt sunt frustrări.Ce iată, la cap de drum și o pisă bună se rezolvă. Simplu. Shakespearian. Ca-n filme, baby!… Piesa are chiar plusuri regisorale. Adică are în aer, emană, plutește, denotă, conotă un romantism, o nostalgie care nu stoarce lacrimi. Provoacă lacrimi. Eternul conflict tată –fiică, alteori mamă-tată, copil –părinți sunt déjà subiecta cvasi biblice ăn sociatata contemporană. Și mă refer strict la familia (cea din ficțiunea teatrală în speță) din socitatea contemporană clasicizată déjà. Nici o legătură cu socitatea de azi, opotunistă, consumeristă, cinică, una a spectacolului după Guy Debord. Una multinațională, multietnică, dusă pe marginea unei necunoscute prăpastii…

Sunt și alte combinări de distribuție aici . Relația fiica fragilă sentimental vs viitorul soț ; viitorul soț – fiul lui ; o diversitate mare și complexă pentru atât de puține personaje…dar totul e insiunuat…se sugerează, se subînțelege. Nebunaticul Billy, băiat de oraș – LA – plin de fițe, iphose& damphuri e ca un regulator.Elementul ce risipește cu energia sa tot ce ar putea pica în nostalgie.E pata de culoare, stidența intrigii. Cuplul Tată-mamă diuos, tandru e de-a dreptul șocat pentru români. În sensul chiar modern, dincolo de vârstă – tatăl e mereu curtenitor și denotă, sugerează la 80 de ani, a fi chiar întreprizător în ale sexului,denotând, arătând (mimând?) o tinerețe cvasi-eternă…cu cvea junghiuri intercostale…

O piesă mică, complexă și plină de complexe. Cu o bogție sentimentală de mină auriferă bine exploată de versatul și genialul Cernescu servit de o echipă minunată, compactă, indestructibilă, demnă de un mare și lunguieț ”bravissimo” final.

Dacă la final nu scoți un ”ooof!”, indiferent de vâstă, spectatorule, ești un nesimțit…