22 septembrie 2015
A spune că mă aflu în Lagăr, mi se pare cam exagerat. Căci, aici unde mă aflu pripășit mai ”prind” și eu ceva acces la internet. De aia sunt decalat cu evenimentele relatate. Nu, nu e deloc un lagăr. În sens clasic, de dex… Dar realitatea așa îl numește. Încă.
Corect definit, e chiar o ante-cameră a libertății…

<<Fii cuminte, Refugigele!>>
Nu pot să fiu pe fază, la curent, la zi cu tot ce se întâmplă în tabăra de la Bad Bleiberg… deși doream să o fac zilnic sau de mai multe ori pe zi. Nu pot. Fiindcă aici, internetul este controlat. A spune că-l folosești e destul de relativ. Dar, deși victimă colaterală, recunosc că e firesc să fie așa.
Practic, netul e arma forte de ”represiune”, dacă se poate spune, pentru disciplinarea refugiaților adunați de șansă într-un mic Babilon. Sunt într-un sat de munte, în apropierea graniței cu Italia, din landul Carintia. Eu l-am numit Refugistan.
Nu ești cuminte, faci zgomot, deranjezi, fumezi sau bei în incinta casei? Ți se taie internetul! Căci, asta voiam să zic. Un refugiat al secolului actual e o persoană dotată. Cu un telefon ultra-performant cu care poate ține la secundă legătura cu familia… amicii. Dar și cu banca locală, unde merg adesea. Șefii taberi, Casei de refugiați – Dosia și Melinda, sunt extrem de respectați printre refugiați. Temuți chiar. Ei au pâinea, cuțitul și… internetul. Greșești, nu te bate nimeni! Nu respecți regulamentul? Nu te mustră, nu te ciupește nimeni, nu te pedepsește fizic, nu te trimite la munci grele… îți taie legătura cu Internetul. Punct! Chiar, semnul exclamării! Fii cuminte, Refugigele!
Sirieni, mai ales kurzi, afgani, pakistanezi, irakieni cu un fost colonel sadamist nostalgic!, somalezi, doi gemeni ucrainieini stingheri ca doi pui galbeni de canar, adoptați doar de kurzi, stau din luna mai aici într-un fost hotel de trei stele… Pentru unul ca mine noțiunea de ”lagăr” s-a schimbat radical.
Cândva el însemna boli, epidemii, mizerie, insalubritate. Vorbim de Auschwitz, Treblinka etc. Nici vorbă. O știam déjà de la vărul meu, fugit pe vremea comunismului, în Elveția… Acum, lagăr înseamnă civilizație. Mai mult europeană. Umanitarism. Lucruri pe care cei mai mulți dintre ai nu le-au aflat acasă.
Exceptând tineretul. Care e up-datat cu tot. Știe el unde merge și ce vrea, fie el izolat de răboaie și zavistii. Civilizația americană a pătruns peste tot ca apa prin stâncă. Mai ales, americană. Bine, s-a spus că ea, cultura americană a penetrat lumea prin TRV da, da!, mult mai acut decât a făcut-o CIA. A afirmat-o spus-o chiar Huntington în cartea sa ”Ciocnirea civilizațiilor.”
După o primă evaluare, am o concluzie ciudată. Aici au venit oameni înstrăiți. Fiindcă, vă veți cruci sau nu, prețul unui transport ilegal cu tirul din Turcia la Viena ajunge la 8000 de euro de personă… Apoi, cei de aici sunt sosiți din luna mai, majorirtatea. Înainte deci de Marele Val. Unde e gratis…

Am întâlnit refugiați fericiți. Ei sunt, cei de aici. Nu merg pe jos cu convoiul, cu turma umană infestată și epuizată. Nu întâlnesc obstacole, oameni-animale înarmați. Garduri de fier. Mă duc cu gândul la exodul american, intern, cel din romanul lui Steinbeck ,”Fructele mâniei”… Nu, ei au scăpat de așa ceva. I-a costat, e drept, dar… Acum stau și așteaptă răspunsul autorităților austriece… Așteaptă ”docomentu” cum zice românul la glumă. Nu dorm în corturi, nu cerșesc la colț de țară o bucată de libertate. Ei, voi fi liberi. Cetățeni austrieci. Așa îi tratează și majoritatea, ce zic eu?, toate, voluntarele din sat și nu numai căci vin și din Spitall și din Villach… Profesoare de germană, de prietenie și solidaritate. Fete frumoase sufletește, frumoase de-a dreptul, majoritatea blonde. Ce e mai frumos când vezi pe scările de la intrare-n ”lagăr”, la poarta hotelului o doamnă cu un coș imens plin cu mere și banane, care se făstâcește, de parcă ar cere scuze de deranj, nu știe ce să facă, cu el, cui să-l dea. E jenată că face un bine creștinesc. Fiincă la ei, notiunea de ”a da de pomană” nu prea mai există… e doar omenescu ”hilfe”. Ajutor.
Intentionez să iau poveștile tuturor. Greu. Sunt peste 60. Reticenți, speriați. Vorbitori de arabă, farsi sau kurdă și atăt. Apoi, fiecare spune povestea sa. O spune. Cine o verifică? Cât adevăr e în ea? O cumpăr la risc. Dar…
Sirienii. Primul grup care a acceptat să vorbim e cel al sirienilor. Mult spus cu o excepție. Toți sunt kurzi. Unul singur musulman. Tot oprimați se numesc. Victimele unui regim absurd și criminal. Parcă știu eu povestea asta de undeva…? Se înteleg fără probeme. Ba, chiar a fost și un conflict, nu inter-religios ci într-o familie de kurzi, doi cumnați… nu ne băgăm… Până una –alta i-am pus pe toți la o masă. Am un palestinian aici foarte deștept,
brici. Știe mai toate limbile. Plus o engleză americană de Hollywood. Mă ajută la tradus. Se deschide o cutie a Pandorei indicibilă. Voi scrie probabil o carte. Le-am spus-o. Prima  condiție pusă: fără poze, fără Facebook! Toți se tem de represaliile de acasă asupra familiilor. Și eu am avut prin 87 un văr fugit, cunosc sentimentul, le spun. Le voi publica, eventual, în carte cu bandă neagră pe ochi. Dar repet, aici nu e numai vorba de sirieni. Toată lumea se ferește. Unii de Al Kaeda, alții de talibani, alții de autoritățile dictaturii siriene. Fiecare cu bau-baul său criminal…

LOVE not WAR. Dar, în mare, lumea e mai liniștită, disperarea ei e încă înterioară. Tinerii par inconștienți de-a dreptul. Parcă sunt la nuntă nu la exil… Par angajați într-un joc. Sunt veseli, au scule occidentale, dansează rap, sau de-ale lor, ascultă și fredonează muzici americane. Kurzii dansau și băteau din palme la atelierul sculptorului lor Joan… Fără niciun motiv. Miros aer de libertate. Ca orice tânăr, peste tot în lume. Mă uitam apoi la ucraineanul Nikita alias ”Niki” cum asculta un rap anti-rusesc și anti-Putin și dădea cu teul pe linoleumul din bucătărie. Râdeam amar: ucrainienul cu teul și rusul cu tunul… Mori de râs când le vezi pe voluntarele blonzii dansând cu ciocolatiii din Somalia. Iaca, niște puști de nici 18 ani, înalți, supli, frumoși, spre care mai toate blondele Austriei par a căta cu coada ochiului… Precis, peste un an, pe plaiurile bleibergiene ceva vor apărea câțiva copii mulatri cetățenie
imperial- austriacă… și e firesc. Deviza tinereții mele de hippie – Make love not War – reînvie. Dragoste nu Război!

Lagărul de azi nu mai e un spațiu concentrațional, închis ermetic ca-n vremea Războiului Rece. Nici n-ar avea cum… Exilul însuși acum e altceva. E mult mai septic… dar la fel de crud… Căci, cu muzică rap, cu tot internetul din lume, el aduce omului, exilatului, desrădăcinatului un implacabil deșert al sufletului…

Bad Bleiberg