Cu vulgaritate despre vulgaritate

Totdeauna  m-am temut de singurătate. Mai ales aceea  a lipsei elementului feminin. Îi zic așa ca să stabilesc  o distanță obiectivă față de conștientizarea totală a actului sexual. Singurătatea despre care vorbesc, am gustat-o sălbatic pe când eram elev, adolescent, student, divorțat. Pubertatea mi-a fost tulburată de Anca. Avea  ochi albaștri, un ten alb de poveste. Era  relativ guraliva, vie, și se uita uneori, nu des, nuștiucum  la  mine. Credeam că… Să-mi potolesc foamea latentă de iubire la  intrarea în par, seara, mă gândeam doar  la ochii ei romarici profund albaștri și totul se ostoia. La alții, bănuiesc, era invers…

Pe vremea aceea făcem distincția clară între a iubi, care era un sentiment diafan, și pe care  nu-l cunoșteam și a fute, pe care-l consideram de  o vulgaritate maximă. Să fie clar, eu iubeam, domnule, nu futeam ca  toți golanii din cartier care  mă oripilau cu obsesiile  lor, oridecâte ori  mă vedeau  mergând – și atât – pe stradă cu o fată.

– Ai futut-o? era prima  lor  întrebare. Eu mă înroșeam, și refuzam să răspund deși răspunsul era evident: NU! Nici  când am început de-adevărat să iubesc deplin, fizic – adică să mă-ndrăgostesc și să și fut – când  un camarad  îmi punea întrebarea, tot  mai roșeam nițel. Era o reacție reprimată nu de tot, un rudiment al fostei rușini. Nu, la actul  în sine nu  mai aveam  inhibiții, dar la  verbalizarea  lui, la comentariul post-factum tot mă cam blocam. O iubită deloc vulgară cotidian, în timp ce făcem dragoste mi-a spus  precipitată: ”Dacă mai tragi cearceful când te fuți cu mine, te  bag în  pizda mă-tii!”

Se zice  că în  momentele de super-excitație  în timpul actului, orice vulgaritate e permisă, te excită… Să fie la alții. Eu m-am blocat. Abia acum descopeream din gura ei, că  noi nu ne iubim, ci  ne futem, brrrrr. Deci, facem ceva urât, dizgrațios. Ori, ce e  mai frumos ca asta? Am trimis-o la  plimbare și de atunci, gata…

Mi-e dor de sentimentul acela… candid  și pur. Nu ar însemna că acum aș fi devenit vulgar… nici vorbă. Fiindcă, niciodată nu mi-a plăcut – rar am făcut-o și atunci la  modul  liric înghirlandat cu metafore – să comentez vulgar detaliile  unui  act frumos, duios  și tandru de amor. La fel, am dezagreat femeile vulgare care aveau  în limbaj cele  mai urâte cuvinte ale acestui contact  divin de frumos, superb care e dragostea. Căci, poate după moarte să  mai afli ceva  peste  frumusețea iubirii,  fie și a sub-ramurii ei vulgare: fututul.

Și, mai e ceva. Limba română, nu știu de ce, are  pentru iubirea concretă un cuvânt care mie îmi repugnă. Acesta: a fute. Fututul. Nu știu de unde vine. Din ce mahala  antic – romană, din ce latrină latină… Să fie slavofon? Unguresc? Turco-tătar? Oricum, nu-mi place…

… Și iată-mă criticîndu-mi limba și poporul fiindcă sunt lipsite de  poezie. Și atunci de unde lirismul tragic al Mioriței? De unde versurile fabuloase, fabulosissime de la teleormăneanul  cântec ”Carul cu flori” relevat de Tudor Gheorghe? De unde  Miorița? Carul, liric și Miorița epică… De  unde?  De la poporul acesta plin de o fertilitate a vulgarului ?

NU! Doar de la excepțiile  lui…

Cum iubesc eu liric? Voila!

Emfaze

Și vine ea cu emfază. cu talia ca o vază. se dezbracă una-două. umple cănile  de rouă. și le dă pe gât. de dușcă. apoi mă sărută. mușcă. buza-mi sângerază mor. pân la spartul zorilor. cu propoziții și fraze. cu emfaze pe obraze. să tot conversezi ca mut. cu mângâiuri pe tăcut. și icneli de surdo-mut. doamne. cum te  mai sărut. doamne. cum  mă mai săruți. vrei din trupu-mi să mă  muți. să rămân un sterp de suflet. să-mi pierd capul  într-un umblet. să revin. mă recompun. trup și suflet să rămân. iartă-mă, doamne. fii bun.