Inainte vorbire. A fost anul Ion Gheorghe. Uriaș poet uitat. Comunist zgomotos după revoluție, stârnind unele valuri morale, fiindcă nu s-a dezis – ca și  Păunescu – de credința ce a crezut… fie ea strâmbă.Uneori viața ne strică biografia. Dar eu, rămân la același  principiu: opera decide. Ea  premerge valoarea în timp. Arghezi, Sadoveanu au fost de-a dreptul colaboraționiști ai regimului comunist, dar le  poți sterge opera genială ? La fel Eugen Barbu… A fost  interzis pe undeva genialul Celine pentru pro-hitlerismul său? Blamat da. Dar interzis, nu! Opera rămâne… dacă nu se arde… căci, fost-au cazuri. Nu e însă vorba despre Ion Gheorghe – un român din ce  în ce  mai exemplar pe fondul cenușiu al vremilor național-curvoase…

Colegii lui, poeții din județ mi-au cerut acest text, despre Maestru. Se pare că l-au și publicat… tot ce se poate. Dar acum  îl public eu, ca să fiu sigur…

Uvedenrodele de  piatră

…Încep cu  o filă de  jurnal. Eram secretar musical al cenaclului Flacăra. Cel de începuturi. Totul se ținea la Teatrul Giulești. Prin 74-5. Invitați – elevii liceului nr 25 din București. Liceul meu care fusese în conacul Grant … de fete „D-na Stanca”. Mutat apoi de comuniști  în local nou, în spatele cimitirului ”4 aprilie”.  Ajuns ”Tehnometal”.

Am ajuns cu cenaclul la Teatru, datorită directoarei liceului, dna Călinescu. Model de severitate care-mi evocă o soră șefă din Ken Kesey. Ea m-a sunat și m-a luat dur și mi-a spus că am uitat de unde am plecat. ”Nu am  uitat, dovadă e că țin minte  faptul că am făcut  istorie, fiind primul din liceu, eliminat de dvs personal  –  3 zile -, doamna director…

A fost o seară memorabilă. Cu două remarcabile evenimente. Debutul lui Radu Gheorghe la cenaclu. Și, recitalul de poezie al Lui. Medalionul lui Ion Gheorghe. Poetul. Pe care Păunescu l-a lăudat cu o dragoste și cu o afecțiune pline de respect. Lucru rar la el, Păunescul…

A fost apoi, momentul atacului tudoranist. La vremea aceea comentam și împrăștiam cu amicii traducerile din Lao, făcute de Pittiș. O eroare pe care n-o discut. Eu însumi fiind într-o cauză aidoma și încă neexplicitată.

Ca om mi-a părut un introvertit. Un ins controversat care m-a incitat atât de tare, încât  am mers prin librării și anticariate să-i cumpăr cărțile. Mi s-au părut la minutul lecturii, unele –  îndeosebi cele din ”epoca de  pietre” – destul de eclectice, încifrate. Scria precum se comporta… Am rămas  însă în suflet cu ”Nopți cu lună pe  Oceanul Atlantic”… Ulterior am  început a pricepe și mesajele din ”uvedenrodele  lui pietrificate” cum le spun eu Megaliticelor.

Dar, o tot spun –  nu ca o scuză ci doar ca atmosferă –  că pe atunci cam tot așa îi receptam pe Barbu Ion, Nichita. Încifrați. Eclectici. Ermetici… Dar, cu timpul s-a dus  vremea uvedenrodelor barbilliene, a metafizicii nichitiene și a decriptării semnelor esoteric-țuculesciene.

M-a vrăjit, încântat, turmentat, șocat indignat poziția sa din ‘90. Constanța, cerbicia, încăpățânarea de a rămâne împietrit la stânga. Marxistă. Poemele lui ostentativ proletare din fițuicile stângiste cu secera și ciocanul pe ele. Mă făceau să-l admir. Deși, unele terifiante. Violența luptei de clasă… Trebuie să existe și un comunism sincer și pur în spectrul democrației care ni se deschide în față. Așa îmi spuneam, generos și îngăduitor, în barba lăsată încă din pușcărie… M-a intrigat. Eu, totuși, nevolnicul, abia  ieșisem de la Jilava din focul Revoluției. Aia mincinoasă. Eram încă ”lovit la cap”. Îl detestam și admiram pe Ion Gheorghe pentru naivitatea lui. Pentru încăpățânarea de a nu vedea  ”viitorul luminos al democrației române.” Încerca să reînvie maiakovskian energii revoluționare… poeme ”în gura mare” neavenite istoric. Credeam eu, și asta încă o mai cred: revoluția aceea nu era nicicum una a stângii – era  a Ocultei  –  dar dumnealui așa o vedea.

[Tot așa i-am țipat în ureche lui Păunescu la el acasă, la început de ianuarie: ”Adriane, Revoluția ta, cu Ceaușescu-al tău, s-a terminat! Acum e Revoluția mea!] Cât entuzism, cât patos, doamnele mele de salon țarist… Vay, mă și rușinez acum…

Era, asta da, un punct de răscruce socială. Eu așa credeam, că noi cei de pe baricadele din decembrie ‘89, vom schimba lumea. Una nouă. O altă lume nouă.

Și, așa a fost. S-a schimbat. Uite-o, na ! Acum: februarie 2015…

Revenind la  poezia eclectică a Maestrului, acum totul e clar ca izvorul la munte. N-o explic eu. Dar, cine nu-l înțelege să se gândească doar că are de-a face cu un Poet. Mare. Autentic. Care locuiește în lumea Lui. Pe care și noi poate o locuim. Dar o vedem altfel. Lumea aceea a Lui, se vede cu ochii Lui.

”Vezi steaua de deasupra noastră ? îi spune  în plină zi, Napoleon unui general îndărătnic.” ”Nu!” ”Ei, bine, eu o văd!”

Este vorba despre  ochiul, sufletul, sensibilitatea geniului. De lumea construită de el însuși. De POET. Viziteaz-o, amice, și te vei înobila și umple de particule de proto-românism.

La  mulți ani, Ion Gheorghe!

           George Stanca

                         (alias  STÂNCĂ)