Starea ei normală este starea de grație. Pentru ea, toată natura este de un alb imaculat. Peste care uneori, sau întotdeauna se interpun tot felul de peisaje cu oameni, copaci, animale, păsări, copaci. Copaci și mai ales, flori. Toate florile din lume se tem de ea. Fiindcă ele, florile, care au de a face cu ea. În cochetăria și grația lor, când se văd pictate de Gabriela Elena se tem să nu arate prea rău. Se tem ca nu cumva să râmână ca niște boamfe în comunitatea florilor și culorilor… Uneori, chiar și de aceea, florile, o adulmecă de câte ori se apropie de ele, și vor să fugă din rădăcini… Dar ea bonomă,
perspicace, cu ochi de vânător, tot le prinde. Și le ”pune” cu duioșie și iubire pe pânză, hârtie cu acuarelă și le înlănțuie definitiv în tablourile ei… Omenește vorbind, florile sunt naive fugind de ea. Chiar prostuțe. Fiindcă, Gabriela Elena Drăghici le iubește cu fanatism, cu patos. Când le pictează, ea nu le apasă, nu le ucide, doar le mângâie cu adieri divine și multe blânde respirări. Și, atunci când acuarela e gata, s-a terminat, abia atunci se pornește actul de nemurire a florilor, copacilor. A verdelui crud de primăvară, a verdelui-brotăcel. Sau galbenul lanului de grâu or al frunzei de toamă târzie…
Mai nou, Gabriela Drăghici s-a înamorat și de casele vechi. Ale Bucuresciului. De arhitectura lor unică. Care denotă că în ciuda aparentelor avem un trecut.
Le caută prin mahalale vechi. Le-ntreabă de istorie. De stăpâni. Le caută și prin amprentele vechilor macarale. Sau, prin cartierele noi, așazis moderne. Și le găsește rătăcite, pripășite, triste, tolerate ca milogii printre blocurile alea mari puse-n geometrii ucigașe. Stau ele casele noastre de patrimoniu, mici, umile și frumoase la umbra lor. Cenușărese. Fetițe cu chibrituri ghemuite, ascunse-n noaptea de iarnă a morții lor. Staaaau stinghere ca un zvon de ciocârlie ce vine taman din Bărăgan și se lovește mortal de curenții Marelui Oraș al Spaimei. De cascadele de praf ale furiei metropolitane. De Moloh. De iadul apocaliptic.
Care, ca un curent violent, violator și barbar, mătură în calea sa tot fundul de ierburi al fluviului, toate aluviunile și toate minunile acvatice ascunse aici neputincioase…
Casele ”salvate” de Gabi sunt acte de caritate veritabile. Le ”salvează” și pe ele, ca și pe anonimele flori, conferindu-le nemurire.E ca o sfîntă protectoare a caselor și florilor. Le dă liniște. Eternitate. Le face vedete vizuale întru ostoirea sufletelor triste de om. Triste și însingurate. Asta sunt acuarelele Gabrielei. Elena Drăghici. Sufletele florilor și caselor salvate prin grația sa divină …