Miercuri 13 ianuarie – zi cu soare orbitor de dimineață

O dimineață super-însorită ca aceea de azi, un tropical de ianuarie, m-a făcut să-mi fie dor de prietenul, și talentatul pictor clujean Teo Botiș. La ultima sa expoziție de la Bucureșști am însăilat niște vorbe de suflet, din suflet. Iată-le!

 

 

Botișiada albastră

Un album, o expoziție Teodor Botiș sunt de dimensiunile unui gest imperial. Ca o descălecare istorică a ardeleanului în Capitala unde se mai crede că se dă ora exactă…

Opera sa artistică are o măreție impresionantă. De fluviu ce curge într-o bolborosire de la începutul lumii spre marea-i predestinată. De Dunăre finală….pe partea română. Și, nu întâmplător zic ”partea română”, fiindcă elementele de bază ale operei botișiene – unii glumeți zic ” botișeliene”, bună glumă! – …sunt eminamente floclorice. Ca pixelii în imaginea digitală. Așa cum Arcimboldo lucra cu ”pixelii” lui aprozaristici, la Botiș, pixelii sunt pene de păun, elemente vegetale, flori de câmp din scoarțele, cergile, ceramica, maramele, fota și iia românești. Elemente folclorice ancestrale utilizate de Ion Țuculescu prin opera sa. Pe care Botiș a dezvoltat-o, a stilizat-o, distilat-o și a condus-o spre Sublim. Spre un Eden al imaginii pictate. Un Eden destinat ochiului și bucuriilor inimii. Nu ai cum să nu te îndrăgostești de arta lui.

De el, poate mai puțin. E un hirsut. Un terorist al culorii. Al albastrului paroxistic ce pare a-i aparține ca specie. A lui, a lui Botiș! Nicidecum al spectrului. Botiș a văduvit, da!, spectrul de albastru. L-a furat, l-a luat cu el să mângâie pânzele cu substanța-i celestă…Pânzele care-l doreau pe el, pe Albastru, care-i duceau dorul, care-l așteptau ca fecioarle pe Zburător, l-au absorbit cu nesațiu…și așa s-a zămislit un tablou ca ”Marea albastră”. Pânza lui a răms gravidă cu albastrul botișian furat din spectru și acuns în silozuri princiare. Silozuri de albastru, pânze de albastru o lume de albastru.

Apoi, Botiș, e un dictator sângeros, care-ți impune cu barda culoarea… dar o face cu grație. Și, cu minuție feminină. De parcă barda lui ar fi un pămătuf de zefir. Ardeleanul acesta ca o stâncă – o spune un… stanca ! – are o nebănuită grație. O nebănuită sensibilitate. La un nivel de-a dreptul umoral. Totemurile lui amintind trecutul mitologic, te duc printr-un culoar nesfârșit, un tunel, tot de albastru, dar plin de nuanțe, parcă în vremile legendarei, miticei Dochia. Până și verdele pare o nuanță de albastru. Și chiar este, copulat cu galben…Florile lui, motivele florale sunt parcă de dinaintea Facerii Lumii. Lumea cea Biblică însăși s-a zămislit din poiana înflorită exploziv dintr-un Ardeal de primăvară botișiană. Asta sugereză multe din pânzele lui. Bucăți din covorul câmpului înflorit tăiate, decupate, conturate în diverse forme și idei de penelul lui…Că, asta mă face să-l eternizez prin a-l substantiva-comun : un botiș – doi botiși.

Nu ai în casă un botiș? Să-l cumperi ! Măcar albumul…