Umberto Eco – ”Supraomul de masă!

Un regal este ”Supraomul de masă” al lui Umberto Eco, care nu pare o lectură grea, cu prea mult colesterol literar. Nici de vară ușor nu este, dar, oricum nu-i de dimensiunile și calitatea academică a cursurilor de Semiologie – semantică și semiotică – produse de el ca om de știință. Ba, îmi permit să-i compar capacitatea, și maleabilitatea academice cu Mircea Eliadă excelent romancier dublat de un fabulous istoric al religiilor. Așa că, îl legumesc cu savoare pe Eco. E foarte păstos și plin de inteligență, cu cocoloa;e de erudi;ie uneori greu de digerat, profesorul. O memorie asociativă judecă și clasifică Supraomul din producțiile populare, romanele-fluviu publicate-n foileton, romanele populare. Lucru, fenomen cultural și social care a premers moda serialelor Tv contemporane. La istoria și evoluția cărora aș adăuga serialele Radio-novellas, despre care în afara istoriilor media oficiale, mai face adesea aluzie Mario Vargas Llosa în romanele sale cu aluzii autobiografice…

Eco începe în eseul său, cu Eugenie Sue – Misterele Parisului. Supraomul lui e marele duce Rodolphe de Gerolstein travestit în proletar.”Pe acest supraom se încrustează pe urmă alte tipuri”, așa cum notează Bory (Jen Louis, prezentare la mistere, ed Pauvert):

” Rodolphe este un Dumnezeu Tatăl (adulatorii săi nu obosesc să i-o repete) ce se travestește în muncitor, devine om și intră în lume. Dumnezeu devine Muncitor. Marx și Engels nu apreciaseră prea mult problema unui Supraom funcționabil și, deci, îi reproșau lui Rodolphe, înțeles ca model uman, că nu acționa din motive dezinteresate și caritabile, ci de un gust al vendetei și al hoției. Exact: Rodolphe e un Dumnezeu crud și vindicativ, e un Hristos cu sufletul unui Jahve înrăit. (…) Elementul real (Parisul și mizeriile sale) și elementul fantastic (soluțiile lui Rodolphe) vor trebui să surprindă pe cititor…” etc.

Am aflat din acest op, un inedit termen predilect al lui Eco: agniție. Recunoașterea a două sau mai multe persoane ce poate fi reciprocă. (Tu ești tatăl meu!”, ”Tu ești fiul meu!”) sau monodirecțională: ”Tu ești asasinul fiului meu!”. Înțelegem prin revelație dezlegarea violentă și neașteptată a unui nod al acțiunii, până atunci necunoscut protagonistului: Oedip care află că e asasinul lui Laius înseamnă revelație; însă aflarea faptului că este și fiu al Iocastei îl face protagonistul al unei agniții reciproce. O formă de mixtă între agniție și revelație este demascarea. Care e și o formă particulară de agniție monodirecțională..

Ai ce învăța de la Eco. Pe când eram mai mult prin Italia anilor ‘90 îl citeam cu nesaț, în rubrica sa din ”La Reppublica”. Las de-o parte lecturile din ”Numele trandafirului ”, plus filmul cu favoritul meu actor- cu care mulți amici m-au asemănat flatarisindu-mă în junețe – Sean Connery. Apoi, ”Pendulul lui Foucault”. Și, deloc de neglijat, această ”Omul de masă”. Îb plus, ca niște pixeli de inteligență, pun lectura articolelor cumpărate și publicate de ziarul ”Evenimentul Zilei” la noi.

Pentru câtă cultură italienistică posed, mă refer la contemporani, Eco e undeva alături de Giovanni Papini. Îndeosebi în erudiția religioasă și prin elocința lor nativă izvorâtă din marea și vechea cultură italiană… La sevențele privind religia nu putem însă neglija spusele lui Mircea Eliade despre controversatul Papini:” Doar persoanele sterile și mediocre se preocupă de perfecta coerență a gândurilor proprii și sunt obsedate de teama de a greși. Papini a greșit de multe ori, s-a contrazis cu furie până a se compromite. Și totuși opera sa a rămas unitară, pusă la punct și corectă de la prima până la ultima pagină.”

Lucru uneori valabil și în cazul lui Eco. Căci, trecând peste unele opțiuni politice (Papini și Eliade fiind de dreapta radicală, cochetând cu fascismul) erudiția nu are nicio religie. Deși ea este,indubitabil, doar un cadou de la Dumnezeu…

Cu plecarea lui Umberto Eco, nu numai Italia ci și lumea întreagă este azi doar mai săracă…