Azi este 16 februarie. Pe vremea comunismului dejist, era o mare sărbătoare. Se aniversa greva CFR-iștilor de la atelierele Grivița și ale petroliștilor, din 16 februarie 1933. Povestea, ca acțiune revoluționară a PCR, era socotită de propaganda zilei, o reușită a lui Dej. Puțină lume știa că alături de el, o altă mare figură, se afla printre greviști în calitate de lider sindical. De orientare comunistă Constantin Doncea. Un tip extreme de dur. De rapid. Comunist de acțiune. Nebun. Coleric. Bun pentru cauză! Exclus, eliminat ulterior de Gheorghiu –Dej, motive de rivalitate politică – pus pe linia moartă. Și reabilitat aopoi cu debilitate de Ceaușescu. Dar asta e o altă poveste…

Intâlnirea din Giulești- Sârbi.

Cât am fost elev la școala din Giulești Sârbi, ciclul 1,(clasele 1-7) eram îndemnat să-l aduc pe tataie Gheorghe Crăciun – un participant, veteran al grevei, erou, decorat, etc. Tataie era maistru la atelierele Grivița – devenită de-acum ”Roșie” ca ouăle de Paști – șef la Centrul III Vagoane, se învoia de la servici, se bărbierea și la prânz – când se adunau seriile de dimineață cu cele de după amiază, venea la școală. Povestea cu un ușor aer demagogic, zic eu acuma. Și folosea ceea ce mai târziu s-a numit ”limbaj de lemn” într-o fază rudimentară. Tataie se bâlbâia curent. Când vorbele-i scăpau necontrolate ca apa-ntr-o cascadă, și pierdea ritmul vorbirii, el apela la un moment de reculegere, de readunare, ca o platformă de odihnă și cuget, zicând ”uuuuu’ti – uuu’ti – u’ti!…un fel de ”uite!”chinuit și reiterat. Era pauza lui de refacere a vorbirii, mascată… Dar,atunci, la școală era așa de concentrat, că nu a scăpat nicio bâlbă. Curios! Era parcă timorat. După ce directoarea îi mulțumea…”dați-mi voie ca în numele meu și al întregului colectiv al școlii noastre să mulțumim fumos tovarășului Crăciun, rugându-l ca, cu prilejul următor să accepte de pe acum să fie din nou oaspetele nostru” – și, era!-, tataie dădea din cap modest – și,chiar, era! – mă căuta din priviri, eu megeam la el mândru, mă lua de mână și plecam. Acasă, intram în camera lui și a lu’ mamaie, scotea din dulap o sticlă de țuică făcută de el, punea într-un păhăruț, pe care-l lua din vitrina cu geamuri glisante adulapului, îl stergea rotindu-l cu o batistă, îl umplea și-l dădea pe gât.

– Ți-a plăcut, nepoate?

– Da, tataie, cum să nu?! Observasem însă, în atâtea dăți, că unele pasaje le spunea mereu la fel, ca-ntr-o poezie. Apoi, când nuș’ ce căutam eu la el în cameă, am văzut pe noptieră o carte.

”EROICELE LUPTE ALE MUNCITORILOR CEFERISTI SI PETROLISTI DIN 1933- Chivu Stoica; Editura PENTRU LITERATURA POLITICĂ; 1953.
Chivu Stoica. Mare șef comunist, aliat de nădejde al tov Dej.” Aaaa, tataie!, ăsta-mi ești!?” am gândit. Și, așa, mi-am explicat eu eterna lui concentrare și emoție care era în fapt FRICĂ. Teama de a nu spune ceva ce nu trebuie, să calce alături. El, de fapt, el ne povestea nouă greva cu vorbele lui Chivu Stoica.

Cum am aflat adevărul?

La o vizită făcută lui tataie prin 73-74, într-o vară, găsii masa pusă în curte sub vie, la umbră.Cum îi plăcea lui Tataie: o țuiculiță bună și un mezelic: brânză, salam parizer, salam victoria și o roșie tăiată. Era în compania a doi tovarăși. Sporovăiau la o țuică rece.

– Ia loc și tu, îmi spuse. El e nepotul meu, inginer și ziarist la Flacăra. O spunea cu mare mândrie… el e colegul meu Vasile leat cu mine și dănsul Nea Moraru, fost șef la Grivița. L-am privit bine pe d Moraru și am ghicit pe loc după fizionomie, forma capului, calviție. Identice:

– Sunteți tatăl lui Marinuș Moraru, actorul ! Ne cunoaștem de la Bulandra, eu sunt amic cu Moțu Pittiș, Pino Caramitru! Da, era tatăl marelui actor.

– Marinuș al meu… n-a vrut nicio facultate de inginer, doctor, nimic. Tată eu vreau să fiu actor. A fost ca nu trăznet pentru noi… L-am lăsat…și uite-l! În fine, regret și acum când fu cu moartea lui tataie, 1985, iulie, 10, l-am sunat două zile pe Marinuș, să-i spun, să-i spună tatălui său să vină. Nu a răspuns… era vară, lumea plecată …

Obseia mea cu comportamentul lui tataie când venea vorba despre grevă, nu m-a mai lăsat. Rup pisica:

– Tataie, îmi premiți să profit de faptul că ai în jur doi pensionari de vârsta matale,aș vrea să știu cum a fost de-adevărat cu greva din ‘33 că de Chivu Stoica al matale m-am săturat…. A râs pe sub mustață. Avea una cu formatul pe moda din tinerețe: ca a lui Hitler. Tataie era din 1903…

Greva a fost bolșevică

– Din ce cauză a început greva?

– Salariile mizere, zice dom Moraru.

– Nu-i adevărt, zice Celălalt. Căci numai noi cei de la ”vagoane” am început. Eram prost plătiți. Cei de la ”locomotive”câștigau bine de tot. Nu au vrut săfacă grevă. Ai noștri au zis, măi fraților, fiți solidari cu noi. Ei nu! Și atunci ai noștri de la vagoane, i-au închis la ei în hală pe dinafară. Și așa s-a decarat greva generală. Pe toată Grivița. Și, ca să nu fie spărgători dintre ai lor și dintre ai noștri – …ce, nu se putea?, râde cu subînțeles, nu știu de ce, nea Vasile – la gardul de beton dinspre Calea Ferată, care duce la Gara de Nord, s-au pus pichete dintre ”vagonari”. Să nu-i lase pe dezertori să fugă. Mie nu prea mi-a plăcut ce se petrecea acolo. Ba, când s-a-ngroșat treaba și a început sirena să fluiere, apoi să se tragă ăn oameni, fiind afară din hala noastră, am calculat bine distanța, și văzând un tren care megea spre Gară, am păcălit paza, am sărit gardul și direct am fost pe scara trenului. Abia l-am prins. Pe urma mea alergau câțiva oameni. Căci pe partea cealaltă a gardului, la calea ferată, erau pichete de agenți ai Siguraței. Să prindă pe vrunul din interior, ca mine, și să-l tragă de limbă, cum e acolo, ce e înăuntru, aia și aia…? Am ajuns în Nord. Lume agitată. Am luat tramvaiul și apoi pe jos am ajuns acasă. Stăteam pe lăngă Piața Crângași, pe Nămoloasa. Când am intrat în curte, să cad jos. Frati-miu, la o masă cu mai mulți. Agitație liniștită. Mă uit mai atent. Unu din ei era Ghiță Dej! Să mor eu! La mine era comandamentul grevei ! Frate-miu era comunist și eu nu știam…a fost o chestie.

– Tataie, e momentul adevărului.

– Eu am rămas acolo în atiler două zile. Primeam de afară țigări de la CAM, regia tutunului, pâine de la Herdan… Vecinii de cartier. Ba, după ce au apărut în ziare listele cu morții, era un Gheorge Crăciun pe acolo, mă-ta mare s-a trezit cu rudele de la Chijna, Dudu, Ciorogârla, Triaj- Chitila… că au venit la înmormântarea mea. Cu lumânări, flori, jerbe. P-ormă am venit și eu. Și, dă-i, nene, înmormântare cu neamur’li … Lăutarii lipseau.

Nu e adevărat că Dej a condus greva. Adică, o fi fost și el, nu știu… dar eu pe Doncea l-am văzut înăuntru… el făcea și dregea. Cu Vasile Roaită știu din auzite că a fost omu’ Siguranței, dar nimic concret. Nu știu eu eram liberal pe atunci, toată greva a fost condusă, supravegheată de comuniști.

– Bine, dar au fost morți ?

– Păi, cum să dea țărăniștii puterea din mână? Dar, dacă gândim la rece după capul lor, ei omorau bolșevici, trădători de țară care făceu jocul rușilor, nu români, deși toți de-acolo eram români. Omor scuzabil, deh…