”Intro” cu interogație.

Plecarea la Domnul a socrului meu Florian Boldea-Colcear, 90 de ani – a lăsat pustie casa din com Bocșa-jud Sălaj, localitatea natală a revoluționarului pașoptist, mason de frunte, de confesiune greco-catolică, prof. univ. la Iași, Simion Bărnuțiu. Anul trecut am încercat să mergem acolo de Crăciun. Am fost numai doi, jumătate din familia Stanca. Ne-am adunat cu ceva rude. Locale. Dar, totul a părut pustiu. Anul acesta am hotărât să stăm la București. Asta facem azi. Stăăăăm și admirăm, studiem, devorăm fotografiile din anii trecuți. Când casa era plină. Ne sună și acum colinzile în urechi. Trăim într-o lume a trecutului imediat. Care a fost. Care nu mai este. Care nu va mai fi. La ce ne folosește că ni se urează de mii de ori, formal, La mulți ani!? Vorbe. Cine ne mai dă sărbătorile alea trecute? Cine?!

Istoria colinzilor mele.

Când am fost prima oară acolo, era chiar nunta mea cu Lena. 1984. Am combinat nunta și Reveluinul. Am chemat nașii – nu-s vrednici de pomenire, conjucturi, oameni de miză mică, găinari, parvenți ai epocii… Au mai fost și verișoara mea Lil, cu soțul, dragii mei, care trăiesc de vreo 15 ani la Montreal. Am rămas surprins de autenticitatea colinzilor. Erau fabuloase. Visam. Altă lume. Deși, eu nu eram străin de ele, căci fusesem déjà cucerit în avans de cele din Maramureș, pe unde trecusem cu câțiva ani înainte. Un revelion la marele artist, poet, erudit, prieten și membru în Cenaclul Flacăra, Ion Zubașcu. La nuntă, muzica fu inedită. Socrul meu știa zeci de cântece, coruri, patriotice cântate dimpreună cu pruncii lui. Nașii mei au întrebat dacă suntem la Cenaclul Flacăra care atunci promova intens petriotismul… Cănd unchiul Ionel, care locuia în Baia Mare, a plecat a doua zi, noi l-am petrecut cu alai până la gară strigând lozinca cenaclistă ”Trăiasă să trăiască, Moldova, Ardealul și Țara Românească”. La întoarcere, lumea – care, apropo, avea tricolorul pus pe gard, fără ordin de undeva – ne aștepta la porți cu pahare de palincă și ne întreba mirată: ”S-o dat voie?” Adică, ceea ce făceam noi le părea frumos, dar periculos. Socrul meu prin nostalgicii mei ani 50, a fost reținut fără mandat 6 săptămâni, fiindcă a cântat în public ”Deșteaptă-te, române… ” și șlagărul lui favorit ”Treceți batalioane române, Carpații!”…

 

Colindele nu mai conteneau la nunta mea. Spre dimineață, după ce sute de colindători au fost omeniți, am plecat și noi gazdele, la colindat pe la rudele Lenei. Mai précis, după ce apărau ”greii” nopții de Crăciun. Irozii și Viflaimul. După cartea de bază a lui Tache Papahagi, ele cele două dar și toate colinzile se trag, vin toate din Viflaim ! (Bethleem). Care e o piesă de teatru populară, pe care, grație lui Ștefan Hrușcă o vizionasem la el, la Ieud. Deși se joacă numai de Crăciun, ea s-a repetat special pentru oaspeții lui Ștefan, de Sf Vasile. Uriaș și memorabil privilegiu. Dacă nu nesperată șansă pentru mine…

[ ”Oaspeții de onoare”erau o mică facțiune disidentă din Cenaclu – fugarii Hrușcă și Șeicaru, la care se adăuga Ion Zubașcu plecat de bunăvoie, și eu, redactor, dat afară de 8 ori din funcția neoficială de ”secretar muzical” și, finalmente plecat prin transfer ca inginer, de la Flacăra. Ca să continui paranteza, cei doi folkiști supervedetele, au refuzat să facă Revelionul cu Păunescu și Cenaclul la Poiana Brașov și s-au decis să se ascundă ca apoi să să se transfere în secret, să locuiască la mine. În apartamentul de pe Zalomit//chiar de Cișmigiu lipit… Știu că au stat vreo două luni și apoi au plecat la Costinești. Unde erau bine protejați de răzbunările lui Adrian, care i-a amenințat că-i caută cu…securitatea. Sincer, Păunescu era turbat și în stare de orice…]

La Viflaim, deși eram super-obosiți și ceva alcoolizați după noaptea de Revelion făcută la Ocol silvic, Șieu sau Botiza, în preajma unui izbuc cu apă minerală, eu și Vasile am ajuns în curtea bisericii unde era scena. Obosiți. Dar prezenți. Căci, după Revelion am descins cu colinda și la niște rude de-ale lui Hrușcă, unde am fost forțați să bem ”doar” un păhar. Nu aveai cum să refuzi. Plângeam și acum dacă cedam și mă culcam. Căci, a fost o vizionare unică în viața mea. Mi-am amintit brusc de obiceiul care face subiectul romanului lui Kazantzakis ”Isus răstignit a doua oară”. Viflaimul// Vicleemul. O piesă populară cu eroi biblici, culeasă și publicată déjà de mult de Take Papahagi în volumul ”Graiul și folclorul Maramureșului ”- 1925. Intuind parcă, cu o seară înainte de Revelion, în casa lui Zubașcu de la Borșa, la bloc, am studiat acest op, l-am frunzărit mai mult. Aur curat. Ce m-a frapat a fost faptul că fotografiile alb-negru din carte cu costumele ”actorilor”, erau la fel și acum după atâta amar de ani, și de comunism…

Pe scurt, toate colizile din Transilvania sunt mici fragmente, ”arii” extrase din această mare operă numită ”Viflaimul”.

https://teofil-ivanciuc.weebly.com/take-papahagi–graiul-351i-folklorul-maramure351ului-1925.html

La Bocșa, extensiile maxime sunt Irozii și Viflaimul. Cetele de colindători feciori, sunt invitate după vizionarea în Noaptea Sfântă de către preotul satului să se reproducă de Sf Vasile la biserică, în fața obștei. Fiindcă, să ne fie clar, nu tot satul are bani să-i plătească… Soția mea are un lanț anual de fotografii, și împreună – mai mult ea, cel mai mult ea – am tipărit o carte cu colinzile satului, multe familiare întregii Transilvanii. Pe care într-o lungă ședere în spital socrul meu, badea Boldea-Colcear Florian, le-a scris cu mâna lui numai din memorie. Precizare. Majoritatea copleșitoare a satului e de confesioune ortodoxă, în urma unei hotărâri comune din 1990. Se știe că din 1948 comuniștii au interzis religia Greco-catolică. Acum oamenii au horît să rămâna ortodocși. Cine a vrut a trecut sau re-trecut la Greco-catolicism. Paradoxul e că între timp din cauza unui preot ortodox, aflat în conflict permanent cu satul – numai preot nu era omul acela care avea și pălincie!!! în casa parohială… biserica s-a pierdută-n favoarea Greco-catolicilor. Care sunt o foarte mică minoritate, câteva familii. Așa că, sătenii majoritari sunt tolerați, cu chirie, în biserica lor, care de jure nu mai e a lor, abia de la orele prânzului…

Amurgul colindei

Am divagat cam mult. Din păcate, parcurgem acum un amurg cred eu definitiv al colindei. Măcar la Bocșa.Dincolo de europenismul degradant care ne vrea aliniați – nu cumva și alienați!? – există o eroziune interioară, un instinct sinucigaș al românului. Căci de fiecare Crăciun, în ultimii ani, satul e invadat de hoarde de țigani din alte sate – nu cred că musai comit un act rasist, relatând un adevăr vizibil – care vin cu forme de furt din curțile gospodarilor cu introducerea unor colinzi stăine de loc. Astfel, lume a început să se baricadeze, să încuie porțile și să nu mai răspundă solicitărilor. tradiționale. La Bocșa, nu demult, nimeni nu încuia poarta niciodată, oricând. Am trăit fenomenul în copilărie. La mine, în Giulești-Sârbi” ultimul sat din București” – o spun eu -, o comunitate mică unde ne știam toți între noi, prin anii ’50, când colinda s-a ”democratizat”, încă din primele zile ale lui decembrie, țiganii o dădeau cu ”Dă, Domnu Doamne!” prin tramvaie și autobuze, totul s-a degradat. Cerșală. Căci românul obișnuit, slab și penetrabil, laș și idiot a început, cu instinctual de apărare la pământ, lucru facilitat de comunismul Stalinist, a început să credă că acest obicei românesc vechi nu e decât o formă de cerșeală și un acoperământ pentru delincvență. Asta, după ce obiceiul i-a fost răpit și ajutat de concepția comunistoidă a combaterii superstițiilor și a religiei. Așa a murit colinda în Bucureștiul nostru. Iată,ce târziu vine rândul restului țării…libere de comunism.

Colinda țiganilor – ”Vasilca!”. Apropo, la noi, în Giulești, țiganii veneau la colidă pe la 4-5 dimineața cu ”Vasilca.” Era o căpățină de porc, pusă pe un talger. Se spunea că umblau cu Vasilca. Îmi aduc aminte vag, o rimă ”Căpățâna porcului?// moartea țiganului”, dar nu mai știu mesajul. Oricum era dedicată zile de Sf Vasile. Știu că era o chestie decentă. Pacticată de oameni maturi, serioși, cinstiți. Erau țiganii noștri, cei ce ne aduceau de la depozitul Giulești lângă stadionul Rapid, lemele și cărbunii, fiindcă erau proprietari de ateleaje. Personaje cunoscute, recunoscute cu ocupații și importanță socială… Ei stăteau în colțul lor din ”sat” – îi spun așa cu drag – pe strada Luncii. Adică o extemă care dădea spre lunca Dîmboviței și de unde se desprindea drumul la Chiajna. Dar, pe atunci țiganii atâta colindau.Vasilca! Și, pentru cele mai mari sume al nopții. Tatae Gheorghe – bunc matern -care îi respecta deloc convențional o punea pe mamaie să le aducă pe un platou. Pahare pline cu vin, ciocnea cu fiecare-n parte…Se omeneau…Vremi apuse, nostalgice, chiar.Rîmân doar cu o mare speranță: Colinda nu moare!

Cum anul acesta nu am mai fost la Bocșa, care iată ce nosatalgii îmi provoacă, am aflat că la ambele capete ale satului, oameni au pus pază, să îi oprească pe neaveniți cu vorba bună. ”Acesta nu e satul vostru și colinda voastră nu va fi primită !” Nu e prea european, dar e sănătos.

Dealtfel și europenii au început să se cam sature de ”colindătorii” din Est. Și, chiar dintr-un alt est… mai îndepărtat…