JOI 17 martie

Alvița bătută și diornița

Lena mi-a atras atenția că, din povestea cu Lăsata Secului, nu am menționat, am omis căteva lucruri. Mai întâi caltaboșul, salata beuf – o bunătate! – plăcinta cu spanac, aici eu am zis altceva. La desert, plăcintă cu mere și nuci, plăcintele cu brânză, halviță și portocale. Și, al doilea, din păcate nu am//au avut chef, să batem halvița, deși copiii mișunau pe acolo. Nu mai vorbesc despre ”diornițe” uitate și el cu intenție, dintr-o lejeritate …intelectulă.DIORNIȚA. Un șomoiog de cârpe ca niște mingi, fixate într-un schelet de sârmă, ca o sferă, cu diametrul de 30-40 cm și prevăzute cu o tijede sîrmă cam de un metru, cu mâner. Arată ca o măciucă. Ea se pune de cu seară într-o baie de benzină //motorină, gaz lampant și în seara de Lăsata Secului se aprinde. Se rotește deasupra capului, se balansează, probabil pentru a se speria, alunga spiritele rele. Sunt periculoase, e drept la mânuire, te pot arde, dar ea dădea evenimentul serii. Adrenalina. Mulți ani la rând se găsea vreun nebun care să le arunce în aer spre firele electrice și să provoace un scurtcircuit. Și, așa rămâneau Giuleștii-Sârbi fără curent de Lăsata Secului.Îmi amintesc că l-am înjurat rău pe ăla care a produs paguba, fiindcă am pierdut finalul meciului, într-un an din studenție, când se juca o finală europeană de handball în 7, parcă în Suedia, cu protagonist, colegul mai mare de facultate, genialul Cristi Gațu. Rău e că, asta am constatat când am plecat, și soră-mea m-a condus la stradă, că moare și datina asta… Pustiu… nu era nicio diorniță. Trist. Se mai duce un obicei care-mi fascina copilăria. Nu, nu cred că e vreo consecință, deși repet e un joc periculos cu focul, a nenorocirii de la Colectiv… Un obicei vechi la fel ca și ” bătutul alviței”…. Tata, sau tataie lega de tavan, de grindă, o ață lungă cam cu jumate de metru deasupra mesei. La capătul de jos se punea o bucată de alviță bine legată. Copiii și nu numai stau roată în jurul mesei. Alvița se rotește în aer trecând pe la gura fiecărei persoane. Care trebuie să o prindă cu gura, numai cu gura, fără ajutorul mâinilor. Amuzamentul e că toată lumea se mânjește pe față, pe nas cu alviță. Câștigătorul ia tot.Tot bulgărașul e al lui. Apoi, ața se unge cu alviță pe toată lungimea și se aprinde. Pentru gospodar, emoțiile sunt mari. În ascensiunea sa spre tavan flacăra se stinge la un moment dat. Atât va crește și grâul anul acesta, cât a ars ața… O sentință ca o superstiție sau invers, o superstiție ca o sentință, care uneori o întrista pe mamaie care lua tot în serios, credea în aceste previziuni.

Mamaie Vasilica -ȚaVasila

Apropo, mamaie, Ța’ Vasila, de la țața Vasilica așa i se spunea, a trăit 90 de ani. Analfabetă. Uitasem,năpădit de nostalgii, acest detaliu cinic și jenant… Când comuniștii au încercat să o alfabetizeze, eu stăteam lipit de învățătoarea trimisă cu sarcină să stârpească această plagă. Concluzia. Eu am învățat scris//citiul de la 5 ani și mamaie a rămas tot în bezna obscurantismului hărăzită de ”regimul burghezo-moșieresc” ca să o exploateze mai ușor…asta că să explic în termeni marxist-leniniști…

Vasilica, un nume românesc, aproape banal. Pe care eu vreau să-l relev, să pun lumină pe el. Să-l pun sub o aură aparte. De aceea l-am ortografiat așa ciudat, ȚaVasila. Precum acel ”mac” scoțian…

Și, acum la distanță de timp stau și vreau să pricep, cum ar fi să fii analfabet, azi ? Cu toate ”computatoarele” și ordinatoarele astea…ordinare… Nu pot realiza. Pe Mamaie o puteai păcăli la multe, niciodată la bani! Și-a simțit sfârșitul aproape, ”când a apărutără*** banii lu Iliescu, maică. Nu mai înțeleg nimica din ei…!”[a1] Bag seam că asta o lega de lume pe femeia asta truditoare, cu handicapul analfaberismului. Banul. Incredibil. Când a pierdut sistemul de control al lui, al banului, percepția ei socială, a sucombat. S-a stins, biata de ea. Își ținea banii într-un buzunar de la rochie pe sub șorț. De câte ori a băgat mâna acolo ca să-mi dea o hârtie de 5 lei, pe vremea studenției…Mamaie…ȚaVasila. Știa toate obiceiurile vechi bisericești și păgâne. Cînd a venit un preot nou, acesta a lut-o lângă el.”Asta cum se face, Țavasilo?”Păi, Părinte, eu am apucat așa…și așa…” Cu ea au pierit multe obiceiuri, datini, tradiții. Cu ȚaVasila. Cu Mamaie…neștiutoarea de carte. Da, o botez eu acum, cu Voia Domnului, ca pe un sfânt al Neamului matern, Căciun: ȚaVasila cea fără de carte…

***Nu am să pricep niciodată ciudățeniile lingvistea al lui Mamaie. De unde Dumnezeu, din ce limbă vorbită scotea ea aceste terminații: am fostără, am mâncatără,am vorbitără, ne-am plimbatără. Cred că e doar o subliniere mai acută a unei spuse. Nu știu, nu sunt lingvist, nu am habar… și chiar aș dori să aflu.