Gabriela Elena Drăghici – ”Sfânta” caselor și florilor

Gabriela-DraghiciStarea ei normală este starea de grație. Pentru ea, toată natura este de un alb imaculat. Peste care uneori, sau întotdeauna se interpun tot felul de peisaje cu oameni, copaci, animale, păsări, copaci. Copaci și mai ales, flori. Toate florile din lume se tem de ea. Fiindcă ele, florile, care au de a face cu ea. În cochetăria și grația lor, când se văd pictate de Gabriela Elena se tem să nu arate prea rău. Se tem ca nu cumva să râmână ca niște boamfe în comunitatea florilor și culorilor… Uneori, chiar și de aceea, florile, o adulmecă de câte ori se apropie de ele, și vor să fugă din rădăcini… Dar ea bonomă,
perspicace, cu ochi de vânător, tot le prinde. Și le ”pune” cu duioșie și iubire pe pânză, hârtie cu acuarelă și le înlănțuie definitiv în tablourile ei… Omenește vorbind, florile sunt naive fugind de ea. Chiar prostuțe. Fiindcă, Gabriela Elena Drăghici le iubește cu fanatism, cu patos. Când le pictează, ea nu le apasă, nu le ucide, doar le mângâie cu adieri divine și multe blânde respirări. Și, atunci când acuarela e gata, s-a terminat, abia atunci se pornește actul de nemurire a florilor, copacilor. A verdelui crud de primăvară, a verdelui-brotăcel. Sau galbenul lanului de grâu or al frunzei de toamă târzie…
Mai nou, Gabriela Drăghici s-a înamorat și de casele vechi. Ale Bucuresciului. De arhitectura lor unică. Care denotă că în ciuda aparentelor avem un trecut.
Le caută prin mahalale vechi. Le-ntreabă de istorie. De stăpâni. Le caută și prin amprentele vechilor macarale. Sau, prin cartierele noi, așazis moderne. Și le găsește rătăcite, pripășite, triste, tolerate ca milogii printre blocurile alea mari puse-n geometrii ucigașe. Stau ele casele noastre de patrimoniu, mici, umile și frumoase la umbra lor. Cenușărese. Fetițe cu chibrituri ghemuite, ascunse-n noaptea de iarnă a morții lor. Staaaau stinghere ca un zvon de ciocârlie ce vine taman din Bărăgan și se lovește mortal de curenții Marelui Oraș al Spaimei. De cascadele de praf ale furiei metropolitane. De Moloh. De iadul apocaliptic.
Care, ca un curent violent, violator și barbar, mătură în calea sa tot fundul de ierburi al fluviului, toate aluviunile și toate minunile acvatice ascunse aici neputincioase…
Casele ”salvate” de Gabi sunt acte de caritate veritabile. Le ”salvează” și pe ele, ca și pe anonimele flori, conferindu-le nemurire.E ca o sfîntă protectoare a caselor și florilor. Le dă liniște. Eternitate. Le face vedete vizuale întru ostoirea sufletelor triste de om. Triste și însingurate. Asta sunt acuarelele Gabrielei. Elena Drăghici. Sufletele florilor și caselor salvate prin grația sa divină …

Rugby

Japonia vs. Africa de SudRăi, niponii!
A început Cupa Mondială la rugby. O așteptam demult. Acest sport la noi e ca unul de cartier și tratat ca o Cenușăreasă. Deși nu merită. Suntem nemeritat de buni față de nivelul de interes. Mai ales, raportat la in-popularitatea acestui sport. La noi rugby-ul e o minune. Când eram mic lucrurile stăteau altfel. Și la meciurile decisive sau cînd nu juca Rapidul la fotbal tata care lucra la Atelierele Grivița mă ducea ades în Parcul Copilului să văd meciurile echipei de aur, minunea copilăriei mele. Cu colegii lui de muncă. Efectiv o spun nu ironic. Wusek – alias Cardache, ing. Costel Stănescu, ing. Viorel Moraru (de fapt, Morariu, tatăl fostului președinte CIO-giuleștean de-al meu). Cu Radu Demian venit de la Cluj și mulți alții.Și, un timp cu Rădulescu Răglie vecinul meu fiul preptului care a botezat toată familia mea. Am văzut, culmea!, pe Giulești istoricul meci în care i-am bătut cu 15-0 pe francezi mâncându-i copanele fripte cocoșului galic… Apropo, este evident că pe lângă lupte am făcut și rugby. La Clubul Sportiv Școlar 1, cu regretata dnă Lucescu și prof Bălaș. Linia a 3-a.
La asta m-am gândit azi când am văzut prima surpriză Georgia bătând Tonga. Pe a doua, sincer să fiu, nici n-am conceput-o. L-am lăsat pe Hagi să-și facă punctul la Iași fără mine și m-am instalat în fotoliu înarmat cu multă milă, multe sentimente mizericordioase, să asist la carnagiul bietei Japonii aplicat de dubla campionă mondială Africa de Sud. Când niponii au început în trombă am crezut că e doar un foc din paie de orez. N-a fost așa. Nebuna îndărătnica, sublima Japonia îmbrăcată în tricourile ei de victimă a pornit taifunul în ultimele minute de la 29-29. De acolo s-a pornit un tsunami pe care rugby-ul sud-african nu-l va uita 100 de ani. Ba, se va raporta la el de aici încolo cum o făceam noi cu cutremurul din 77. Sau, ei cu de Hiroșima/Nagasaki. Înainte sau după…
Aceste minute de foc mi-au amintit și de Revoluția română în direct: când totul se termina cu bine și câștigau ai noștri… Numai că finalul acestui meci a fost cu siguranță mai veridic. Să lupți până la ultima picătură de sudoare sau sânge ar fi explicația faptului că Japoniei i s-a interzis să mai aibă armată… Răi, niponii! Dacă mi-o veni vreo idée să mă sinucid din disperare, am să privesc la finalul acestui meci și am să mă salvez cu siguranță. Da,meciul Africa de Sud – Japonia a arătat încă odată că filmele sunt ca semințele prăjite de bostan cu sare pe lângă ceea ce viața ne poate oferi. Decizia aia nebunească a japonezilor
de a juca ultimele mingi la victorie când le putea fi călduț, să facă meci egal, mi se pare lovitura strategică a anului. Trebuie să ai sânge și mai ales genă de războinic. Să ai un pedigree. Oare echipa noastră, ”stejarii cu căciuli de daci”, ce credeți că va face? Cum stăm noi cu gena? În nici un caz ca japonezii. Apoi, noi nici nu avem alimentația necesară. Cu legume de la greco-turci, greco-turcește vom juca… Iaurt papi, asta joci…Speranța tot de la daci rămâne… dar între timp ne-am cam corcit…

1 166 167 168 169 170