Miercuri 17 februarie

Motto

Resurecția zăpezii…

Ninge… De ieri seara de pe la ora 16, a nins continuu și ușoooor până acum la 15. Și nici acum nu s-a oprit de tot. Incredibil. Aveam nevoie de un așa spectacol, de o așa iarnă. Îmi lipsea fizicamente și psihicamente. Parcă mă întregește, mă scoală din letargie această resurecție a zăpezii. După ce, ani ani în șir am parcurs niște pseudo-ierni pleoștite cu zăpezi metropolitane bolnave, cancerigene. Am fost parcă rupt în bucăți. Ce sentiment fabulos îmi dă albul ăsta etern și pretutindenar, ca o respirare plăcută și divină. Ce energii fabuloase ! De-mi vine să-i pup, dar nu să-i și iert, pe toți dușmanii mei foarte recenți, semidocții care m-au atacat în haită mușcându-mă de face-buci.

…am mers pe jos în prostie. Edelewiss – gară –birouri-centru- retur Edelweiss – drumul vecin spre munte. Nu-mi vine a crede. Mi-am dat drumul! Am depășit inerția, încăpățânarea organismului meu îndărătnic ca un asin. Fără nicio problemă. Nu tu dureri de spate; nu tu de musculatură; nu tu cârceii, clșetii de rac de la bigemeni ! Ba, poate că fură, dar nu le băgai în seamă. Am ajuns la birouri, cum zisei. Lângă fostul meu culcuș- masardat de la ”Am Drei Gemsen”, aflat în lucru.

Mi-a venit pe drum, în cap, un poem din care scris o strofă pe un A4 și l-am uitat pe birou. Noroc că am notat ceva pe un boț de hârtie sub ninsoare… M-am întors leorcă, și după o țuică de-a mea cu un grup haios de münchenezi, skiori cu placa, am luat o porție de baie de abur sănătoasă. Mâine o să repet, va merge și sauna… Am mâncat salată și am băut două pahare de vin alb. Salata fu stropită cu ulei de măsline și, la sugestia lui Michal Rusnak, slovacul manager, am pus și ulei de dovleac, o nebunie… Îmi voi lua și acasă,de la Billa, câteva sticle… Poate pățesc ca și cu castanele. Contraindicat! Nu-i exclus, nu prea am voie să mănânc în exces semințe de dovleac. Voi cerceta științific…

Necaz și Extaz – Pigmeliașii

Mă gândesc din ce poate muri omul. Iată-mă am o stare de bine. Și deodată vine vestea atacului mârșav al pigmeilor. Gratuit și plin de ură invidioasă sau invidie uricioasă a unui grup de pigmei. Pigmeliașii… iată că mă inspiră, loazele, am inventat un nou cuvânt…Pigmeliașii…

Poți să mori din șoc. Numai gîndindu-te la un singur lucru – ce rău le-am făcut eu lor? De ce bețivul ăla umflat s-a tot lua de mine, m-a provocat… și de ce eu am înghițit? Reflectez la moartea subită a bietului Laurențiu Solomon. Infarct. 62 de ani. Ziarist harnic, de modă veche, muncitor, iscoditor, nu „scriitor” urechist fomfleiard – alt cuvînt nou! – sau citior de promoptere tv. Om cu opinii. Cine știe ce Pigmeliaș l-a rănit? Și, iată cum o vorbă, o atitudine pot ucide… Nătărăii.

Basta! Păi, tu stai aici în extazele astea cu bălanele zăpezi, fericești și jubilezi, iar gândul îți stă la mormanele de gunoaie și la pestilența lor? Stai cu tot corpul într-o apă călduță, roză, plăcută trupului, epidermei; te răsfeți cu zâne albe, îngeri bălani, serafimi, heruvimi și estimp îți miroase a căcat? E chiar culmea!

Nu am mai scris nimic la carte. Ovi, șeful de la ”Floretta” e dispărut de ceva vreme. E mai mult pe post de șofer de cursă lungă: ba e la Veneția, ba, la Viena cu treburi importante. Îi ține locul Ninel, soțul Inei. Deja sunt ușor iritat, mai am nițel să termin documentarea și să încep redactarea. Vizite scurte la Bad Bleiberg unde au apărut noi migranți. Și la Post. Dar, sunt încurajat de ”psihologia- cocoșului-care-aleargă-o-găină –prin-ogradă” și zice: ”Dacă o prind, o sparg! Dacă nu, fac sport…!”

Dacă nu, mă recreez, și mai ales, urmez cu sfințenie sfatul medicilor: mișcare multă-n aer liber.

Bogdaproste, don Bigu… Dacă tu nu ești… nimic nu-mi iese.

Îți dăruiesc acest poem de amor. Alb. Melancolic. Trist. Ca viața. Poate o să-ți folosească…

Alb trist

Mireasa mea omoară-mă cu albul.

pe care când pui negru îl pătezi

pe vălu-ți de prințesă caldul tandrul

 te ningă iarna blânda cu zăpezi

 falduri imense albe ca perdeaua

îți înfășoară trupul. pică neaua

 o ghilotină albă de zăpadă

peste tăcerea mea va fi să cadă.

căci mut sânt de lumină și splendori

și gânduri negre ca un cârd de ciori

 vin să ne strice nouă fericirea

ne aduc vești că s-a sfârșit iubirea

 o primăvară caldă ne pândește

se simte-n vânturi cum căldura crește

 căci nu știam mireaso tot ce-i rece

nu e nemuritor peren ci trece

de dragul tău am să mă mut în Nord

îmi fac culcușul rece-ntr-un fiord

ci haide la eternele zăpezi

 mă mut în nord mireaso, nu mă crezi?

…totem de ghiață-aș vrea să îmi rămâie

în veci prea-nalta, alba ta statuie…

 

Mallnitz, 17/18 februarie 2016

 

Dacă tot veni vorba…adaug și două poeme vechi de iarnă din Antologia mea.

 

DIAMANTINĂ (I)

Ninge wagnerian, iubito, ninge tragic

ninge romboidal pe trupu-ţi magic

ninge cu stele moi, cu flori diamantine

ninge cu pace ninge către mine.

 

Ninge pătrat, iubito, vine gerul.

ne-nghiaţă talpa, ochii, gura, cerul

ne-nghiață dostoievskiul și tolstòii

rămânem goi și singuri ca strigoii.

 

Ninge piramidal, iubito, şi voltaic

ninge galvanic, clasic şi prozaic

ninge concav şi ninge moromete

de-mi vine patul să mi-1 fac într-un nămete.

 

Şi ninge princiar şi ninge ludic

fulgii se bat ca-ntr-un război impudic

în care tot zăpadă-ncet se pune

ca o hlamidă peste goliciune.

 

Aşterne-te, iubito, ninge tragic

wagnerian, diamantin şi magic

wagnerian, diamantin şi magic.

 

DIAMANTINĂ (II)

 

Cum ninge, doamnă, peste monumente

peste mătăsuri, pliuri, peste fente

cum ninge lin turbat adânc în falii

de-mi vine iarna s-o sugrum de talii

s-o urc pe cal şi să fugim departe

şi să mi-o fac iubita mea de moarte.

Cum ninge, doamnă, peste omenire

zăpada-aş strânge-o toată în potire

să o topesc să beau adânc din ea

până mă-mbăt cu absintul alb de nea

să lunece licoarea ca arcuşul

să m-ameţesc cu fulgii cu gheţuşul

să m-ameţesc cu fulgii cu gheţuşul.