Sâmbătă 13 februarie

Gasthaus Drei Gemsen, ora 14 și ceva.

S-a făcut liniște. Ieri, la Gutenbrunn, la Tibi fu seara de adio pentru unii. Cu pește, salată de avocado, păstrăv afumat și alte soiuri. Minunat. Ce maestru e Tibi la bucătărit! Nu degeaba el și ea graviduța sa, drd Emoke, doctorand în meniuri internaționale, au pereții sufrageriei tapetați cu diplome! Azi nu am avut curajul să-mi iau glicemia… mă demoraliza și-mi strica ziua. Criminali…

Un festin udat cu frizzante alb, sec, rece adus de o familie din Cluj – Neluțu. Colegii mei dragi de hotel. Plecă. Au plecat azi pe la 10. Iată, ceva ciudat, azi scriu, nu ca de obiciei, la prânz… Neluțu și amicul lui doctorul veterinar cu fetele niște dulcețuri blonde de 8-10 ani și cu soțiile… Apoi, grupul de la Edelweiss: Fratele lu Bigu, copilul adolescent, al treilea, și soția, universitară la BB – viitoarea mea traducătoare de germană; a versurilor și cărții despre refugiați – sunt cei ce pleacă folosind ”rata de Cluj”. Adică aparținând unei familii, mamă, tată, fiu: Fany. Proprietari de microbusuri, curse regionale. A sosit, în schimb, Dudu cu doi amici, unul doctor din Sibiu, celălalt nu am reținut, care stau la Edelweiss. Dudu e fratele traducătoarei//universitare. Soția lui, Dorina, era deja aici. Au casă în Mallnitz. Un motel, la ora asta plin de turiști… Ar vrea ca să le-o administrez eu pe timp de vară. Sau, a glumit Dudu sub influența atmosferei extrem de tovărășești și a declarașiilor mele de admirație față de Mallnitz… Nu m-aș da în lături… deși mă tem de complicații la vârsta asta. Nu mai suport să am griji: ce bătrânețe fericită, tov Stanca !!!

…Așa că, m-am trezit singur în hotel. Am mai apucat să beau cafeaua ce cele două familii de clujeni – Nelu și Vet. Ultimul a plecat săracul, în baston, în timp ce doamna sa a renunțat cam ieri la bastonul său. Pe scurt, ambii accidentați la ski… Mașina o va conduce Doamna…

Eu, nu am cum a mă accidenta decât de singurătate. Și, de amok…

Dar, nu mă pot supăra pe impulsurile specifice vârstei, acelea de izolare și alienare, devreme ce doi doctori în aceeași zi – diabetologul și radiologul de la Malaxa – pe motive total diferite legate de glicemie și plămâni, mi-au recomandat de urgență aer curat și plimbări lungi, plus fereala de răceală. Aici, la ultimul punct, am oarecari temeri. Fiindcă devreme ce hotelul e gol, căldură nu prea va fi. Dar, am totuși aeroterma… plus ziua cvasi-însorită. Am încercat să stau și fără nicio sursă. Merge… cu o haină în plus… cum stau, de pildă, în aceste momente. Mi-am făcut și un mic stoc cu gustări de mic dejun pentru mâine dimineață și nu numai. Căci, serviciul de masă nu mai există. Nu mor de foame, din contră, mai slăbesc – vrabia mălai visează… – mai sar o masă. Căci, lupta mea principală e cu kilogramele. Mă gândeam că nimeni din neamurile mele, pe ambele linii, nu a fost așa de gras la vârsta asta. 69. Am plecat cu 111 kg de la București. Nu spun cât am aici că nu m-am cântărit. Una că nu am cîntar, doi din lașitate…

Diabetul, insulina, sedentarismul impus de genă și de meserie sunt ”alibiurile” mele. Căci sunt, recunosc, produsul unui paradox enervant, embarrasant măy: sunt gras fiindcă nu merg pe jos și nu merg pe jos fiindcă sunt gras….

Când am fost la d Iliescu de ziua sa, dl Președinte mi-a spus la ureche, dom’ Stanca te-ai cam îngrășat. Din cauza lui Boc, am zis. M-a scos la pensie prea devreme și acum stau în casă cu frigiderul…

Să nu mai pomenesc de nenorocitul ăla de Boc, obiaua lu’ Băse, fiindcă nu de asta îl iubim noi…

Dar, de ce-mi stric eu singur liniștea și pacea sufletească, evocând Diavolul? Piei, Drace!

 

Pe 21 aug 1968 aveam 21 de ani și doar venisem de la iubita mea care era fiica consului de la Praga. Teama că o pierd, căci rămăse blocată acolo; perderea definitivă a credinței cu care eram educat – comunismul – când e inamisibil, da inamisibil zicea to’arășu’ Ceaușescu, ”inamisibil ca o țară frățească să invadeze altă țară frățească …” – mi-au provocat o criză de credință. Fiindcă, la Praga aia a lui Dubcek în care am trăit o lună, am văzut prima oară ce era democrația. Acum, că am știut-o demult nu-mi mai folosește la nimic tot demult… Acum trăim în cinismul războiului pentru resurse. Și al crizei de soluții politice statale. În ce să crezi? În comunismul-nuanțat chinez, conservatorismul englez sau în liberalismul american? Punct.