Duminică, 29 noiembrie

Ciudate lucruri simple al vieții

În tumultul pe care-l trăim, am uitat unele senzații simple și unice ale diferitelor momente-cheie, de botez de inițiere, din decursul vieții. Unul e primul contact cu apa, altul cum deprinzi înotul, în cele mai dese cazuri anterioare deprinderii mersului pe jos, pe două picioare: înotul.

Apoi, mersul pe bicicletă pe care uneori sărăcia îl tot amână. Nu mai spun de contactul cu marea. Persistă uneori la noi întrebarea din ce în ce mai ciudată în epocă: ”ai fost la mare vreodată?, ai făcut baie în mare? ai înotat?”. Vă anunț că eu unul am ”apucat” oameni care nu au văzut, nu au fost, nu s-au scăldat în mare. Au murit, așa, nebotezați cu apă sărată…La fel, pentru unii locuitori ai Terrei a vedea zăpadă, a simți ghiața pe piele, pe mâini, în palme e un dezidarat și chiar un imposibil fapt.

Mă duc cu gîndul la ”Un veac de singurătate” roman al genialului nobeliar Gabriel Garcia Marquez, la acel țigan care l-a inițiat în multe taine pe eroul Buendia. Îmi amintesc vag – am citit cartea la prima apariție în română și cred, traducerea lui Darie Novăceanu – descrierea senzației de a mângîia un bloc de ghiață, atracție la un circ ambulant. Este la altă scară exact ce făcem în copilărie cu Nicu-băiat dintr-o familie mai bogată, care îmi lua un leu ca să mă lase să fac o cursă cu bicicleta lui timp de 3-4-5 minute… până zicea ”gata, bă!”.

Am retrăit recent, prin terți, una din senzațiile astea rare. Și simple.Mai ales ca fenomen de început. Eram la Bad Bleibarg, marți ce a trecut. În casa de refugiați ”Kärnten”. Dormeam în camera mea – cea de oaspeți – când pe la zece dimineața am simțit în somn ceva ciudat. Era ora la care abia intru în starea de veghe. Asta, după ce mă culc în jur de ora 3.00. Tocmai, știindu-mi obiceiul, ca să ma scol mai devreme, am lăsat draperiile netrase. Pe la 8 m-am trezit, am privit afară – ploua – și apoi m-am reculcat. La zece, cum spuneam, am simțit ceva. Un foșnet. Umed. Care persita. Am înțeles și m-am trezit.Ningea. Era pentru mine prima zăpadă din iarna asta. M-am uitat în curte și am descoperit din nou senzația aia ciudată. Mai multe persoane dintre familiile de somalezi au ieșit, s-au năpustit afară și au început să se bată cu zăpadă. Cu o frenezie copilărească nedisimulată. Nici nu știau să facă bulgări. Era prima lor zăpadă. Din viața lor ! Nu mai văzuseră așa ceva. Nu pot descrie bucuria ce mi se-nfățișa. Erau ca nebunii, posedați. Parcă se roteau într-un carusel alb de neoprit. Țipau. Nu se potoleau. Se tăvăleau cu o plăcere animalică, cu o bucurie indescriptibilă. Se jucau cu un senzualism material, de ănceputul lumii, de prima dragoste făcută cu zăpada… Superbă senzație, fie și la privit. Oamenii, nu musai ei ca atare, erau întorși la copilărie, copii la un animalism pre-uman, unul dulce ce zace-n orice ființă pozitivă. Cum să nu-ți placă așa ceva? Am încercat să fotografiez, nu am nici aparat dar nici fulgii de zăpada nu mă lasau. Plus lipsa de lumină. Poate se pricepe ceva din astea: măcar cinnetica iernii…