BLOG JOI 22 decembrie

Jurnal extim

Revin la Jurnalul de Blog și trec peste greața care m-a cuprins la acest sfârșit de an – provocată de mizeriile admirate cu ocazia alegerilor generale, care au adus PSD la putere cu 46 % -… și, totuși, îmi vine să mai scriu câte ceva. Da, am o idiosincrazie, la scris. Cvasi fiziologică. Nu victoria Stângii m-a scârbit, (chiar deloc, și asta grație pedelizării masive deci imbecilizării PNL, ci gustul de căcat al întregii campanii. Ordinară. Josnică. Nedemnă de ceea ce dorim să fim și chiar de ceea ce am fost în istorie cu Brătienii, Maniii, Copoșii și Câmpenii tradiționali. Nici ei, niște sfinți, dar…Nu mai suport psihic efortul de a scrie. Doar citesc.

Am terminat Houellbecq – ”Extinderea domeniului luptei”. Primul roman al lui. Nu mi se pare exploziv precum cele ce i-au urmat, dar se vede germenele ideilor din celelalte romane. Obsesiiile lui privind iubirea, banii și sexualitatea, sunt toate pe un fundament liberalist. Nu e cel mai bun roman al lui, dar anunță un mare prozator contemporan. Aș zice FOARTE contemporan. Mai ales, prin tematica abordată. Cred că i-am terminat de citit cărțile, romanele lui Michel.

Vreau să mă apuc de alt Michel…Onfroy. Filozof și ateist atroce. Nu musai pentru a mă ateiza și eu nici vorbă, ba din contră… dar pentru imaginația lui ideatică. Periculos, letal de prolific individul. Repet, îl văd ca pe un spectacol de idei. Fabulos. Îi iert ura viscerală față de Iisus. De parcă Mântuitorul l-a născut cu acest handicap incurabil – să-l urască pe Hristos…Căci, după ce termin, mai am nițel – din ”Prigoana extazului”, în care de vină sunt creștinismul și paulinismul lui… – am să mă apuc de vasta sa operă ”O contraistorie a filosofiei”.6 volume. Cumpărată cu 100 de lei de la Anticariat…chilipir.

Jurnal de amintiri venite cu sila la zile fixe

Pe 22 decembrie 1989 pe la ora 9 dimineața am fost scos din celula 13 a Spitalului penitenciar Jilava și mutat, transferat într-un spital ”de Sănătate” cum a spus dr Soica, adică nu al MAI, ci al ministerului săsnătății, civil. Era vorba despre Spitalul 9. Ne-au dus cu un TV de marfă, căruia i-au matizat geamul din spate cu parafină, cred cert e că nu se mai vedea nimic…Inăuntru condișii de pulcărie: nu scaune, nu nimic. Ne roteam, rostogoleam pe podeaua de tabla automobilului. Eram trei. Unul care se căca pe el de frică, zicea că nu poate vorbi, arăta că nu poate, dar cred că se prefăcea, nu știu de ce se prefăcea și lângă noi, că eram de-ai lui, dar asta era chiar problema sa. Celălalt, înjura tot, provoca milițienii, îi jignea, era nebun. L-am văzut de aseară din celulă, prin vizetă, pe când se tot certa cu gardienii spunându-le că i-ar tăia cu sabia… Pe timpul transportului spre Capitală am vorbit cu el; avea doi copii și o nevastă gravidă. Pletos, mustăcios, nears, un chip rebel. sub 30 de ani. I-am văzut în fugă familia după ce a venit cumnatul Marian cu mașina să mă ia acasă de la spital.L-am luat și pe el. Tipul era fochist de bloc și stătea undeva sus pe la Izvor, Cazărmii, Uranus nu mai țin minte, la curte într-o vilă veche dărăpănată. Era bătut rău – cam, la cererea lui… – familia s-a speriat când l-a văzut cum arăta. Uite cine vorbește!… Ajuns precipitat în Giulești Sârbi la mama – și eu eram șifonat rău – am văzut la TVR povestind că lumea încă moare acolo, așa cum îi promisesem doctorului din spitalul pușcăriei că vom face…M-a scăpat de o sarcină. Dar, mai înainte de Giulești am oprit acasă la Zalomit. Pe stradă, mă aștepta – cum mama Dracu, de unde știa ??? – colegul de facultate PT, care era mare ștab la Trustul Carpați… M-a asigurat că e de partea noastră(?). La o oră la care eu nu prea știam al cui sunt…Azi, am aflat că e la pensie într-un oraș de munte are un viloi să cazeze un regiment și lumea îi zice ”Dom General”. Cum, mama Dracu?!

Gata, am vărsat în scris ce mă apăsa. Aseară, m-a sunat Tudor Gheorghe să mă invite azi, acum la Concertul lui. Întrucât nu mi-a scăpat niciodată nici la Craiova, nici la Izbiceni de patru ori, cum să nu fac un pas până la Sala Palatului ?

Vă urez vizionare plăcută… Mie nu. Mi-a spus Tudor că n-o să mai plâng ca de obicei la spectacolul lui. O să urlu. Mă duc…

P. S.Văd că iar mă apuc de scris despre momentele alea. Deși, am început-o de mai multe ori. Prima a fost în martie ‘90 cu proiectatul roman realist ”Jilava My Love” publicat în ”Independentul” din Deva condus de Tibi Necula, așa din mersul caluluii. M-am oprit prin mai dezamăgit de Frontul Salvării Nașionale. Apoi, la un pariu de acum doi ani făcut la Cluj i-am promis lui Ciobi Tot, fostul coleg de Cazino Victoria, că voi scrie cu duritate romanul abandonat.Roman …de ficțiune …”Revoluția pizdii mă-si”… și acum, mă scarpin iar…?Ce mi-a venit?

Vineri 23 decembrie

Jurnal extim

Mă chinuie somnul, dorm aiurea. După meciul de fotbal Dinamo – Steaua, 4-1, răcorit căci Steaua nu mai e nimic și se pare nici nu va mai fi… amețit de un pahar de vin, ce zic eu? …licoae ”Soare”, am adormit. M-am tezit la 5, am citit din ”Omida” lui John Fawles. Lung, plicitisitor la ănceput apoi acaparator, captator de curiozițăți, te ia prizonier. Are o metodă neobișnuită.Practic, totul e un interogatoriu spre a se dezvălui ceva, care pe măsură ce avensezi cu lectura te captivează, te intrigă. Culoarea vremii e dată de niște reproduceri din presa vremii anii 1700… Să vezi acolo omenie și drepturile omului, în Anglia. ”Simpla” efracție, „viol de domiciliu„ te ducea la ștreang. La fel furtul unui cal. Exagerări,Păi nu e mai bine azi cănd te omoară la tinen-n casă și scapă nearestat, necondamnat. Asta da Omenie, când eu mă uit pe geam la mine-n curte la Giulești-Sârbi, când 4 țigani cu cuțite de juma de metru, îmi hăcuiesc – la minen-n curte! – mașina. Apoi ies la ei, strig și-n loc să o ia la fugă, ostentativ pleacă la pas de parcă nici nu aș fi existat… Cazul nu e inventat, mi s-a întâmplat… Fac ce fac și mă enrvez.Că de aia ăi zic „Revoluția pizdii mă-sii„ – cu scuze la doamne – că asta mai rău a stricat decât a adus binele. Nu regret fapta. Disprețul comunist suveran era de nesuportat. Dar, acuma ce e?! Neputință, corupție, batjocură…

Tudor Gheorghe – Pamfletul, nu Concertul de Crăciun

…Asta atinge și Tudor Gheorghe în recitalul său de aseară. O salbă de pamflete și lamentouri. Plânge soarta românului. E tragic. Ironic. Miștocar. Tolerant. Acidulat….sulfuric, clorhidric. Coroziv. Tânguitor. Direct. Pe față… Ei, și ce.!?, râde Guvernantu’. Pe scurt, recitalul lui de Crăciun anul acesta fu deprimant. Chiar așa! Solemnitate, gravitatea artistului nealterate. Umorul, același dar mai negru, mai trist. Căci, apropos de raportul jenant cu maneliștii,… cică unii au vrut să vadă cum trăiesc șoarecii. Au luat 10 șoareci intelectuali și alți 10 proletari. Aceleași condiții. Mâncare bună, băuturică, televizor, belfereală. După 10 zile, în timp ce proletarii crăpau de grași, intelectualii slăbiseră vizibil. Explicația: tuturor șoarecilor li se arăta de 3 ori pe zi, PISICA! … adică, mârlanu’ dacă avea de papa, i se rupea de neam…

Muzical,Tudor, pe lângă Corul și Orchestra Simfonică Radio a insertat și o trupă rock. Care a dinamizat și a dramatizat receptarea cântecelor sale mai ales ăn registrul dramatic. Bună idée…

 

Aici nu te ”dicstrezi”, manelistule care ești.

Nu plângi de tine. Nici te lamentezi.

Adormi, dacă nu ai bun simț social.

Pleci din sală.

Dacă nu, nici nu-ți place, nesimțitule!

Ți se rupe.

Tu să dai din buric.

Nu să pricepi//percepi, mesaje…Nu ai cum.

Am sugerat după reprezentație ca la fiece bilet trebuia să fi dat spectatorului și o pastilă de Xanax. Ajuta…

La mulți ani, Gigi dragă. Să le cânți până-i omori.