O știre  de  marți ce- a trecut , din  păcate valabilă și azi…

Cornel Ostahie s-a stins  prematur

Nu am mai scris  , n-am avut chef. Sau am avut  un chef. De  vineri  până luni… La Căciulata. Chef care  m-a scos din starea  meditatică. Agapa de 35 de ani a soției. Voi reveni.

Nu par să fiu  prea  prompt; trebuie să mestec, ronțăi lucrurile până să le  public. Nu mă joc. Eu nu mint  în scris. Și așa, lume, lume, tot pregătesc un Prolegomene  la blog. Să mărturisesc de ce are abia acum Stanca  blog  și ce vrea el cu el?

Pe Ostahie l-am cunoscut  în atelierul marelui artist plastic – și marelui meu prieten –   Vasile Chinschi. În pasajul Villacross. Un tip taciturn. Introvertit. Discret. Exagerat de discret. Una cu decorul…Ne știam de ani buni.

Colaboram la SLAST- ul  lui Cristoiu. (<< Suplimentul literar al ”Scânteii tineretului”>>)… El era angajat acolo. La Chinschi am  participatîmpreună la  mai toate  petrecerile, pomenirile, parangheliile, aniversările lui, ale soției lui, Teodora, ale fiicei, Vasilisa, ale  mele, nevesti-mi și copiilor  mei; la comemorările, lansările, vernisajele găzduite post-factum de generosul Vasile. Dar, abia după dispariția marelui Chinschi, am îndrăznit să-l  întreb pe Cornel ”cine ești tu C.O.”? Chiar, am făcut-o ferm.Tare. Ca-n revistele senzaționaliste franceze din anii  ‘70. Cu acel  impertinent și indiscret ”D’ou viennes tu XX?!” S-a deschis  brusc. Mi-a povestit viața lui  pe  nerăsuflate. Nu am altă sintagmă decât  obosita , folosita ”Viața lui, un roman”…titlu șlăgăros folosit de Adrian Păunescu. Numai că, din  contră, Paler spune că nu-l tenteză să spună ”viața  mea, ce roman?” decât  în ilustrarea ideii că destinul este propriul nostru caracter. Și, adaugă ”de ce  mă obsesdează deșerturile. Doar fiindcă singurătatea a făcut  parte  mereu din destinul meu?” Da, cred că Ostahie era ca Paler, obsedat de izolarea deșertică și incomunicativitatea, opacitatea sa socială. Una prea prudentă. Ce aducea, bref, cu timiditatea.

Păcat că nu prea se cunoaște viața  lui Cornel, originea sau cultura tăcerilor lui. Poate soția să știe…Mă voi interesa…Căci sincer  eu am cam  uitat esența poveștii vieșii lui…Nu am  putut  merge  la  funerarii, mi-au ajuns cele ale lui Vadim…Dar, și mai ales, ale doamnei avocat Iacob. Nu știu din ce cauze , iată, a  murit  și Florența Mihai marea tenismenă. ”…după o lungă și grea suferință…”

Doamne,  oprește-te!

Nici  nu mai vreau să scriu  în ziar. Mă transform  într-un deplorabil cioclu. Deși, vârsta îmi permite să fiu  un destul de  obiectiv  martor al celor  dispăruți. Pe Florența o cunoșteam binișor, dar nu am mai putut scrie despre ea,  din cauzele de  mai sus… Odată la Cluj ca reporter, am fost  la  un concert rock al unui scoțian Roddy MacNeyll. Care fusese  la o ediția a festivalului ”Cerbul de aur.” L-am căutat pentru  un interviu și acolo am cunoscut două fete drăguțe, sportive. Una era Florența. Iată, dispariția Florenței îmi amintește de buna  prietenă a ei, și parteneră de dublu, care  stătea pe Giulești la ”blocuri”. O vedeam ades cu  un tânăr distins care era fiul inginerului Viorel Moraru, marele rugbist de la Grivița, Națională,jucător, antrenor…Cel ce a revenit  din Franța  după ‘90 adus de Țiriac. Morariu pe adevăratul nume de familie… Cu Adriana, așa se numește  colega Florenței, am cochetat un timp Era un Taur plin de viață, o nebună în sens pozitiv. Trăia dând lecții de tenis. Mă cam îndrăgostisem de ea. Și, cred că  ne-a despărțit o gelozie absurdă de-a mea. Prea  își evoca  iubitul… Nu am mai văzut-o. Sper să nu o fi luat-o  înaintea Florenței. Poate a ales  libertatea. Ca el, fiul d-lui Viorel…