Sâmbătă, 25 ianuarie 2020, George Stanca a fost comemorat la Mizil

La Mizil s-a instituit Premiul George Stanca pentru poezie

Sâmbătă 25 ianuarie 2020 George Stanca (în memoria căruia a fost instituit şi va fi acordat un premiu) a fost comemorat în cadrul” Festivalului Romeo și Julieta la Mizil”

Prezent la multe ediții ale ”Festivalului Romeo și Julieta la Mizil” ca invitat și ca membru al juriului George Stanca a scris de multe ori despre acest festival în ziarul Click, în jurnal și pe blog.

Anul acesta, organizatorii, cuplul Minea- Bădicioiu și invitații la festival l-au omagiat. I s-a înmânat soției o diplomă și un trofeu unicat. S-a instituit premiul George Stanca pentru poezie.  

 

…Cunosc alt Mizil. Real. Pe cel cultural. Și nu de ieri. Găzduiește de ani buni unul dintre cele mai serioase și ”grele”, intelectualmente, festivaluri de poezie și epigramă din țară. Cu prezențe de academicieni, oameni de spirit din țară și din cealaltă Românie așa-zisă Riepublika Moldova. Crede-mă, e o mândrie românească, acest ”Romeo și Julieta la Mizil”.                                                                                                                     George Stanca, Click

 

 

”Romeo și Julieta la Mizil”, festivalul se maturizează

Constat, cu firească  uimire că, pe măsură ce timpul trece ”Romeo și Julieta la Mizil”, festivalul adică, cel dedicat epigramei și poeziei – festival internațional, monșer! – se maturizează. În bine. În pozitiv. În calitativ. Ce regal de epigrame a fost anul acesta 2018… 

Să zicem că ”mucosul” festival a trecut de pubertate; de perioada tuleielor, la Romeo, și a Visătorului și acneei juvenile, la Julieta…

Azi, la anul de grație 2018, El se bărbierește singur, Romeo, și Ea, Julieta, a început cu timiditate să se rimeleze și să pună gene false, să umble pe tocuri înalte ca o domnișoară rezonabilă… 

Numai să dureze, se zice… că zicea Napoleon nu știu pe unde și la ce eveniment. 

Dar, cu părinți serioși cum sunt cei din cuplul Minea- Bădicioiu, manifestarea fie  și ca ființă ar avea șansa să ajungă și la semicentenar… Noi, nu! Niciodată, noi nu! 

GEORGE STANCA, 2018

 

George Stanca 

Lect. univ. dr., jurnalist, scriitor

Multe manifestări locale am parcurs eu prin țară. Chiar și prin lume. Și, iată, nu știi unde și când te calcă tancul: mi-a căzut dragă de tot, irevocabil, manifestarea de la Mizil. Ediția din 2010. Cu mirificul pesonaj centenar care ilustrează – scuzați expresia oximoronică –  junimea senectuții, dl Mircea Ionescu Quintus; cu clasicul prozator mereu polemic și energetic Corneliu Leu; cu neastâmpăratul poet-șansonetist mai nou viticultor Dinescu. Glumind, “Romeo și Julieta la Mizil”  poate să revoluționaze cultura clasică… aducând-o la cea mioritică. Ei, amorezii shakespearieni încep să deruteze lumea, să pară a  nu fi din romantica cetate Verona, ci din idilica urbe Mizil. Nu veronezi, ci mizileni.

Oricum, acest coup de foudre al meu cu festivalul, mi-a dovedit, a nu știu câta oară, și o afirm cu ciudă bucureștenească, faptul că Provincia e Capitala țării. Nu Bucureștiul parveniților. El rămâne doar o mică provincie orientală, îl putem numi Manelemburg, în care se zbenguie politruci mediocri.  

GEORGE STANCA, 09.01.2011

 

 

VIVAT MIZIL !

Plouă cu poeți și poezie la Mizil. Nu credeam că pe decadența asta generală, funerară de-a dreptul a Patriei, neamului, limbii, Poezia mai poate subzista. Dar, se pare, m-am înșelat. Căci starea poeziei nu este armonizată, observ, cu starea  morală generală. Dimpotrivă e dizarmonică. Cu cât ne este mai rău, cu atât ne refugiem în poezie. Asta cred că ar fi o explicație. Atenție! Când zic ”ne…” nu mă refer la doudenele patriei, multe, mărunte, manevrabile, manipulabile manelibile și subculturale; nici la elita academnică din ce în ce mai subțire, amenințată de recolta bac-ului 2012… așadar pe cale de disapariție, ci exclusiv la persoanele care mai respiră, digeră, gustă ceva cultură… Dar tot asta, paradoxul refugiului în Poezie, îmi aduce aminte de o anecdotă veche. Ceușescu vorbește cu unu’: o duci bine? Minunat ! Câștigi bine? Super! Dacă strâng șurubul? Va fi și mai bine…Dacă-l strâng la sânge? Abia aștept ! Cu ce te ocupi? Gropar…

Da, din păcate, partea aceea sensibilă și delicată din organismul unui popor se refugiază-n poezie, devine lirică. Deși demult termenul ”liric” a fost degradat. Sau are o semantică îmbogățită în registrul cel mai de jos – visceral, pestilențial și scatofil – al limbii; în poezia urâtă, în fracturismul postmodern alimentat de diverși așa-numiți poeți tip Ianus. De aici poezia anală. Sau cea ”vaginală”… din lirica acelei ”poete”  o vlădărească, care (cacofonie dedicată !!! ), la moartea mamei sale zice că: ”m-am masturbat,// m-am masturbat //până mi-a țâșnit sângele din vagin”… citat real, cu scuzele de rigoare…

Poezia adevărată triumfă, iată, taman la Mizil. Orașul ironizat oarecum de Caragiale, enunțat de Bogza reprotericește și având replica regretatului și prea-puțin cunoscutului scriitor și mare reperter Eugen Secelanu într-o Flacăra din  1975.

Poate că deloc întâmplător festivalul acesta mizilean s-a născut dintr-un complex cultural.

Poate că deloc întâmplător locuitorii lui au ales, reales, re-reales, re-re-reales, re-re-re-reales același primar, Emil Proșcan, un poet//epigramist, un om cu propensiuni și instinct și chemări culturale…

Mă gândeam, în egoismul meu, ca festivalul acesta să rămână strict al poeziei, nu și al epigramei…Dar, de fapt epigrama, umorul sunt primele calități intrinseci ale Mizilului. De la nenea Iancu citire. Căci, Mizilul este primar legat de umorul caragialesc. Abia apoi prin eforturile directorului de la liceul Tocilescu și ale  profesorului de română inițiatorii, s-a ajuns și la poezie.

…așa că retractez… Ei bine, la ora exactă, Festivalul ”Romeo și Julieta la Mizil”, – e, cum să eviți umorul …?! – este un sănătos și zdravăn stâlp al spiritualitâții românești, aflată în marș forțat, ameninațată de manelizare, de pauperizare până la des-țărare…noroc cu depozitele de românism basarabene o mostră fu prezența lui Nicolae Dabija la Mizil.

Da, Mizil!, un loc de poștie, un ”menzil” unde se schimbă caii poeziei, unde călătorul ia o cafea și-un mizilic și-un catren sau o metaforă ca frișcă …

O oază culturală și loc de repaus pentru a continua lupta, călătoria…

Un colac de salvare, chiar dacă insuficient, desigur musai necesar.

Vivat !

GEORGE STANCA, 11.02.2013

 

 

Poetul e un șobolan al societății

 

După o iarnă dezolantă pentru unul ca mine, fără niciun apropou politic, deși politica ne bate rău la popou cu apropou, iată o veste bună. Festivalul ”Romeo și  Julieta la Mizil” se ține! A doua veste bună: fac iar parte din juriu. Înseamnă că în anii trecuți am fost un jurat bun…Mersi, neică! Este drept că îmi și place. E drept că sunt și măgulit. Fiindcă dintre toate propunerile de premiere toți cei confirmați au primit de la mine nota maximă. Concluziile mele, după ce ”am citit în poezie” ca-n cafea, sunt optimiste. Viitorul poeziei românești este asigurat. Dar e în situația aceea a tipului care se întâlnește , la maxima crizei comuniste, cu Ceaușescu. Căruia, la orice întrebare i se punea, el zicea: „e bine o duc bine”. „Și, dacă strâng eu șurubul de tot”, întreabă Cărmaciul. „O voi duce nemaipomenit”. „Ce meserie ai?” „Gropar”… Pe fondul crizei, care nu se mai termină, Poezia va prospera. Numai că ea va fi din ce în ce mai încrâncenată. Neagră.  Dezolantă. Chinuită. Poezie a morții și a deriziunii. Am citit asta în cele 385 X 4 poeme trimise la concurs. Am mai spus-o, căci am eu o teorie: poetul e un șobolan al societății. Când vine răul, la cutremur, la naufragii, șobolanul e primul neliniștit iese din cavernă, apare anchietat pe punte anunțând diluviul. Ei bine cam asta ”am citit…”. Sediționarii din Colectiv nu dorm, vor apărea. Au fost păcăliți cu așa zisul guvern tehnocrat, Tragedia  # Colectiv nu se va șterge ușor… dar fără politică…

Mulți poeți buni și foarte buni are Țara… 

GEORGE STANCA, 15.02.2016

 

Mi-e dor de tine Mihai Eminescu…

scria George Stanca anul trecut, în ianuarie 2019, în Click

 

Despre Ziua lui Eminescu 15 ianuarie, devenită Ziua Culturii Române, sau mai mult Ziua Identității Naționale George Stanca a scris mai multe articole publicate în Suplimentul Scânteii Tineretului, Scânteia Tineretului, scrisori în Click. De asemenea a participat la simpozioane și recitaluri dedicate marelui poet și la întâlniri cu cei care l-au iubit pe Eminescu.

 

Dragă Eminescu – Memento Mori

Mi-e dor de tine. Și, nu cred că sunt singurul. Milioane de români sunt în această ipostază. Mai ales acum, după anul Unirii, Centenerul nostru drag, pe care l-am celebrat inaugurând o uriașă Catedrală a Neamului. Așa cum au neamurile demne. Așa cum nu vor cei cu suflete meschine, cei bonavi de A-mândrie națională, ce merită vorbele tale: ”mânca-i-ar inima cânii”.

Căci, am o listă cu mari orașe ”nedemne ” cu catedrale de vis. Unde vin mii de credincioși și milioane de turiști. Eu unul am văzut Sf. Vit din Praga, catedrala din Koln, Ulm, Domul din Milano, nu mai zic Notre Dame din Paris ori cele din Anglia, Spania… dar unde nu sunt? Și de ce alții să aibă și noi nu? E obligatoriu să ne asumăm sărăcia chiar dacă suntem săraci?

Mihai, de câte ori am scris către tine o misivă, te mângâiam cu vorbe bune ca să-i înțelegi pe iconoclaștii anti -eminescieni. Da, tu ești da, o icoană a nemului. Alături de Sfântul Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân sau încă nesfântul Mihai Viteazu. Zic de iconoclaștii care te contestau, te molestau, te numeau ”comunist” fiindcă ai simpatizat cu Comuna din Paris și ai scris ”Împărat și Proletar”. Pe care  – așa e! – comuniștii ne-o predau la școală cu obstinație ca să știm, vazi Doamne, opțiunea ta politică. Ori, tu ai fost cel mai fanatic conservator. Și, dacă cei ce te contestă aveau ceva cultură sau măcar curiozități culturale puteau să vadă poziția ta din ziarul ”Timpul” pe care l-ai cam scris de unul singur scurtându-ți nopțile și viața.

Poete, am trăit să aud și aberația că ai fi fost ateu. Minciună mai mare nici nu putea fi. Căci, un exemplu mic: Făt Frumos din Lacrimă e născut din Lacrima Fecioarei Maria ! Analfabeților!Căreia, apropo, i-ai închinat unul dintre cele mai frumoase poeme pe care le-ai scris.

Și, mai am o veste luminoasă pentru tine. Profesorul de istorie Ioan Aurel Pop apărătorul tău și al ideilor tale românești, autorizat și competent – a ajuns cu lupte grele Președintele Academiei. Spre pizma dușmanilor lui și ai românismului pur. Și simplu. Spre crăparea de necaz a bojocilor celor ce te neagă pe tine și istoria  nemului. Făcută, i-auzi!, din mituri false. Așa că mitul lui Ștefan, al lui Mircea și al altor părinți ai neamului sunt, după ei, povești de adormit copiii. Din păcate o  parte din intelectualitate aia neortodoxă –  generic zis, nu concret –  se dedulcește  cu aceste teorii fanteziste. Bine ar fi să le ia ca pe o literatură bunicică. Or, ca pe niște ucronii, nicidecum istorie.

Mihai dragă, Eminescule, iartă-mă că ți-am tulburat somnul, dar țineam să afli în mare de ziua ta, devenită Ziua Culturii Române, despre starea spirituală a poporului pe care l-ai iubit atâta.

Iți doresc din tot sufletul meu să ai somnul dulce, care să nu-ți fie tulburat de tot  felul de fameni, contestatari circari, clowni literari și istorici mitici (cu accent pe al  doilea  ”i”… să fie mai caragialean).

Sărutăm mâna și memoria-Ți!

                             George Stanca, Click, 15.01.2019

 

Eminescu la Izbiceni

Încep a mă teme –  o falsă temere –  că Ziua Eminescu, numită de fapt a Culturii Române , nu numai la Izbiceni, începe să devină, lunecă prin a fi mult mai mult de atât. Ziua Identității Naționale. Și, de ce n-ar fi, mă rog? Nu a devenit EL, Eminescul , déjà un substantiv comun al românilor? Nu se identifică el cu ființa  națională, în ciuda a oricât și-ar dori detractorii lui, bine plătiți cu momele și soroșele? Iată deci că zelul uneori asupra de măsură al românului și-a găsit locașul legitim și decent. ”Excese” de Ziua Națională a Culturii! Căci, ce regal am trăit pe 15 ianuarie anul acesta la Izbiceni mai rar, bobocule! Păi, cum prieteni? Să auzi  zeci de poeme ale Poetului recitate de niște țânci. Care s-au străduit să le învețe poate seara la gura sobei cu vreo mămăiță sau mămică insistente. Și, pe care nu le va mai uita niciodată. Poemele! Gândeam metaforic în timpul serbării, să tot fi fost o zână indiscretă cu o seară înainte, să fi văzut câteva zeci de copii izbiceneni cum  își turnau cu pipeta, cu lingurița în memoria lor cuvinte, versuri, expresii, metafore, alegorii, imagini din poemele, poveștile lui Eminescu. Care – și acesta e uriașul câștig  –  le vor rămâne acolo, pentru multă vreme. Că vor ajunge dascăli, academicieni, macaragii sau dulgheri, văcari, grădinari – cum o da Domnul  –  copiii ăștia au în ei un semn de Eminescu, o virguliță, o cicatrice, o scamă  eminesciană.

Lăsate și de actele celor ce L-au evocat. Distinsul om de cultură Dumitru Sârghie, poet, jurnalist, Nicolaie și col. N Zărnescu, sensibilul folkist Viorel Ștefănescu… Și uite așa, se insinuează poetul în mintea poporului pe care-l bucură cu arta lui. Și uite așa, ajungem să simțim spusa poeților , aceea că ”Eminescu suntem noi”. Ce  poate fi mai frumos? Pentru poezie, limbă. Pentru copii.

Ce poate fi mai serios pentru memoria unui popor deposedat de memorie prin lucrarea comunismului și violat în memorie de sălbăticia neo-sclavagismului bancar, societatea fără nume de azi?

Numai așa ne salvăm sufletele, identitatea, memoria de a fi!

Vă jur, am văzut spectacole  magnifice de operă, teatru, pop music, la Paris, Londra, Los Angeles, Praga, Viena, Gărâna, Calafat, Vama Veche, Bulandra, Nottara, Opera Cluj…teatrul Giulești și cu toate stângăciile, bâlbele emoționale, cu toate lungimile neteatrale, ”Călin file de poveste” jucată de copii a fost o feerie. Nu piesa ca atare, interpretrea ei. Încărcătura emoțională. Mă uitam chiar și la costumele fastuoase demne de un teatru parizian, care într-o comună săracă nu se puteau face, să fim drepți! Ăsta-i Izbiceniul, oameni buni! Mă uitam la bujoreii copiilor și la cearcănele lor de culoarea fagurelui, al celor care nu putură să doarmă și recitară rolulul și în somn… N- am văzut, vă jur, un  spectacol, mai viu, mai frust, mai sincer, mai adevărat ca acela.

Fiindcă, să nu mă credeți fariseu sau că vreau să vă flatarisesc – nu am de gând să candidez  –  dar era o baie imensă de emoții. Iar finalul serbării, destins, m-a umplut de lacrimi. Dansurile populare. Orchestra asta a voastră condusă de neobositul  Mihai Bărăgan … îl  întrebam pe dl. primar dacă are schimbul de  mâine: vai, nu!…apoi naistul, invitat maestru al genului dar și un pedagog desăvârșit, căci mai învață puiul de juvete să cânte la nai! …

Și, apoi din nou, din nou copiii. Să nu uităm de dascăli, de travaliul lor, de nervii lor, de frustrăile unei munci care pare a nu duce nicăieri – nimic mai fals. Copiii…din Izbiceni. Premiați pe cuprinsul țării , fie și nepremiați, au în sânge mișcarea fundamentală a pământeanului oltean – a țăranului de la talpa țării, nu a  pervenitului, a altoitului cu orășenisme. Mor de ciudă că eu, oltean din tată nu am asta; mamaie mi-a dat doar geamparaua și sârba din Giulești Sârbi… Aici e aici! Mă uitm la nepoțica primarului. Un năpârstoc bălan care are dansul în genă. Mă uitam la brunețica de lângă ea. Câtă bucurie lăuntrică și câtă maturitate în pași, dansau ca niște fetițe de o sută de ani…căci cu//în ele dansau și moșii-moșilor-moșilor lor. Pentru ele nu era nimic nou, greu, totul era acolo, în ele, ancestral, venea din neam de neam de neam pe râul sângelui.

Ăsta mi s-a părut al doilea mare câștig al zilelor.

…și acum, să vă spun ceva incredibil. Întors la București, mă întâlnesc la o emisiune de la RTV cu marea doamnă a folclorului moldav Ștefania Rareș. Îi spun că vin de la Izbiceni. Și deodată solista explodează: ”Măi , am cântat la o nuntă acolo. A fost și soțul meu cu mine. Am rămas uimiți. Nu am văzut nicăieri pe  unde am umblat prin țara asta   – doamna are peste 70 de ani și o carieră de peste 50  – oameni să danseze  mai bine, mai frumos și mai armonios ca la Izbiceni…”

 Ceea ce era de demonstrat. Noi suntem Eminescu. 

                                      George Stanca, Izbiceni,  22 ian. 2015

 

                          

Dr. George Stanca –  în apărarea lui Eminescu 

 Neamț, ateu, socialist, antisemit?

Cu toate  boemăriile speculate de presa bulevardieră a vremii, unele chiar adevărate; cu toate libațiile, reale, făcute cu Bădia Creangă; cu toate bârfele de  budoar; cu tot romantismul iubirii cu Veronica; cu toate manifestările sale de ființă socială normală, Mihai Eminescu avea în fond o seriozitatae gravă. Și, încă una germană. Severă. Teutonică. Metodică. Seacă. Nu suferea de balcanismul și de niciuna din bolile de neam sesizate și combătute cu umor și satiră vitriolantă de Caragiale la români. Eminescu punea gravitate. Lucru reflectat în travaliul cotidian consumat la ”Timpul„ unde era fac-totum; de la scrisul articolelor, la editare, corectură, culegere, tipărire… Dovada clară –imensitatea tematică, vastitatea  operei sale literare și jurnalistice realizată într-o mult-prea-scurtă viață. Din această cauză s-a afirmat despre Eminescu, anume că a fost ”neamț”… A fost! 

A revenit pe tapet afirmația că Eminescu ar fi fost ateu. Și chiar socialist. Reiterarea unor aserțiuni mai vechi. Argumentele celor ce susțin aceste deformări se găsesc în poezia de excepție ”Împărat și proletar”.Un caz liric izolat, unic la autor. Pe care generației mele, comuniștii o impuneau lăsându-ne să credem că Eminescu era pro- și proto-comunist. Culmea, stindardul de presă, mecanismul viu al Partidului Conservator, ”PR”-ul lui, să zic așa, era de stânga, socialist, bolșevic! O enormitate! Mare eroare, mare dezinformare. Am spus despre poem că este o ”excepție”,  fiindcă a fost scris dintr-un elan și un entuziasm plin de simpatie față de mișcările stângiste din Franța. I-a luat aproape cinci ani să-l scrie…De fapt, speculația privind ateismul lui Eminescu (”Religia, o frază de dânșii inventată”) și vederile ”proletare”, sunt atribuite de autor proletarului. Poemul are trei discursuri Proletarul-Împăratul- Poetul. Bazându-se pe faptul că discursul Proletarului e consistent ”23 de strofe de patos revoluţionar întunecat, superb gravate poetic, între care multe ar putea fi intonate şi astăzi de românii revoltaţi ieşiţi în stradă!contestatarii uită un lucru esențial. Celor 23 de strofe ”pro-stângiste”  dedicate  proletarului, Eminescu opune toată energia sa literară, lirică și jurnalistică, din existanța sa, ideilor sale conservatoare… Patosul proletarului – atribuit, printr-o  translatare eronată autorului – ține de fapt de arta poetică a lui Eminescu. A reușit atât de bine încât și un tip instruit de azi poate crede că e al lui cu convingere… Grav e că l-a luat drept argument… contra lui Eminescu. Această persuadare e reușita lui Eminescu contra lui însuși. Arma cu care contestatarul dorește să-l atace este oferită de Eminescu însuși. Cum putea să fie fanaticul conservator, un la fel de fanatic socialist?

Multă lume nu îndrăznește să afirme că, în valoare absolută, Eminescu Poetul este, cel puțin egalul jurnalistului. A jurnalistului total. În sensul că meseria, de la scris  la tipărit, nu avea secrete față de el. Apoi campaniile, pledoariile lui, lupta politică în contra rivalilor conservatorismului atestă asta. Lider de opinie. ”Opiniocrat conservator”, l-aș numi. De la el au pornit multe idei privind poziția externă a țării, ca noian de principii. El a fost și un mare sociolog ”avant la lettre” și istoric. Un colos plin de idei naționale și existențiale ale românismului. Să nu mai pomenim despre limba română curată pe care ne-a lăsat-o ca să o murdărim…

Reala valoare de geniu care i se contestă e legitimată de mii de pagini de aprecieri, studii savante, și păreri superlative la adresa lui.I.L. Caragiale, contemporan, prieten; savanți de talia unor Mircea Eliade, Nicolae Iorga; scriitori -Cezar Petrescu, Petru Vintilă; ziariști – Pamfil Șeicaru; critici G. Călinescu, Lovinescu, Perpessicius, Manolescu, E. Simion. Enumerări deloc exhaustive. De cine au fost, oare, plătiți să-l laude?! Căci, e atacat, contestat punct cu punct. Imaginea sa e agresată pixel cu pixel. I se incendiază filă cu filă, poem cu poem. Cu o ură  mercenară. O fac cu osârdie slugi zeloase alese dintre ai noștri. Pleavă. Categoria Cei ce ”au îndrăgit străinii”… 

Și, dincolo de poezie, în proza sa majoră se străvede fără dubii creștinismul autorului. În ”Făt frumos din lacrimă” aflăm din primele propoziții că pruncul Făt frumos s-a zămislit din lacrima Fecioarei Maria…Un ateu poate el scrie cu atâta duioșie despre Dumnezeu?”In vremea veche (…) pe când Dumnezeu călca cu picioarele sale sfinte pietroasele pustii ale pământului…!” Sau:” -De cine –n lume te temi tu mai mult?//- De nime-n lumea asta, afară de Dumnezeuspuse ateul… ”Să se bată cu Făt Frumos nu putea, pentru că genarul era creștin și puterea lui nu era în duhurile întunericului, ci în Dumnezeu”.

Nu  insistăm în evidențe!

Garabet Ibrăileanu spunea despre jurnalistul ”Mihai Eminescu” că era ”un adevărat adversar al evreilor”. Nu se poate contesta acest lucru. Ar fi penibil să se nege ceva vizibil. Dar, aici ar fi o nuanță. El nu avea nimic de împărțit cu evreii ca popor , ca  nație, ci avea cu evreii contemporani lui. Evreii vremii. Care, în marea lor  majoritate făceu parte din clasa exploatatorilor. Ca și moșierimea și burghezia autohtone. Erau negustori, telali, tarabagii,cîrciumari, arendași. Se știe despre fenomenul ”Fisherland”, care axplică declanșarea răscoalei din 1907. Una cu  pronunțat caracter antisemit, eludat nu știm de ce, și acum de istrii…  Apoi, mulți evrei erau cârciumari. Înșelau și îndatorau țăranul până ce-i luau pământurile. ”Tagma jefuitorilor” cum spunea Vladimirescu…

Aici e confuzia. Ataci exploatatorii și descoperi că sunt evrei; dai în ei, ești antisemit…!!! Confuzie întreținută permanent, prin extrapolare. Căci, așa noțiunea s-a extins în veac: ești de dreapta, ești antisemit!

Aceiași confuzie gravă s-a comis între evrei și comuniști. La spargerea grevei  inspirată de victoria bolșevismului din 1917, la Atelierele Nicolina din Iași, când  în locul steagului roșu cu secera și ciocanul pe care l-au ars, antigreviștii formați din mucitori și studenți au arborat steagul tricolor. S-a spus că lupta dată e contra bolșevicilor și a bolșevismului care vrea să desființeze ”sfânta proprietate privată” și pe Dumnezeu cu credința strămoșească.

Repet, asta era acuza adusă ideologiei bolșevice. Faptul că la vremea aceea, majoritatea comuniștilor erau evrei – proporția s-a menținut până la 23 august  1944 – a născut prin confuzie și juxtapunere ideea că a fi antibolșevic egal cu a fi antisemit. Mai mult, spre a sublinia mai mult aceste nuanțe, pe o linie directă, cu sau fără ele, vremurile lui Eminaecu erau, oricum, antisemite…

Pe scurt, să reținem: antisemitismul eminescian nu era decât unul al vremii. Și acela, justificat social și politic.

                                                              11.01.2016

 

 

Memento Mori  – Eminescu

A devenit un fel de sport național, o modă nefastă, ca de ziua lui Eminescu, 15  ianuarie să-l înjurăm, contestăm … pe Eminescu. Căci, mulți dăștepți țara noastră are. Multe invinuiri i se aduc postum lâsăndu-se de-o parte opera lui ca atare. Prin care există și existăm.

Că a fost stângist, când el era un serios și constant conservator. Dovada e că  uneori scria aproape singur ziarul Timpul. Că ar fi fost ateu când la el Pururea Vergina Maria de exemplu, era spiritual pe plan central. Mai toate acuzele se îndreptau spre ideile emanate de poezia ”Impărat și proletar”. Pe care a scris-o elaborat-o în circa cinci ani. I se atribuie poetului în economia acestei poezii chiar  principii emise de pesonajul Proletarul. ”Religia, o frază de dânșii inventată” o spune Proletarul nicidecum autorul. Inflamarea lui socială stângistă, a proletarului  eludează cu intenție clarificarea replicilor. Apoi, antisemitismul lui Eminescu, nu era jucat. Era real. Dar, să nu uităm că era o epocă în care curentul acesta în Moldova era la moda zilei și că evreii – arendași, cârciumari, negustori, avocați, doctori, farmaciști, nicidecum clăcași – erau atunci confundați, puși în aceiași categorie cu exploatatorii români – burghezi, moșieri, boieri  –  fără discernământ. De unde această campanie nedemnă contra lui, nu știu? Sau se știe dar fără probe. Dușmani binecunoscuți, cinici  vor să ne lase fără aur, gaze de șist și… Eminescu. Glumesc amar. Dar banii de propagandă vin din aceiași direcție și bombardamentul anti-eminesc e susținut de cei ce au ”îndrăgit străinii…”. Se știe.

Noi, românii de neam, ne vedem însă de ale noastre necazuri, cu toate  nesincronizările, cu așa-zisele principii globaliste, și îl venerăm pe Eminescu, îl respectăm și ne închinăm, nu prostește ci cu mare rost, la icoana pe care cei ce-au  îndrăgit străinii o scuipă. Ce să faci, tradiția! Așa am apucat, noi ăștia subevoluați:  să-l respectăm pe Eminescu. Am învățat de la unii, numiți Caragiale, Slavici, Iorga, Eliade, Perpessicius, Călinescu și lista e mare…

Căci, aș merge spre ciuda inamicilor, prin a spune că Poetul e atât de mare român  încât noi înșine suntem un popor de eminești. Cei ce nu se simt așa…”plece unde vor…”!   

George Stanca, Click, 15.01.2016  

Dragă Eminescu

După ce tu ai scris monumentalul poem ”Memento Mori”, cum aș mai putea veni eu cu o rubricuță dedicată Ție, folosind același titlu? Îmi permit să-ți scriu pe numele-Ți de familie. Care tinde a deveni paralel cu numele nostru de popor. Se poate spune că noi, românii suntem de neam eminesc… Și care nume, al Tău, a ajuns simbol al poeziei române, și chiar al culturii române, pe care o celebrăm azi, de ziua Ta, Mihai Eminescu. Zic că nu-i înțeleg, deși pricep câte ceva din nemernicia lor, fomiști metafizici…

Ce nu înțeleg de la mulți români neaoși sau pretinși e că au să te urască și azi? [Zic că nu-i înțeleg, deși miros nemernicia mercenar-sclavagistă. Pute! Rău!]. Te urăsc material, așa, ca pe un semen viu, activ și combativ? Te contrează, te înjură. Ba, că ești ”cadavrul din debara” – asta mi se pare penală moralmente; ba, că noi, românii ne-am ”săturat de Eminescu”?

Și, astea toate vin de la capete ce păreau luminate… nu laminate cum îs… Auzi, să te facă ”fascist”, ”legionar”? Muhaielele! Oi fi având și Tu o seamă de ”vine”, dar detractorii, nu te judecă-n epoca ta, în context, ci ea te scoate tendențios de acolo …Te consideră antisemit pentru vremile când evreii păcăleau populația românească, o înșelau, îi dădeau rachiu contrafăcut, îi luau banii cu camătă sau oferindu-le băuturi pe datorie ca să le ia pământurile. Da, românii erau atunci cam naivi. Dar… Tu nu te războiai cu toți evreii, ci cu evreii ACEIA venali și penali. Cum a fost apoi și cu bolșevicii veniți din Rusia. Ei erau evrei, dar noi ne războiam cu comuniștii… nu cu evreii. Și, ce vină ai tu, Eminescu, dacă niscai evrei din vremea-ți erau necinstiți? Comuniștii te-au adulat exagerat? Care era vina ta? Ce vină aveau Nietzsche, Wagner că-i plăcea Hitler? Ce vină ai că erai patriot, naționalist? Azi, termeni amputați semantic până la ”extremist”?                                                                                                                                               Ateismul tău. Altă invenție. Un ochi de copil citește că ”Făt Frumos din Lacrimă” vine din Lacrima Fecioarei Maria! Putea un ateu să nască o așa poveste? Putea el să scrie, versurile: ”Lumină dulce, clară,//O, Maică Preacurată//Şi pururea Fecioară,//Marie!”? Calomnii, injurii ca să te desființeze. Cu versul tău, cu melodicitatea ta, cu limba pură românească pe care tu ai șlefuit-o, cu ”Doina” ta dez-interzisă de Păunescu și nerecitată nici azi din indiferență crasă? Și, pe cine vor ei să pună-n locul tău? Vreun ateu de cruce nouă?// Vreun barbar fără de milă?//Cui vor dânșii să se-nchine?// Fără credință și-n silă…?.. că pic și eu în fariseism eminescian…

Nu, Eminescule al nostru! Prin tine, ei pe NOI ne vizează. Vor să dispărem ca popor. Ca nație. Sau să le mai fim sclavi. Să le rămână lor bogățiile la care bale Occidentale și ex-”frățești” curg încă râu ca ”Grâușorul de Bărăgan”… !

Dragă Eminescu… Asta ȘI-o doresc! 

                                                George Stanca, Click, 15.01.2018

1 2 3 4 5 71