Gabriela Elena Drăghici – ”Sfânta” caselor și florilor

Gabriela-DraghiciStarea ei normală este starea de grație. Pentru ea, toată natura este de un alb imaculat. Peste care uneori, sau întotdeauna se interpun tot felul de peisaje cu oameni, copaci, animale, păsări, copaci. Copaci și mai ales, flori. Toate florile din lume se tem de ea. Fiindcă ele, florile, care au de a face cu ea. În cochetăria și grația lor, când se văd pictate de Gabriela Elena se tem să nu arate prea rău. Se tem ca nu cumva să râmână ca niște boamfe în comunitatea florilor și culorilor… Uneori, chiar și de aceea, florile, o adulmecă de câte ori se apropie de ele, și vor să fugă din rădăcini… Dar ea bonomă,
perspicace, cu ochi de vânător, tot le prinde. Și le ”pune” cu duioșie și iubire pe pânză, hârtie cu acuarelă și le înlănțuie definitiv în tablourile ei… Omenește vorbind, florile sunt naive fugind de ea. Chiar prostuțe. Fiindcă, Gabriela Elena Drăghici le iubește cu fanatism, cu patos. Când le pictează, ea nu le apasă, nu le ucide, doar le mângâie cu adieri divine și multe blânde respirări. Și, atunci când acuarela e gata, s-a terminat, abia atunci se pornește actul de nemurire a florilor, copacilor. A verdelui crud de primăvară, a verdelui-brotăcel. Sau galbenul lanului de grâu or al frunzei de toamă târzie…
Mai nou, Gabriela Drăghici s-a înamorat și de casele vechi. Ale Bucuresciului. De arhitectura lor unică. Care denotă că în ciuda aparentelor avem un trecut.
Le caută prin mahalale vechi. Le-ntreabă de istorie. De stăpâni. Le caută și prin amprentele vechilor macarale. Sau, prin cartierele noi, așazis moderne. Și le găsește rătăcite, pripășite, triste, tolerate ca milogii printre blocurile alea mari puse-n geometrii ucigașe. Stau ele casele noastre de patrimoniu, mici, umile și frumoase la umbra lor. Cenușărese. Fetițe cu chibrituri ghemuite, ascunse-n noaptea de iarnă a morții lor. Staaaau stinghere ca un zvon de ciocârlie ce vine taman din Bărăgan și se lovește mortal de curenții Marelui Oraș al Spaimei. De cascadele de praf ale furiei metropolitane. De Moloh. De iadul apocaliptic.
Care, ca un curent violent, violator și barbar, mătură în calea sa tot fundul de ierburi al fluviului, toate aluviunile și toate minunile acvatice ascunse aici neputincioase…
Casele ”salvate” de Gabi sunt acte de caritate veritabile. Le ”salvează” și pe ele, ca și pe anonimele flori, conferindu-le nemurire.E ca o sfîntă protectoare a caselor și florilor. Le dă liniște. Eternitate. Le face vedete vizuale întru ostoirea sufletelor triste de om. Triste și însingurate. Asta sunt acuarelele Gabrielei. Elena Drăghici. Sufletele florilor și caselor salvate prin grația sa divină …

Rugby

Japonia vs. Africa de SudRăi, niponii!
A început Cupa Mondială la rugby. O așteptam demult. Acest sport la noi e ca unul de cartier și tratat ca o Cenușăreasă. Deși nu merită. Suntem nemeritat de buni față de nivelul de interes. Mai ales, raportat la in-popularitatea acestui sport. La noi rugby-ul e o minune. Când eram mic lucrurile stăteau altfel. Și la meciurile decisive sau cînd nu juca Rapidul la fotbal tata care lucra la Atelierele Grivița mă ducea ades în Parcul Copilului să văd meciurile echipei de aur, minunea copilăriei mele. Cu colegii lui de muncă. Efectiv o spun nu ironic. Wusek – alias Cardache, ing. Costel Stănescu, ing. Viorel Moraru (de fapt, Morariu, tatăl fostului președinte CIO-giuleștean de-al meu). Cu Radu Demian venit de la Cluj și mulți alții.Și, un timp cu Rădulescu Răglie vecinul meu fiul preptului care a botezat toată familia mea. Am văzut, culmea!, pe Giulești istoricul meci în care i-am bătut cu 15-0 pe francezi mâncându-i copanele fripte cocoșului galic… Apropo, este evident că pe lângă lupte am făcut și rugby. La Clubul Sportiv Școlar 1, cu regretata dnă Lucescu și prof Bălaș. Linia a 3-a.
La asta m-am gândit azi când am văzut prima surpriză Georgia bătând Tonga. Pe a doua, sincer să fiu, nici n-am conceput-o. L-am lăsat pe Hagi să-și facă punctul la Iași fără mine și m-am instalat în fotoliu înarmat cu multă milă, multe sentimente mizericordioase, să asist la carnagiul bietei Japonii aplicat de dubla campionă mondială Africa de Sud. Când niponii au început în trombă am crezut că e doar un foc din paie de orez. N-a fost așa. Nebuna îndărătnica, sublima Japonia îmbrăcată în tricourile ei de victimă a pornit taifunul în ultimele minute de la 29-29. De acolo s-a pornit un tsunami pe care rugby-ul sud-african nu-l va uita 100 de ani. Ba, se va raporta la el de aici încolo cum o făceam noi cu cutremurul din 77. Sau, ei cu de Hiroșima/Nagasaki. Înainte sau după…
Aceste minute de foc mi-au amintit și de Revoluția română în direct: când totul se termina cu bine și câștigau ai noștri… Numai că finalul acestui meci a fost cu siguranță mai veridic. Să lupți până la ultima picătură de sudoare sau sânge ar fi explicația faptului că Japoniei i s-a interzis să mai aibă armată… Răi, niponii! Dacă mi-o veni vreo idée să mă sinucid din disperare, am să privesc la finalul acestui meci și am să mă salvez cu siguranță. Da,meciul Africa de Sud – Japonia a arătat încă odată că filmele sunt ca semințele prăjite de bostan cu sare pe lângă ceea ce viața ne poate oferi. Decizia aia nebunească a japonezilor
de a juca ultimele mingi la victorie când le putea fi călduț, să facă meci egal, mi se pare lovitura strategică a anului. Trebuie să ai sânge și mai ales genă de războinic. Să ai un pedigree. Oare echipa noastră, ”stejarii cu căciuli de daci”, ce credeți că va face? Cum stăm noi cu gena? În nici un caz ca japonezii. Apoi, noi nici nu avem alimentația necesară. Cu legume de la greco-turci, greco-turcește vom juca… Iaurt papi, asta joci…Speranța tot de la daci rămâne… dar între timp ne-am cam corcit…

File de Jurnal

Miercuri 19 aug 2015
Bușteni. Singur. Ploaie. Frig. Mă nevoiesc cu ZAVERA. Jurnal extim din timpul Revoluției. Interzis cucoanelor. Pun pe fond Youtube – Hiromi Uehara & Chick Corea Concierto de Aranjuez / Spain. Nu mai pot scrie. Cuplul e genial. Apoi Summertime, celebrul. Mamma mia!
Câtă libertate dă jazzul creației… Libertatea de a zbura, zburda, visa. Banal totul e banal pe lângă real. Căci ei, soliștii sunt reali. Fabulos popor americanii ăștia. Măcar aici la jazz… Căci ei cu jazzul au apărut dintr-un complex cultural. De inferioritate. Cultura lor a apărut pe lume după ce cam totul s-a spus, s-a comis. Răspunsul lor a fost jazzul. Identitatea lor. Ștampila. Amprenta. Plus usonia din arhitectură.
Oricum, jazzul nu numai că era implacabil ci era și previzibil. Vezi cazul limbii engleze vorbită de americani. E totul o deviere, o ironizare, o caricatură de bun gust în raportul engleza-mamă și americana-fiică. Se ia limba englază, prețioasă, filoscoasă și se joacă nițel cu ea. Ca o minge. Se bagă-n gura negului de pe plantații, sclavului, a albului proletar, a căutătorului de aur, a cowboyului. La fel este cu jazzul. Aici, se ia o temă. Clasică. Și se
”batjocorește”. Se ia ca sursă de joacă. Temă de improvizație. Minge de fotbal. Asta da libertate! Zbor, plutire prin apele lumii… Nu contează că subiectul, mingea se cheamă Mozart, Chopin, Verdi. E tratat ca personajul Hitler care se juca cu un balon ca globul pământesc.
Jazzul american a pornit de la cultura clasică europeană. De la simfonic. Fără ea, el era poate doar dixiland. ”Dixtracție”. Bâțâială pentru pulime. Nonjazz. Privit acum, retro, post–factum, în context istoric dar și asta face parte din istorie…

 

Marti 30 august
Ziua Anei fata mea. 27 de ani. Stau la 2 mai… de o viață. Nu mă omor cu firea, cu eventualele romantisme pe care le inspiră marea, luna, soarele. Căcat!
Sunt imun și visez la moarte… E o stare inexplicabilă. Nu-mi lipsește nimic. Dar nu mă bucur. Fac ceva mișcare din picioare căci mi se umflă labele.
Dar parcă am sufletul gol. Ăsta o fi spleenul din poemele blazate? Atunci, rezultă că eu evoluez înot aiurea în plin spleen…
Mănânc pește în fiece seară. Scoici. Fructe de mare. Rapane. Midii. Stridii. Calcan. Zargan. Guvide.
Gazdele, fam Luca – el Lucian, ea Camelia – e excesivă. Mă ucide cu amabilitaea. Confortul. Mă mai apasă și Cami cu emoțiile ei care plutesc în aer.
Conveniențe. Politețuri inutile. Răsfățuri. Emoții pentru ea: trebuie să apară pictorii în tabără. Vin artiștii!!! Ion Drăghici și soția Elena Gabriela; fam Vesa
Florentin și Maria. Cu una dintre cele trei fete ale lor. Irina. Un geniu. Voce, compune muzică, pianistă. Muzician total. Cu o cultură ”de om mare”.
Pe Marian Crângașu, iconarul din Alexandria l-am recuperat de pe litoral. Era cu o rulotă. Rustic. E aici cu nebunatica , temperamentala sa soție. Tonică ființă. Deschisă la suflet. Un nod de energie pozitivă. Am deplâns împreună cu ei, moartea prematură a altui pictor și estet al Alexandriei George Moise.
Vreau să scriu ceva despre el…
Mergem, adică mai merg și eu, adesea la vila lui Buculei – sculptorul autor al unor importante statui recente din București. Statiule lui Coposu din fața bisericii Crețulescu, acea cruce umană… Simon Bilivar dei Dorobanți, etc. Vila, e plasată sus pe malul tăiat. Izolată. Minunată. Un monument de câmpie.
Căci, predomină platforma. Înconjurată de salcâmi…
Ion Drăghici s-a împrietenit cu administratorul. Dar, Metin, un turc cu niște ochi care emană numai bunătate și omenie nu ne lasă. Ordin de la Înalta Poartă.
Sultanul… Nu am vizitat vila. Am ”furat” de pe margine… cățărați, zgâriați de  pomi. Cascadorie culturală… Pare a fi deja un muzeu in nuce. Colecție de antichități. Bun gust. Un patio unic. A spune că trăiești, mânânci sau dormi aici pare vulgar. Dar… Cu ce plăcere îl vor admira urmașii crezând că ăsta era gustul vremii. Eroare. Gustul vremii îl dau prin număr și medie alții. Regii, viceregii, împărații și prinții, conții, ducii, baronii și snobilimea țigănescă. Cu palatele lor. Cu turnulețele lor. Poporul, ce zic eu?, populația, populimea de maneliști… Buculei e doar o biată excepție…
Expresia ”La Buculei” e deja numele locului de plain-air. Ion Drîghici e de o hărnicie și o energie creatoare incredibile. Este chiar nervos și nu știu de ce… Il urmează, nu la nervi, la creație Gabi și dna Mariana Vesa. Luca, fiul Drăghicilor, apărut mai recent – 15 ani – se pune lângă mine pe piatra-masă și începe brusc să picteze și el. Nu rezist spre destindere să arunc o răutate catifelată: ”Pictezi mai bine decât părinții tăi…” Maestrul Vesa care nu
lucrează en plain-air, ci în atelier, face în schimb poze pe plaja de o sălbatică autenticitate, ce emană iz de pește și alge împuțite, de resturi menajere. Marea ca un tomberon, câtă nostalgie … Ăsta e plain-airul… Irina stă cuminte-n mașină. Ascultă și cântă, fredonează, îngână muzici ciudate. New Age. Celtic. World… Ion aflat pe-aproape e în extaz, muzica-l stimulează. Lena mea se plimbă, pozează frenetic și adună scoici. O privesc de sus cum se
bucură pe plaja îngustă ca un copil. Mă cuprinde o duioșie întinsă și plăcută ca marea. Mi-e tare dragă, deși e soția mea…
Numai eu stau ca înțepat în dos pe banca de lemn pozată pe gard și-mi sprijin coatele de masa rece de piatră. Privesc melancolic cum scade nivelul din sticla de șpriț rece care se hodinește pe ”masa lui Buculei”. Văd la orizont corăbii medievale. Brigantine. Caravelle. Corvette cu pânzele în vânt. Corsari cu capetele legate-n basmale colorate arătându-și bicepșii elastici și umflați ca o burtă de rechin, ținând în mână hagere letale… Iaca, văd și marinari bărboși, manevrând parâme groase ca un șarpe boa, cu pipele-n gură; naiade apetisante deși mie nu-mi priește sărat; nimfe insinuante; sirene porno… bun
vinul ăsta de Vinarte… Îl mai și cheamă Castel Bolovanu… Așa că, mă simt ostracizat ca un prinț de Bolovanu, captiv și solitar în turnul castelului …
Mai aproape de mine, în plan real, talienele pescarilor autohtoni. Căci la noi poluarea a rezolvat multe făcând să dispară două meserii biblice :
pescuitul și oieritul. Realitatea îmi relevă norișori ce se avântă cu tupeu pe albastrul incredibil al cerului. Văd orizontul imaginar al crepuscului… și iar o dau pe blegoșenii poetice… eu, cel zis Gigi Duru.
Ba, deasupra mea se formează, incredibil pentru un orășean, un șir de cocori ca o cifră ”unu” întoarsă. Paradoxal, el merge spre Nord. Pe măsură ce înaintează, alți cocori sute și sute, se alătură venind în formațiune tipic cocorească: 1 invers. Spre apusul zilei șirul înmilionit , gata de exod se îndreaptă spre Sud, pe drumul final.
…Așa cum – realitatea realităților reale – șirurile de refugiați arabi o iaucu disperare invers în epocă…
***
Un timp din septembrie am zis ”bună ziua” mesei lui Buculei. Am răsfățat-o. Am mângâiat-o pe obrazu-i dur. Mereu după amiază spre apus ferindu-ne de arșița prânzului. Masa – iaca, o stâncă rotundă cu diametru de cam doi metri, pusă – cum D-zeu?, – cu mâna parcă, lângă gardul dobrogean din piatră, străjuit și el de o bancă. Bietul Buculei s-a gândit evident și la trecătorii din drumul ce duce spre Vama Veche. La amorezii hormonizați și nerăbdători, setoși de-mpreunare, ce-și cată singurătatea-n doi pe la umbra unor arboreți înăltuți și deși. Le-a creat condiții, Buculei. S-a gândit și la ei. Ca gest de recunoștință, Trecătorul Mioritic, Futacul amorezat care a mas’ p-acilea, a lăst și el amintiri de neșters: Peturi. Doze scofâlcite de sucuri americane; tradiționalele, legendarele și naționalele semințe valahe, de bostan cu sare sau de floare… Mizerii în care se simte bine o parte din acest popor ca porcu-n baia de nămol. Manelisme menajere, monșer! Deși, pe aici se perindă lume subțire, educată, cultă, snoabă.. .Nudiști!
Și voi, fii mei?!
***
Doimai, 2 mai, locul raiului meu marin 2015 are poezia lui. Nu vorbesc despre nostalgiile șaizeciste al fenomenului ”doimaist”. Nici despre nudiștii doimaiști boemi, snobi sau autentici care lăsau ofrandă mării noianuri de sticle. Dar mii de sentimente plastice, poetice, nostalgice sau alcoolice…
Vorbesc despre AZI. De tristețile metafizice ale unei evoluții implacabile. A mea și a creației mele. Despre apropiera inevitabilă a Plecării din lumea asta urât de frumoasă. Despre amânarea ei fie și cu doar o secundă. Despre mine și Viață. Despre Mare și Iubire. Despre artă și prieteni. Despre nostalgia cea mai dulce și persistentă a existenșei umane : Dragostea. Și, fără să știi te trezești poete, cu un dicteu automat despre

 

TOAMNA LA 2 MAI
Tristețea se dospește a despărțire
Scoate prin nori încet duioase lire
Regretă vara ce-a trecut – un strop de rai
Când toamna ne mângâie la Doimai.

Albastrul mării parcă s-a închis
O poartă ce se trage-n paradis
Din valuri tu Veneră ce-mi răsai
Când vine toamna-ncet peste Doimai

Razele moi și blânde nasc zefire
Ne-a mai rămas un cer de plumb iubire
Plângem amar cu nu pleca – mai stai
Căci, iată, vine toama la Doimai

Prietenii se-mbată de durere
Iubirile se sparg în emisfere
Ca-n Magdeburg se rup trase de cai
Dragoste pică frunza la Doimai

Apocalipse vin spre omenire
Diluvian ne paște-o despărțire
Și între noi se pune moartea ,vai!
Iubito-a căzut toamna pe Doimai!

1 105 106 107 108