Iubitele mele iubite…

holding-hands-loversCu vulgaritate despre vulgaritate

Totdeauna  m-am temut de singurătate. Mai ales aceea  a lipsei elementului feminin. Îi zic așa ca să stabilesc  o distanță obiectivă față de conștientizarea totală a actului sexual. Singurătatea despre care vorbesc, am gustat-o sălbatic pe când eram elev, adolescent, student, divorțat. Pubertatea mi-a fost tulburată de Anca. Avea  ochi albaștri, un ten alb de poveste. Era  relativ guraliva, vie, și se uita uneori, nu des, nuștiucum  la  mine. Credeam că… Să-mi potolesc foamea latentă de iubire la  intrarea în par, seara, mă gândeam doar  la ochii ei romarici profund albaștri și totul se ostoia. La alții, bănuiesc, era invers…

Pe vremea aceea făcem distincția clară între a iubi, care era un sentiment diafan, și pe care  nu-l cunoșteam și a fute, pe care-l consideram de  o vulgaritate maximă. Să fie clar, eu iubeam, domnule, nu futeam ca  toți golanii din cartier care  mă oripilau cu obsesiile  lor, oridecâte ori  mă vedeau  mergând – și atât – pe stradă cu o fată.

– Ai futut-o? era prima  lor  întrebare. Eu mă înroșeam, și refuzam să răspund deși răspunsul era evident: NU! Nici  când am început de-adevărat să iubesc deplin, fizic – adică să mă-ndrăgostesc și să și fut – când  un camarad  îmi punea întrebarea, tot  mai roșeam nițel. Era o reacție reprimată nu de tot, un rudiment al fostei rușini. Nu, la actul  în sine nu  mai aveam  inhibiții, dar la  verbalizarea  lui, la comentariul post-factum tot mă cam blocam. O iubită deloc vulgară cotidian, în timp ce făcem dragoste mi-a spus  precipitată: ”Dacă mai tragi cearceful când te fuți cu mine, te  bag în  pizda mă-tii!”

Se zice  că în  momentele de super-excitație  în timpul actului, orice vulgaritate e permisă, te excită… Să fie la alții. Eu m-am blocat. Abia acum descopeream din gura ei, că  noi nu ne iubim, ci  ne futem, brrrrr. Deci, facem ceva urât, dizgrațios. Ori, ce e  mai frumos ca asta? Am trimis-o la  plimbare și de atunci, gata…

Mi-e dor de sentimentul acela… candid  și pur. Nu ar însemna că acum aș fi devenit vulgar… nici vorbă. Fiindcă, niciodată nu mi-a plăcut – rar am făcut-o și atunci la  modul  liric înghirlandat cu metafore – să comentez vulgar detaliile  unui  act frumos, duios  și tandru de amor. La fel, am dezagreat femeile vulgare care aveau  în limbaj cele  mai urâte cuvinte ale acestui contact  divin de frumos, superb care e dragostea. Căci, poate după moarte să  mai afli ceva  peste  frumusețea iubirii,  fie și a sub-ramurii ei vulgare: fututul.

Și, mai e ceva. Limba română, nu știu de ce, are  pentru iubirea concretă un cuvânt care mie îmi repugnă. Acesta: a fute. Fututul. Nu știu de unde vine. Din ce mahala  antic – romană, din ce latrină latină… Să fie slavofon? Unguresc? Turco-tătar? Oricum, nu-mi place…

… Și iată-mă criticîndu-mi limba și poporul fiindcă sunt lipsite de  poezie. Și atunci de unde lirismul tragic al Mioriței? De unde versurile fabuloase, fabulosissime de la teleormăneanul  cântec ”Carul cu flori” relevat de Tudor Gheorghe? De unde  Miorița? Carul, liric și Miorița epică… De  unde?  De la poporul acesta plin de o fertilitate a vulgarului ?

NU! Doar de la excepțiile  lui…

Cum iubesc eu liric? Voila!

Emfaze

Și vine ea cu emfază. cu talia ca o vază. se dezbracă una-două. umple cănile  de rouă. și le dă pe gât. de dușcă. apoi mă sărută. mușcă. buza-mi sângerază mor. pân la spartul zorilor. cu propoziții și fraze. cu emfaze pe obraze. să tot conversezi ca mut. cu mângâiuri pe tăcut. și icneli de surdo-mut. doamne. cum te  mai sărut. doamne. cum  mă mai săruți. vrei din trupu-mi să mă  muți. să rămân un sterp de suflet. să-mi pierd capul  într-un umblet. să revin. mă recompun. trup și suflet să rămân. iartă-mă, doamne. fii bun.

Na-ná la po-pò!

● La Mondialele de Rugby transmise de DIGI Sport  ni se  spune frumos și patriotic că ”Austria se apără ca la Rovine”… Dacă românii se apărau… ca  la  Austerlitz, era OK.

● Aflăm de la o Antenă despre ”Reacția  lumii internaționale” …”De ce a tăcut lumea  internațională?” insistă doamna moderatoare… în  pleonasmele sale profunde.

Eu și ”Calomniile” lui Octavian Paler

Octavian PalerNu am avut  niciodată  o prietenie, o mare apropiere cu  Octavian Paler.  Am avut  mai degrabă contacte de serviciu. Prima dată era pe când  boboceam ca angajat la Flacăra 1973-75, secția cultură, unde apoi am rămas colaborator. Aveam  în  grijă doi rubricarzi. Primul era ”papà Paler” cum  îl răsfăța pe-atunci cu mare amiciție Adrian Păunescu, lucru care se vedea în litera specială, elegantă, nobilă aleasă de maestru, cu  care i se tipăreau articolele. Nu știu de ce, ulterior s-a degradat  relația lor, deși presupun că la mijloc ar fi fost poziția și relația fiecăruia față de Nicolae Ceaușescu.

Al doilea era Alexandru Andrițoiu poetul,  minunatul, care mai  conducea pe atunci  revista literară ”Familia” din Oradea. Așa chiar, i-am cunoscut  pe fiii celor doi literați, care veneau adesea cu manuscrisele taților la redacție. Pe activul  și comunicativul Mihai Andrițoiu mi l-am  apropiat repede și am rămas  într-o relație cordială  și azi, când el este  viceperședintele Camerei de Comerț din România. Pe fiul dlui Paler  l-am pierdut  prin negura vremii și l-am regăsit  în  2009, la comemorarea decesului tatălui său. Venise  din Italia unde s-a fixat.

Apropo, moartea lui Octavian  Paler s-a produs chiar în ziua când am împlinit eu 60 de ani. Pe 7 mai 2007. Nu știam nimic și am avut  un șoc când  am aflat, pe la 21 seara. Eram la un restaurant unde aveam  câteva zeci de  invitați, am fost sunat de un post tv care  m-a abordat brusc: trebuie  să intru  în direct cu  răspunsul la  întrebarea ”cum comentați  dispariția  maestrului Paler?” Mi s-a dus dracului aniversarea.

Căci, nu știu cum, abia după dispariția sa am simțit  un gol de  parcă am  pierdut  un  bun prieten. Cum fusese cazul  lui Nichita. Dar dl Paler nu era deloc ca Poetul. Era chiar  invers. Hirsut, morocănos, ca  orice ardelean de  modă veche, lipsit total de umor, sec, sentențios.

Chiar, spune  despre mine cu ocazia  lansării cărții mele  de  pamflete << De la ”Marea Schimbare la Marea Dezamăgire”>> că  noi doi ne deosebim fundamental. Poate că, unde el a avut  fermitatea să afirme clar și tăios din  capul locului că Băsescu este un ” mitocan, mârlan și grobian”. Pe când eu am realizat lucrul acesta  mult  mai târziu. Ba, chiar după o prietenie  cvasi-intimă cu el  pe vremea când era  ministru la Transporturi și ajuta Rapidul la fotbal.

Toate astea –  afirmațiile, adjectivele –  le făcea la  o emisiune,  pe Antena 1, alături de Ion Cristoiu, care avea, la fel, un trecut anti-Băsescu extrem de consistent: inubliabila persiflare cristoiană la episodul lacrimogen ”Dragă Stolo” ; apoi scepticismul și tentativa de demascare a scenariului privind răpirea jurnaliștilor din care Președintele a  ieșit victorios  iar Cristoiu nu a crezut nicio iotă ș. a.

Pricini sentimental-familiare, pare-se,  cinice și pragmatice, l-au determinat pe dl Cristoiu să schimbe tabăra. Dar, nu e treaba  mea. Ea ține de existența umană, interese de familie,  șantaje dulci sau vomissante. Pe scurt, împrejurări, locații și fatalitățile existenței la capitolul ”Supraviețuiri”…

A doua  oară în viață  când am avut  oarecare  legătură cu domnia sa Octavian Paler era pe timpul când colaboram la Cotidianul . Ziarul de după  moartea  lui Ion Rațiu, tipărit , manageriat de Călin  Husar, co-proprietar cu Nick Rațiu. Dl Paler era director acolo și am fost fericit că nu m-a eliminat din echipa de editorialiști, mari scriitori, unii cogeneri de-ai domniei sale, pe care i-a adus colaboratori. Editorialiști grei gen Ctin Țoiu, D.R. Popescu. Așa s-a întâmplat că, venind  în  întâmpinarea cărții mele mai sus citată, domnia sa a acceptat ca la clubul ”Lăptăria  lui Enache”, să vorbească despre carte  și autor. Aici a făcut comparația despre care  pomeneam. Și care mă onorează.

 

…N-aş vrea să-l contrariez pe George Stanca. Trebuia să refuz să vorbesc despre el. Pentru că, în realitate aproape totul mă desparte de George Stanca, înafară de ”Cotidianul”. Asta nu mă opreşte, evident să-l preţuiesc, şi-l preţuiesc tocmai pentru că nu-mi seamănă mie.

El e un ins simpatic, eu sunt antipatic.

 El e un om plin de umor, eu sunt un ardelean lipsit total de umor.

El e, cum a şi mărturisit, un om de acţiune, eu aidoma unei stânci, sunt un contemplativ. El are o părerea bună despre veselie şi e un vesel, eu sunt dimpotrivă persecutat de ideea că principala carenţa a românilor este inapetenţa pentru spiritul tragic.

El apreciază pamfletul, şi-l şi practică, eu nu. Eu cred că pamfletul în presa post-decembristă, a fost o formă de a camufla ceea ce cu multă vreme în urmă Goethe zicea că libertatea presei este dreptul de a detesta în public.

Mie mi se pare că George Stanca este infinit mai interesant atunci când e serios, nu atunci când face pamflet. Am citit de altfel în cartea pe care el a tipărit-o, un excelent text, serios, despre consilierii lui Emil Constantinescu. (…)

El crede că noi am involuat de la Marea Schimbare la Marea dezamăgie. Eu cred că noi am evoluat de la o mare cacialma, la o mare dezamăgire.

(…) îmi asum faptul că spre deosebire de George Stanca, un om vesel, bine dispus, eu sunt un tip ursuz, posac(…) Îl felicit pe George Stanca, pe scurt, că este un spirit tonic, altfel decât indivizii dizolvanţi, pesimişti, sceptici, urâcioşi de genul meu. Toată lumea-mi spune că sunt un sceptic şi că practic un pesimism antipatic. Aşa este, şi-l felicit pe George Stanca pentru faptul că reuşeşte să fie tonic într-o lume cu atâtea dezamăgiri.”

În general , la lectură eu am  niște  prejudecăți. Unele  neliterare  total. Mai degrabă sociologice. Nu m-am dat în vânt niciodată după ”prospătura”, ”trufandaua” culturală. Nu m-am  înghesuit  la premierele teatrale din motivul că atunci actorii, nerodați și copleșiți de emoții joacă prost. Nu m-am grăbit  la lectura unei cărți  la modă, impusă  mie  de o propagandă mediatică agresivă. Cu cît e mai agresivă cu atât  mai târziu iau contactul cu fenomenul propus. De pildă , nici acum nu am citit ”Codul lui Davinci”. Jur! Așa cum niciodată nu m-am dat în vânt după preferințele snobilor de cultură:  ”vai cum, măi, nu i-ai citit pe Liicenu, pe Patapievici !?” și alte  juisări metafizice, superior graseiate, contrafăcute, destinate mai de grabă cuconetului de salon. Regret că tot aici am introdus, precum se vede eronat, din prejudecăți personale idioate, și opera  dlui Paler. Cea din afara  lecturilor mele  obligatorii  profesionale, de serviciu, de la redacția Flacăra. Recunosc, pentru cazul de față,  fu o prejudecată nedreaptă  și dezavantajoasă pentru mine. Dar nici acum nu scap de imaginea, gustul, sentimentul  provocat de insistența cu care mă presa//pisa snoaba aia nesuferită… Care, bref!, mi-l tot băga  pe gât… Omul, intelectualul  rafinat, la  urma  urmei, colegul de redacție nu avea, evident, nicio vină. În fine, cred că  o lectură ”coaptă”,  după ce s-a spus  tot ce s-a spus despre  ea, după ce trece curentul modei, este  totuși,  mai sănătoasă.  M-am justificat destul. Basta!

Octavian Paler scria precum vorbea. Simplu, direct, clar, concis. Nu digera stufozitățile  metaforei, întortochierile frazei. Era direct. Și, de aceea, fermecător. Eram la băile ”Șoimul” , la Telega, când am  început… ”baia de Paler”. În vara 2012. ”Calomnii mitologice” primită de la Ed. Adevărul cadou odată cu semnalul cărții mele recente ”Șantajul și etajul: Pamfil Șeicaru între legendă  și adevăr”.  O devor aici la  saramură unde-mi  scriu și ”Jurnalul de Telega”  pentru revista ”Cronica fundațiilor”.

Lectura  mi-a redeschis o veche rană: una  care ține de cunoaștere.  Miturile, mitologia și lumea antică. Copil fiind, eram fascinat de miturile, legendele grecești. De antici. Ce povești frumoase, ce  lume ! După  decembrie 1989, am simțit nevoia imperioasă de a cunoaște adevărata istorie a noastră cu prioritate. Nu aceea pe care  ne-a impus-o regimul, ciuntită, răstălmăcită, rollerizată, interpretată cum  le  pica lor  bine,”din  punctul de vedere al luptei de clasă.” Deformată. Unde monarhia, mișcarea  legionară, masoneria au fost eludate sau răstălmăcite cu  obrăznicie savantă. Complexul acesta  m-a făcut  chiar să-mi dau un doctorat în  istoria  presei, care mi-a ocupat 10 ani de viață,  dar care m-a îmbogățit cu  50 …pe teme Șeicaru… Și,  tot asta m-a  făcut să trădez,abandonez visul copilăriei, adoloscenței : legendele  și miturile  Olimpului  și ale lumii antice.

Am pornit deci lectura cu un handicap. Ieșisem de mult din lumea asta. Dar el, handicapul, s-a remediat repede când am sesizat că autorul, Octavian Paler, aduce și reduce ades cultura antică la zilele noastre. Totul este dacă vreți, aluziv. Totul este durerea de azi a lui Paler. A pesimistului Paler.

Iată! Vorbind ”cu melancolie despre barbari” autorul  îl ”bagă”-n cartea sa pe Becali oierul… Îmi amintesc că fascinat de personaj și de pricipiile sale primitiv-naționaliste și ortodoxe, atunci când dl Paler l-a atacat violent,  l-am sunat și  i-am spus: ” Dle Paler, Gigi Becali nu e un escroc, e doar un naiv, primitiv, un,<<patridiot>> cum  îi spun eu, fiți mai îngăduitor cu el! Are  un fond  bun”.

Nu regret spusele, dar nici nu mă mândresc cu ele… Trecând  peste toate, ce m-a uimit pe moment la lectura ”Calomniilor…” este  o previziune  pe care marele scriitor a avut-o simțind puțin  înaintea  noastră, a românilor, cum merg sau cum vor  merge treburie Țării. Dealtfel , in discursul ținut  la lansarea cărții mele de  pamflete îmi chiar reproșa,  pe  bună dreptate  un lucru asemănător::” Felicit pe George Stanca pentru capacitatea lui de a ţine ritmul. În ciuda faptului că se dovedeşte un om de acţiune, am remarcat în carte că abia prin 1998 i se părea ceva putred în schimbare. Mă rog, mie la ora aia îmi puţea, ca să fiu sincer. ”

E vorba despre guvernarea CDR…

Da, trebuie să recunosc, în materie de  prognosticuri și previziuni ”Papà Paler” m-a bătut fără drept de apel… Altfel, în ciuda durității aparente a domniei sale, a răcelii manifestată public, un scris  mai catifelat, stenic și mai silențios  – în ciuda unei viteze a ideii și a gândirii, îndeobște definite ca  zgomotoase, torențiale –  rar găsești  în literatura contemporană un astfel de scris.

Și filozofic și literar și romantic și fermecător,  parcă adresat cu insistență doamnelor rafinate. Dar și apt pentru bărbați…

NOTA: Bibliodul  –  un cuvânt descoperit de subsemnatul  prin analogia cu vocabula ”iconodul”  =  adept al cultului icoanelor. Un adept al cultului cărții este bibliodul. Prin extensie, Iconodulia = Bibiodulia.

*Octavian Paler . ”Calomnii mitologice”.  Ed Historia . București.2007.

1 104 105 106 107 108 111