George Moise – Alexandrinul , un talent plecat prea repede

Ce zicea presa recent:

<<Sub egida dialogului plastic, doi teleormăneni expun la Curtea de Argeş>>

La auzul veştii că doi pictori teleormăneni expun zilele acestea la Curtea de Argeş, ne-a trezit curiozitatea în ceea ce priveşte evenimentul, dar şi care au fost împrejurările prin care cei doi pictori George Moise şi Marian Crângaşu, care pe plan local nu mai au nevoie de nicio prezentare, au ajuns să expună la Curtea de Argeş.
Iniţiatorul şi mijlocitorul acestui eveniment a fost colecţionarul teleormănean Teodor Săceanu, care în urmă cu un an de zile, a considerat că ar fi potrivit să lanseze placheta “100 de ani de la moartea Regelui Carol I” şi la Curtea de Argeş acolo unde se află mormântul domnitorului.
Astfel s-a creat o relaţie de colaborare între Muzeul Municipal din Curtea de Argeş, al cărui şef este Ştefan Dumitrache şi Secţia Numismatică Alexandria reprezentată de Teodor Săceanu.
Expoziţia intitulată “Dialog plastic”, vernisată marţi 28 aprilie la Sala Basarab din incinta Muzeului Municipal din Curtea de Argeş, a fost o noutate atât pentru iubitorii de artă de prin partea locului, cât şi pentru teleormănenii care îi cunosc destul de bine pe cei doi pictori.
Şi asta pentru că Marian Crângaşu cunoscut ca şi pictor de artă sacră, a expus de această dată lucrări realizate în tehnica grafică-acuarelă, peisaje, clădiri şi monumente, (Catedrala Sf. Alexandru din Alexandria, Capela “Victor Antonescu” de la Vităneşti, Statuia Domnitorului Alexandru Dimitrie Ghica.)
Iar George Moise, un autodidact “aproape de profesionist”, după cum a afirmat însuşi criticul de artă Ion Aurel Gârjoabă, a expus lucrări realizate prin tehnica vopselurilor acrilice, reprezentând peisaje din zona Argeşului şi lucrări de natură statică.
Criticul de artă Aurel Gârjobă a vorbit despre cei doi pictori. Întâlnirea cu George Moise fiind prima întâlnire de acest fel. Acesta a fost surprins de maniera în care Moise a combinat culorile într-o cromatică care te surprinde pur şi simplu. Iar în legătură cu lucrările expuse de Marian Crângaşu, emoţiile au fost generate de faptul că pictorul a surprins prin tehnica graficii şi acuarelei. Acesta fiind cunoscut mai mult ca iconograf şi pictor de biserici.
Expoziţia intitulată “Dialog plastic” va rămâne deschisă până la data de 15 mai 2015.

 

Mirel MANAFU

George Moise – Alexandrinul

4Se întâmplă să te duci la un concurs județean de muzică, poezie, pictură… de talente în general și de-odată să ai un șoc, o explozie, să rămâi mut în fața talentului unui necunoscut. Cu cine ai studiat, îl întrebi. Cu învățătoarea din sat, apoi cu profesorul de desen, încă din clasa a 5-a. Ți s-a spus vreodată că ai talent? Nu. Mi s-a spus, mie și părinților să mă țin de desen, fiindcă se vede că mă pricep…

Așa și cu George Moise-Alexandrinul. Acum mi-a venit supranumele ăsta și uite că după dispariția sa eu am să-l botez. Rețineți George Moise-Alexandrinul… botezat azi duminică 3 oct 2015, la Mallnitz – Karintia, Austria. Era prin mondenii și intelectualii unui târg de provincie din Sus, când l-am întâlnit prima oară. Recte Alexandria. E acolo un ferment, casa deschisă ca un club a unui doctor CC. George e un bărbat înalt. Cu plete scurte,
retezate ca un paj de curțe medievală. Brunet. Ciudat, nas acvilin de grec. Nu știu ce-or fi fost strămoșii lui. Oricum, aer levantin. Cotat ca fiind unul dintre decoratorii de bază din oraș, la marile case, fie ele și restaurante, moteluri. Avea și școala vieții bucureștene. Cunoștea – l-am testat de multe ori – tot mundanul bucureștean , toate legendele orale al Capitalei. Cu Nicu Ceaușecu, Miky Voicu, azi Medelin mînca-i-ași… cu Jean Maurer, cu Zaza, Mitea Nuculescu –Mizil… pe scurt cu puii de tovarăși și devotații lor amici. Boemă spălată, boema marxistă aș zice că tot sunt pus pe botezuri azi… Știa tot.Nu am putut să verific dacă îi și cunoscuse pe toți dar faptele lor mărețe ca istorioare le știa pe de rost, aievea. Un bun simț exagerat. Și o calitate rară în zilele noastre internetivore. Nu vorbea niciodată, pe nimeni de rău. Dacă deschideai un subiect pe acestă temă, înjurai sau bârfeai un cunoscut,el spunea atât: hai lasă, e băiat bun…
Știindu-l decorator, vâzându-i opera prin diverse locuri sau localuri din Alexandria, am rămas surprins și nu prea, când a venit în tabăra de pictură de la Zimnicea. Alături de consacrații Virgil Parghel, Ion și Elena-Gabriela Drăghici, colegul lui din Alexandria, Marian Crângașu iconar cu școala de la Argeș, deopotrivă acuarelist. S-au adăugat doamna lui Virgil Parghel solista de folclor autentic, nu altceva, bucovineanca Doina Lavric, care cântă folclor pur . O face dumezeiește – e un soi de Leșe feminin din Bucovina…. Și, subsemnatul nu cronicar monden, nu rapidist, nu polemist, nu pamfletar ci doar poet liric… Jos cu haina existențială de oraș !
Atunci plimbându-se pe malul Dunării, prin peisaje, George m-a șocat. Așa, ca puștii din povestea de deschidere. Un talent uluitor, de autodidact. Ce revelație! De atunci, consacrarea lui s-a fixat. A ilustrat romane ale amicilor scriitori din oraș. Cărți pentru copii. Părintele Cărămizaru parohul de la biserica Sf Gheorghe Nou din București, km 0, la recomandarea mea, a apelat la el pentru cartea Sfinției Sale de debut în poezie… apoi deodată primesc un telefon de la Marian Crângașu. George s-a prăpădit! Era în iulie. A murit de cancer. Culmea e că boala lui, cunoscută și aflată la început, s-a accentuat când a aflat că soția lui are cancer și că o va pierde. Deși… Doamne, Prozator Divin, ce romane crude experimentezi pe noi, muritorii !

Mallnitz 3 oct 2015

Jurnal extim

jurnal29 septembrie
Ziua mamei. 1923- 2000. Ascult Mozart la căști și scriu. El se potrivește cu munții. Cu țara. Deși are o veselie de-a dreptul italiană. Un allegro al lui… E la el acasă. Eu, nu. Sunt mai departe de Salzburg. Și mai aproape de Klagenfurt, în landul Kärnsten (Karintia) spre granița cu Slovenia și Italia. Muzical mă simt – habar n-am de ce – mai acasă cu skandinavul, recte norvegianul Grieg… Poate pt că am descoperit prin ”N-am dansat decât o vară”, romanul lui Per Ekstrom, însurat cu o superbă pictoriță din Ardeal – Ligia Podorean – frumusețea țăranului scandinav//suedez aidoma balcanicului Moromete, român recte…
Ieri noapte pe la ora 22 am plecat cu o mașină din Casa de refugiați Bad Bleiberg. Am înoptat la Mallnitz. Unde mă aflu și acum. Mai stau un timp. Sunt cu documenterea într-un punct mort. Mi-am completat fișele cu un afgan drăguț. Fuge de talibani. Tatăl lui a fost o sursă ptru Guvern. L-au mirosit talibanii… și împușcat. După prânz am ieșit în curte spre camerele de lucru de la parter. Era pustiu. După actele de indisciplină produse la sărbătoarea de vineri, când unii au continuat abuziv, s-a trecut la restricții. ”Clubul de artă” al lui Joan a rămas fără accesul la bere. Ceai și tutun. L-am găsit numai pe decanul de
vîrstă MM. Era dus pe gânduri. Profund. Pierdut. M-am scuzat că-l deranjez.
– Erai acasă, zic. Visai?
– De unde știi?
– Aș vrea să te fotografiez, pot?
Nobroblem, ma frend… (transcriere fonetică).

Refugiat kurd pe gânduri

Refugiat kurd pe gânduri

– Uite M, tu ești cel mai grav și serios din grupul kurzilor sirieni. Restul, copii fără minte. Numai tu realizezi ce e cu voi.
– Mulțumesc Georgi că mă înțelegi.
– E normal, am o vârstă mai apropiată de a ta.
Ce să-i spun mai mult? Că noi avem un proverb care spune că ei sunt la vârsta când cred că ”tot ce zboară se mânâncă?” Sau, să-i spun anecdota pe care Eugen Barbu i-a spus-o lui Ceaușescu după Tezele de la Neptun? Hai, că n-o știți…! Cică, au vrut unii să vadă cum trăiesc șobolanii. Au luat mostre. Intelectuali. Și oameni ai muncii. Mâncare, berechet. Băutură, căcălău. Belferie. După zece zile, concluzia. În timp ce proletarii se umflaseră exagerat, intelectualii slăbiseră vizibil. Explicația: tuturor șobolanilor li se arăta de trei ori pe zi… pisica. Să nu vă mai strofocați să pricepeți, cu scuzele de rigoare:
proletarii – în cazul nostru fraierii, naivii, tinerii – dacă aveau mațu plin, de glojdeală, li se rupea… Așa și cu tinerii refugiați…
Am stat la Mallnitz până spre zori cu Mr Bigu. Teme. Viitorul omenirii. Al nostru. Involuția limbii române. RRomanizarea ei ca subcultura manelistă, scuzați pleonasmul. Ușurința cu care românul se infectează din anumite ”culturi” nocive. Deschiderea românului spre mahalaua altor culturi, recte a prostului-gust.
Noua sonoritate a limbii noastre. Exemplu: Sub balconul meu de la București, se adună noaptea tot felul de tineri sub 20 de ani, care înainte și după ce se droghează, discută tare. Necivilizați. Nici măcar nu aruncă seringile la coș… Dar, asta e déjà o normalitate. Cum vorbesc e nenorocirea. Mă-ngrozesc…”Să moară măicuța mea, dacă te mint!”, aud frecvent. Plus muzicalitatea de rigoare. Nu, nu, sunt sirienii din bloc, doctori, ingineri, oamenii de afaceri…Toți sunt de-ai noștri. Urmașii lui Decebal și Traian. Credeți-mă, să moară mama
Comentez degradarea care ne-a cuprins. Nu avem niciun viitor. Nici nu ne dorim. Nesimțiți. Indolenți. Nu mai avem instincte. Popor de traseu unic:
cavitate-bucală-esofag-stomac-intestine-duoden și sfincter… Un popor de duodene, rezum eu. Fără organe de protecție. Fără anti-corpi. Fără simțul de apărare.
Fără imunitate. Mai mult: sinucigaș. Asta ne-ar mai lipsi, o mixare cu islamiștii ce curg ca un fluviu liber spre Europa.. Exagerând glumeț, norocul nostru e că la discuțiile din Casă, i-am demoralizat pe refugiații mei. Dar, fără să-i mint: le-am spus cum se trăiește în România. Nu i-am mințit cu nimic. Shă moară mhăicuța mhea, frățioare

Aici, Mr Bigu s-a despărțit de ideile mele. El e un convins umanist. Am să-i recomand câteva lecturi de profil, din evreul român Eugen Sigler alias Relgis despre ”Umanitarismul apolitic (…) deasupra taberelor, deasupra dogmelor”. Fascinant acest ins. A mai scris și o istorie a sexualității, deloc frivolă. Când odată i-am spus umanistului domn Voiculescu despre el – era de 1 decembrie la Alba Iulia – trecuse déjà la conservatorism.
Susține, amicul meu, brilliant dealtfel, precum se vede, ideile și mișcările astea invazioniste, imigrante. Migratoare. Ba, după Bad Bleiberg , mai pregătește un hotel destinat migratorilor refugiați. Eu unul, nu mi-am cristalizat o părere despre asta. Sunt copleșit, subiectiv, egoist, euro-egoist și influențat de ideile Orianei Fallaci din ”La Rabbia e l’Orgoglio” – 2001, Mânia și Orgoliul. Scrisă la cald după 11 septembrie. Ea vorbește de Cruciada inversă. Ei nu vin la noi cu arme, săbii, tunuri, halebarde. Se insinuează. Adaug eu acum, vin cu foamea… apoi se ajunge la Califatul Europa și alte pericole vizionare.
Citiți, prieteni, și dle Bigu, vă rog, cartea asta. Vă rog, eu. Vă face multă lumină în privința terorismului islamist. Fie ea și subiectivă… lumina. Cum zicea un text, ”o carte de care nu se poate face abstracție pentru înțelegerea timpurilor noastre și a celor ce vor veni”. Timpurile ”ce vor veni” au venit. La 14 ani de atunci. Și, iată, omenirea parcurge din nou timpuri extreme și incredibile. Asta relva, de comun accord cu subsemnatu și Mr Bigu. Am prins să fim contemporani cu cele mari mari schimbări al acestei lumi. Om fi, oare, norocoși, au ba?!
Constat însă că acum, chiar acum, ne lipsește tare Oriana. Ca să putem înțelege fenomenul Invaziei sau Migrației unor popoare din Orient spre Europa… și mai ales cui-prodest-ul lui. Mă culc… ne culcăm. Dar, cât vom mai putea dormi linștiți ?
Oricum, noapte bună, duodenele mele dragi!

 

Jurnal din Refugistan

SAM_913922 septembrie 2015
A spune că mă aflu în Lagăr, mi se pare cam exagerat. Căci, aici unde mă aflu pripășit mai ”prind” și eu ceva acces la internet. De aia sunt decalat cu evenimentele relatate. Nu, nu e deloc un lagăr. În sens clasic, de dex… Dar realitatea așa îl numește. Încă.
Corect definit, e chiar o ante-cameră a libertății…

<<Fii cuminte, Refugigele!>>
Nu pot să fiu pe fază, la curent, la zi cu tot ce se întâmplă în tabăra de la Bad Bleiberg… deși doream să o fac zilnic sau de mai multe ori pe zi. Nu pot. Fiindcă aici, internetul este controlat. A spune că-l folosești e destul de relativ. Dar, deși victimă colaterală, recunosc că e firesc să fie așa.
Practic, netul e arma forte de ”represiune”, dacă se poate spune, pentru disciplinarea refugiaților adunați de șansă într-un mic Babilon. Sunt într-un sat de munte, în apropierea graniței cu Italia, din landul Carintia. Eu l-am numit Refugistan.
Nu ești cuminte, faci zgomot, deranjezi, fumezi sau bei în incinta casei? Ți se taie internetul! Căci, asta voiam să zic. Un refugiat al secolului actual e o persoană dotată. Cu un telefon ultra-performant cu care poate ține la secundă legătura cu familia… amicii. Dar și cu banca locală, unde merg adesea. Șefii taberi, Casei de refugiați – Dosia și Melinda, sunt extrem de respectați printre refugiați. Temuți chiar. Ei au pâinea, cuțitul și… internetul. Greșești, nu te bate nimeni! Nu respecți regulamentul? Nu te mustră, nu te ciupește nimeni, nu te pedepsește fizic, nu te trimite la munci grele… îți taie legătura cu Internetul. Punct! Chiar, semnul exclamării! Fii cuminte, Refugigele!
Sirieni, mai ales kurzi, afgani, pakistanezi, irakieni cu un fost colonel sadamist nostalgic!, somalezi, doi gemeni ucrainieini stingheri ca doi pui galbeni de canar, adoptați doar de kurzi, stau din luna mai aici într-un fost hotel de trei stele… Pentru unul ca mine noțiunea de ”lagăr” s-a schimbat radical.
Cândva el însemna boli, epidemii, mizerie, insalubritate. Vorbim de Auschwitz, Treblinka etc. Nici vorbă. O știam déjà de la vărul meu, fugit pe vremea comunismului, în Elveția… Acum, lagăr înseamnă civilizație. Mai mult europeană. Umanitarism. Lucruri pe care cei mai mulți dintre ai nu le-au aflat acasă.
Exceptând tineretul. Care e up-datat cu tot. Știe el unde merge și ce vrea, fie el izolat de răboaie și zavistii. Civilizația americană a pătruns peste tot ca apa prin stâncă. Mai ales, americană. Bine, s-a spus că ea, cultura americană a penetrat lumea prin TRV da, da!, mult mai acut decât a făcut-o CIA. A afirmat-o spus-o chiar Huntington în cartea sa ”Ciocnirea civilizațiilor.”
După o primă evaluare, am o concluzie ciudată. Aici au venit oameni înstrăiți. Fiindcă, vă veți cruci sau nu, prețul unui transport ilegal cu tirul din Turcia la Viena ajunge la 8000 de euro de personă… Apoi, cei de aici sunt sosiți din luna mai, majorirtatea. Înainte deci de Marele Val. Unde e gratis…

Am întâlnit refugiați fericiți. Ei sunt, cei de aici. Nu merg pe jos cu convoiul, cu turma umană infestată și epuizată. Nu întâlnesc obstacole, oameni-animale înarmați. Garduri de fier. Mă duc cu gândul la exodul american, intern, cel din romanul lui Steinbeck ,”Fructele mâniei”… Nu, ei au scăpat de așa ceva. I-a costat, e drept, dar… Acum stau și așteaptă răspunsul autorităților austriece… Așteaptă ”docomentu” cum zice românul la glumă. Nu dorm în corturi, nu cerșesc la colț de țară o bucată de libertate. Ei, voi fi liberi. Cetățeni austrieci. Așa îi tratează și majoritatea, ce zic eu?, toate, voluntarele din sat și nu numai căci vin și din Spitall și din Villach… Profesoare de germană, de prietenie și solidaritate. Fete frumoase sufletește, frumoase de-a dreptul, majoritatea blonde. Ce e mai frumos când vezi pe scările de la intrare-n ”lagăr”, la poarta hotelului o doamnă cu un coș imens plin cu mere și banane, care se făstâcește, de parcă ar cere scuze de deranj, nu știe ce să facă, cu el, cui să-l dea. E jenată că face un bine creștinesc. Fiincă la ei, notiunea de ”a da de pomană” nu prea mai există… e doar omenescu ”hilfe”. Ajutor.
Intentionez să iau poveștile tuturor. Greu. Sunt peste 60. Reticenți, speriați. Vorbitori de arabă, farsi sau kurdă și atăt. Apoi, fiecare spune povestea sa. O spune. Cine o verifică? Cât adevăr e în ea? O cumpăr la risc. Dar…
Sirienii. Primul grup care a acceptat să vorbim e cel al sirienilor. Mult spus cu o excepție. Toți sunt kurzi. Unul singur musulman. Tot oprimați se numesc. Victimele unui regim absurd și criminal. Parcă știu eu povestea asta de undeva…? Se înteleg fără probeme. Ba, chiar a fost și un conflict, nu inter-religios ci într-o familie de kurzi, doi cumnați… nu ne băgăm… Până una –alta i-am pus pe toți la o masă. Am un palestinian aici foarte deștept,
brici. Știe mai toate limbile. Plus o engleză americană de Hollywood. Mă ajută la tradus. Se deschide o cutie a Pandorei indicibilă. Voi scrie probabil o carte. Le-am spus-o. Prima  condiție pusă: fără poze, fără Facebook! Toți se tem de represaliile de acasă asupra familiilor. Și eu am avut prin 87 un văr fugit, cunosc sentimentul, le spun. Le voi publica, eventual, în carte cu bandă neagră pe ochi. Dar repet, aici nu e numai vorba de sirieni. Toată lumea se ferește. Unii de Al Kaeda, alții de talibani, alții de autoritățile dictaturii siriene. Fiecare cu bau-baul său criminal…

SAM_8981LOVE not WAR. Dar, în mare, lumea e mai liniștită, disperarea ei e încă înterioară. Tinerii par inconștienți de-a dreptul. Parcă sunt la nuntă nu la exil… Par angajați într-un joc. Sunt veseli, au scule occidentale, dansează rap, sau de-ale lor, ascultă și fredonează muzici americane. Kurzii dansau și băteau din palme la atelierul sculptorului lor Joan… Fără niciun motiv. Miros aer de libertate. Ca orice tânăr, peste tot în lume. Mă uitam apoi la ucraineanul Nikita alias ”Niki” cum asculta un rap anti-rusesc și anti-Putin și dădea cu teul pe linoleumul din bucătărie. Râdeam amar: ucrainienul cu teul și rusul cu tunul… Mori de râs când le vezi pe voluntarele blonzii dansând cu ciocolatiii din Somalia. Iaca, niște puști de nici 18 ani, înalți, supli, frumoși, spre care mai toate blondele Austriei par a căta cu coada ochiului… Precis, peste un an, pe plaiurile bleibergiene ceva vor apărea câțiva copii mulatri cetățenie
imperial- austriacă… și e firesc. Deviza tinereții mele de hippie – Make love not War – reînvie. Dragoste nu Război!SAM_8982

Lagărul de azi nu mai e un spațiu concentrațional, închis ermetic ca-n vremea Războiului Rece. Nici n-ar avea cum… Exilul însuși acum e altceva. E mult mai septic… dar la fel de crud… Căci, cu muzică rap, cu tot internetul din lume, el aduce omului, exilatului, desrădăcinatului un implacabil deșert al sufletului…

Bad Bleiberg

1 104 105 106 107 108