Blog  Miercuri 30 martie 16
Măine e ziua  lui Nichita. Am trimis  la Click un text  mai  mic conform cu rigorile  unuia de ziar. Mai extins,  este aici  pe spațiul  meu. Nu e  nimic  subversiv, ci doar căteva speculații statistico-ezoterice. Ce lipsește din ziar  e subliniat aici.

–  text integral –

Pe vremea când mă credeam etern și cochetam cu Veșnicia, căreia-i ridicam cu obrăsnicie fusta și-i sărutam sfârcurile sânilor cu buze de aer curat de primăvară…pe vremea cănd cu pernele palmelor mă dădeam pe derdelușul șoldurilor lunecoase și voioase ale Eternei Tinereți, eu nu mi-aș fi închipuit că voi ajunge vreodată să-l evoc pe Nichita Stănescu. Auzi, să-l evoc, să mă laud eu în fața unui sobor tineri că, mamă, Doamne!, eu l-am cunoscut pe Nichita. Deși nu mă mai miră nimic.Unii au făcut din asta –” L-am cunoscut pe Nichita” – o meserie bănoasă. E treaba lor.

Așa că, am o mare strângere de inimă, chiar azi 31 martie 2016, când mă gândesc că dacă trăia azi marele nostru Nichita – pentru unii mișei, nobeliari nenobili, alt ”cadavru din debara” – făcea 83 de ani. Mă las furat fără să vreau de obsesiva cifră 3 – trei a lui Nichita. Născut pe 31 a 3-a 1933. Decedat pe 13 – 12 (1+2=3) 1983. ș.a.m.d. căci se mai poate broda pe tema asta.. Nu mă pricep la numeristică, numerologie nici nu prea știu să număr banii… dar s-a speculat destul.

Mai sunt și rumorile că Nichita era un răsfățat, cu bani peșin, al Guvernului comunist. Poate că nu e minciună, – eu, naiv din fire, abia acum am aflat – dar, unu: Nichita nu se ducea cu ei acasă, îi împrăștia cu prietenii; doi, cred că la geniul lui îi merita. Și, trei, pentru banii ăștia, opera lui colaboraționistă, partinică este agală cu zero. Are si poeme patriotice. Pa tri o ti ce ! Nu pro-comuniste. Nu pro-Tuovarășu.” Un pământ numit România”, ”Orfeu în Câmpia Dunării”, ”Soldatul și armele”. Puțin pentru câți bani i se dădeau…Și,, Nichita nu era un ins agresiv, era foarte blând.Dar, cred că tocmai de această blândețe a lui se temeau ”Băieții”. Căci, dincolo de metafora blândă el avea o carismă fabuloasă. Și o dragoste de semeni care i-a fost fatală… Casa lui era mereu plină. Masa lui, la fel. Am un singur argument. Moartea lui. Funeraliile. Acolo, la Bellu i s-a repartizat, pe merit zic eu, spațiul din fața lui Eminescu. În oglindă. M-am numărat, alături de Florin Iaru, răposatul TT Coșovei, printre cei ce au purtat pe unei trupul lui Nichita. Pe ultimissimul drum. M-am retras în fața gropii. Lume multă se înghesuia. Am fost curios pe cine călcam. Apoi, am urlat: stăteam pe mormântul lui Eminescu! Locul s-a golit într-o clipită. S-a pus o cruce, apoi a venit peste o zi și cea maramureșeană. Cei care au adus-o cu trenul din Maramureș mi-au povestit ce au pățit în tren. La zilele lui de naștere// moarte, era un pelerinaj fabulos la mormînt. Devenise ceva cvasi-subversiv. Oamenii, aproape că se rugau la Nichita. Mișunau agenți. De ce ? Românul, tinerii de atunci aveau nevoie de un model de un idol. Frumos și carismetic. Căci orice se înerca in aer e, apă, pe pământ și sub pământ, dădeai numai de unul singur: EL.Tuovarășu.

Așa era perceput Nichita atunci. Azi e terfelit ca orice valoare mare. Curve de oamnei, bre bătrâne! ar fi spus el, Nichita…