Botișiada albastră

Teodor BotisMiercuri 13 ianuarie – zi cu soare orbitor de dimineață

O dimineață super-însorită ca aceea de azi, un tropical de ianuarie, m-a făcut să-mi fie dor de prietenul, și talentatul pictor clujean Teo Botiș. La ultima sa expoziție de la Bucureșști am însăilat niște vorbe de suflet, din suflet. Iată-le!

 

 

Botișiada albastră

Un album, o expoziție Teodor Botiș sunt de dimensiunile unui gest imperial. Ca o descălecare istorică a ardeleanului în Capitala unde se mai crede că se dă ora exactă…

Opera sa artistică are o măreție impresionantă. De fluviu ce curge într-o bolborosire de la începutul lumii spre marea-i predestinată. De Dunăre finală….pe partea română. Și, nu întâmplător zic ”partea română”, fiindcă elementele de bază ale operei botișiene – unii glumeți zic ” botișeliene”, bună glumă! – …sunt eminamente floclorice. Ca pixelii în imaginea digitală. Așa cum Arcimboldo lucra cu ”pixelii” lui aprozaristici, la Botiș, pixelii sunt pene de păun, elemente vegetale, flori de câmp din scoarțele, cergile, ceramica, maramele, fota și iia românești. Elemente folclorice ancestrale utilizate de Ion Țuculescu prin opera sa. Pe care Botiș a dezvoltat-o, a stilizat-o, distilat-o și a condus-o spre Sublim. Spre un Eden al imaginii pictate. Un Eden destinat ochiului și bucuriilor inimii. Nu ai cum să nu te îndrăgostești de arta lui.

De el, poate mai puțin. E un hirsut. Un terorist al culorii. Al albastrului paroxistic ce pare a-i aparține ca specie. A lui, a lui Botiș! Nicidecum al spectrului. Botiș a văduvit, da!, spectrul de albastru. L-a furat, l-a luat cu el să mângâie pânzele cu substanța-i celestă…Pânzele care-l doreau pe el, pe Albastru, care-i duceau dorul, care-l așteptau ca fecioarle pe Zburător, l-au absorbit cu nesațiu…și așa s-a zămislit un tablou ca ”Marea albastră”. Pânza lui a răms gravidă cu albastrul botișian furat din spectru și acuns în silozuri princiare. Silozuri de albastru, pânze de albastru o lume de albastru.

Apoi, Botiș, e un dictator sângeros, care-ți impune cu barda culoarea… dar o face cu grație. Și, cu minuție feminină. De parcă barda lui ar fi un pămătuf de zefir. Ardeleanul acesta ca o stâncă – o spune un… stanca ! – are o nebănuită grație. O nebănuită sensibilitate. La un nivel de-a dreptul umoral. Totemurile lui amintind trecutul mitologic, te duc printr-un culoar nesfârșit, un tunel, tot de albastru, dar plin de nuanțe, parcă în vremile legendarei, miticei Dochia. Până și verdele pare o nuanță de albastru. Și chiar este, copulat cu galben…Florile lui, motivele florale sunt parcă de dinaintea Facerii Lumii. Lumea cea Biblică însăși s-a zămislit din poiana înflorită exploziv dintr-un Ardeal de primăvară botișiană. Asta sugereză multe din pânzele lui. Bucăți din covorul câmpului înflorit tăiate, decupate, conturate în diverse forme și idei de penelul lui…Că, asta mă face să-l eternizez prin a-l substantiva-comun : un botiș – doi botiși.

Nu ai în casă un botiș? Să-l cumperi ! Măcar albumul…

Nudul grotesc

Ne tot amenință Mezzo cu ”Groosland”-ul trupei de balet Margui Marin. Povestea cu baletul și nudurile de grași. FOTO  3, 4

Nu am  mai avut răbdare și m-am uitat  pe You Tube. Frumos. Ciudat. Fascinant și grotesc. Da, este  o exprimare nouă, deși din 1989. Estetic? Neo-estetic. Un grotesc estetic. Sau estetica grotescului? Se  poate, uite! Nuditatea reabilittă prin batjocură. Căci ce e dansul acestor humanoizi aidoma  unor ființe  uname grase? Un anti-joc. Un bat-joc. Inedit? Nu! Poate în dansul modern să fie, nu mă priep nu știu să  existe precedente… Nu sunt expert. Așa ca un consummator  banal pot spune că ineditul  l-a adus de  multă vreme columbianul Botero cu picturile  lui. FOTO 1, 2

Ba, el a  îndrăznit să ”umfle”  lucrări celebra cu  procedeul lui. Apoi, uite  și-n teatru. Nu mă refer  la  piesele  cu pitici, și-mi amintesc chiar că destul de recent am visionat la Național, la festivalul de Comedie piaesa numită ”Scrisoarea” regizată de Horațiu Mălăele. Parafraza la ”O scrisoare  pierdută”, subțiată ca timp, ca  număr de acte și îngroșată prin costumele de grași asemănătoare celor inchipuite de Monserrat Casanova pentru baletul dnei Margui Marin…Numai că monștrii  lui Mălăele  nu-s ”corp ansamblu” ci au identități și personalitâți diferite. Apoi, personajele  sunt  mai puțin închipuite și mai mult apropiate de realitatea  românescă –  sunt politrucii neamului…Bravo! Aferim! Dar să ne ferim…

Marinete – proletar și împărat

Constantin Marinete. Teleormăneanul. Marinete vine din ”Moromete”. Nicidecum numele  nu-i sare de  la vreun Marinetti. Italian. De acolo, poate  doar talentul… Căci  România e și acum populată de rudele  românizate ale  pietrarilor italieni veniți să lucreze la noi  mai acum două veacuri. Îndeobște în zona Hațeg…

Dar, la ce îți trebuie talent de la  italiani când tu, pe  meseria ta, –  sculptura,  pietrăritul, cioplitul –  ai un  urmaș còlea, tot la nițel nord de Dunăre. Pe un anume Brâncuși. Tot Constantin…Iar, meseria  îți vine de la el printr-o singură verigă. Prin maestrul tău Ion Alexandru, ucenic al marelui Brâncuși. ”La mâna a doua,” cum  zice chiar artitul. Dar, nu musai negustorește. Căci, nu e  o mână de vânzare , o marfă, ci e o  mână de artist…

Marinete ca  personaj e fabulos. Pentru că la ‘75 de ani ai săi cunoște  mai toate viețile și operele, morțile și capodoperele înaintașilor din branșă. Este deci o enciclopedie vie. Un Google vivant al sculpturii. Printre altele. Căci, dacă stai și-l privești , îi studieazi ridurile de expresie, ai impresia că vezi un mare actor de film american. Alb-negru. Pozele sale cu șapca aia ”dejistă” –  purtată de tov Dej ca  să-și releve originea  proletară –  sunt fabuloase…

La urma-urmei Marinete e un  proletar al pietrei. A cioplit până și la moscovita Casă a Scânteii…E un cioplitor-artist. Un artist-cioplitor. Deci, un demn artist al clasei  muncitoare…

Dar, tot  ce relevă și semnifică statura asta uscată de om, sunt mâinile. Mâni mari de cioplitor. Nu-i o  metaforă // e adevăr. Mâini uriașe. Muncite. Zdrelite. Crăpate, Asprite . Bătucite. Cu pernuțe-n palme, dure ca însăși piatra și crescute sub fiecare deget. Mâini mari de Imperator, menite să fie sărutate de popoarele-I supuse.

Marinete: Proletar și Împărat!

…Cum mângâie el marmora albă ca pe  o  mireasă! Piatra-Piatră de  piatră cu fiicele sale risipte-n geologie; cu  bagaboțelile, peregrinările și exilările neamului ei de pietroaie. Marmoră, granit, travertin…dar Marinete, delicat și respectuos, nu  mângâie, nu dezmiardă piatra cu degtele. Nici cu  palmele. Doar cu dalta. Și cu ochii minții. Căci Ochiul artist desenează conturul pietrei. El o personalizează. Îi dă identitatea. El o animă. El. Ochiul. Dalta, iaca, un mijlocitor. Ochiul lui și cultura, cunoașterea  sa –  a lui  și a ochiului lui –  fac Scările spre cer. Și Îngerii ceriului. Și Mugurii ceriului. Și Mărgelele reginei… ochii…ochii lui fac Ochii României…Maica  noastră România, care râde și când  plânge, cum tragic zicea poetul Ion Nicolescu. Marmorele lui Marinete sunt Albe. Albe. Albe…

Alb Îngeresc. Alb Maicadomnesc. Alb Divin… O legendă dinspre Băneasa spune discret că nu se știe dacă, de fapt, nu Marinete cu mâna lui a sculptat tot. Ci, că,  mai degrabă, uneori pe când Maestrul cădea  lat adomind pe  pat , ascuns sub mantia neagră a nopții, Însuși Dumnezeu, mai punea mâna-I și cioplea. Așa că,  atunci când privești marmorele marinetene și apoi îți  vine să-i mângâi, pipăi, săruți mâna aia mare, s-ar putea ca pe Ziditor să-l deranjeze ca din senin niscai lacrimi de bucurie…

Căci, dacă Marinete a avut  un  om de legătură cu divinul Brâncuși, sigur ceva, un sentiment plăcut, cald și catifelat, l-a atins și pe Dumnezeu…

 

1 2