Jurnal Mascat

JMBLOG JOI 28 iulie

Nu mai am liniște. Mi-am făcut bagajele mari, am repetat cum e cu un singur rucsac în care trebuie să pun laptopul, medicamentele, insulina și ceva rufe, ciorapi, chiloți, o bluză măcar și mai știu eu ce. Mă voi descurca.

M-am trezit de la 6, m-am apucat de celălalt roman al lui Houellebecq pe care l-am luat cu mine. Aseară am comandat prin internet încă o carte de-a lui care-mi lipsea… Îi termin opera vara asta, așa cum am făcut în iarna lui ‘84 când am citit mai toată opera lui Dostoievski având și servici nenormat la primărie…Mi-am rezolvat unele probleme de sănătate, am pus puțină sare-amară pe rana digestiei mele, e groznic. Nu mai merge netul de ieri de dimineață. Mi-a venit divinația ignorantului și am tras câteva secunde din priză mai toate aparatele de la recepție – Dane, păzea! – că nu știu care e serverul sau modemul sau pe mă-sa, cum s-o numi sursa de net. A ținut! Merge brici. Îmi aduc aminte de Sergiu Ionescu de la TVR, care în armată, fiindcă șeful lui știa că lucrează la TVR, l-a trimis la club să repare televizorul. Păi, eu sunt regizor- tv, nu tehnician. Bă, dacă lucrezi la televiziune vrei să mă minți că nu știi cum merge televizorul? Marș la club! Acolo, Sergiu a-ntors aparatul pe toate părțile, l-a bibilit, a apăsat pe toate butoanele…Nimic. Atunci, nervos și-a ”băgat picioarele” și i-a dat aparatului un pumn. A început să funcționeze. ”Păi vezi, bă,că te pricepi, ce ziceai că…?”

La prânz fetele și Mama Titina au plecat cu Bigu prin oraș. Am vrut să strâng masa de afară și am descoperit că n-am terminat cafeaua… mi-am băgat botul că era păcat să o arunc. Înăuntrul cafelei era o albină mare care m-a mușcat exact de ce am eu mai ascuțit când mă exprim verbal: limba. Vârful limbii… Folclor orășenesc: ”-Magaleno, spune drept// cine te-a mușcat dă pept?… -Să vă spui ce s-a-ntâmplat, o albină, m-a mușcat! -Magdaleno, tu mă minți // Că albina n-are dinți…

Am intrat în panică, am sunat la Lena, mi-a zis calm că și Ana, la 11 ani, aflată la Viena a pățit la fel și s-a tratat cu sare, s-a frecat pe limbă cu sare…Așa am făcut și eu. A mers. Bag de seamă că poporul austriac prieten și fost vecin ne dă cu albine-n gură, nouă românilor, mai bine decât… Să-i ia dracu cu albine și cu bondari cu tot…

Căci, paraflazând un englez,

Vacile austriece dau cotletele austriece datorită domnișoarelor bătrâne. Care cresc pisici, care mănâncă șoarecii, care se hrănesc cu bondari, care bodnari supraviețuind, polenizează iarba, care dă fânul, care este principala hrană a vacilor, care dau cotletele cu care se hrănesc austriecii… Genial lanț pseudo-trofic…

 

Ascult cu urechile umplute de căști și muzică, nu zgomot – cu limba-n repaos – Guitar Legends – 1992 – Full Concert. Cu Satriani, Steve Vai, Paul Rodgers… Apoi muzicuțiști celebri. Am început cu Sugar Blue cu care am băut un whisky la un club din București când a fost acum ceva ani, invitat de Marcian Petrescu…simpatici băieți. Sugar e genial, fabulos e un colos al muzicuței. Am continuat cu Big Walter Horton – Blues Harp Shuffle, Sonny Boy Williamson – solo, Charlie Musselwhite – Richard Bargel ch, un slow blues.

Stop!A venit Bigu cu o lămâie să-mi dezumfle limba. Caraghioasă situație. Parcă regret că am expus-o, fiindcă eu cunosc bine apetitul românilor de a face mișto pe teme asta. Iar eu sunt într-o șară fără umor, meine Dammen und Herren…Mai ales că e vorba despre limbă. Un organ principal al procesului de hrană… a organismului…că voi, măgarilor chiar la mâncare o să vă gândiți, golanilor! Da, chiar voi, ăștia de mă citiți, să vă fie rușine… huuuoooo!!!

…glumeam desigur… Dammen und Herren! Plec la plimbare…

 

ULTIMA ORĂ!!!

In urma cererii mele de a fi membru al Club Aristocatic Rapid, acum,a greu, cănd clubul meu iubit se află la mare anaghie am primit

mail

sunt onorat că am fost primit, acceptat în rândul Club Aristocratic ”Rapid”.

rapidrapid2

 

 

 

 

 

 

Mai ales acum, la momentele grele ale existenței echipei noastre de suflet. 

Rapid nu moare!

Rapid pentru eternitate!

lect univ, ing, dr George Stanca

 

Lucrul mă bucură nespus. Căci, de ce să nu recunosc, inițial nu am susținut ideea unei Aristocrții Rapidiste, antecesorii mei întru Rapid, bunicul și tata, fiind ambii niște modești maiștri la Uzinele ”Grivița”… Cred că vor fi mândri de mine, de acolo de unde s-au retras pe vecie…

Iată-mă și aristocrat întru Rapid…

Dumnezeu cu noi!

Jurnal Mascat

jm

BLOG Miercuri 27 iulie

Nu sunt eu sub mască…

 

Azi, o zi amestecată. Ba soare – am prins ceva plajă – ba ploaie. Nu poți să ieși să te plimbi, nu poți decât să stai în minunatul balcon și să privești, să respiri aerul curat, cu tot cu a sa răcoare. Așa am reușit să termin de citit cartea de care am tot tras căci nu voiam să se mai sfârșească. Minunată viziune a lui Houellebecq asupra viitorului omenirii.O duioșie cinică. Minunată în sensul că pare cel mai aproape de realitate. Sfârșitul lumii omenești prin tot felul de explozii nucleare, apariția neo-umanilor care nu mai au sentimente, nu urăsc, nu iubesc.Nici roboți nu le poși zice… Un om fad dar dezbărat de animalul din el. Observă bine lumea Michel… Probabil după ce termin și ”Particulele elementare ” o pun de un eseu… deși am mai comandat la București ceva din cărțile sale.

Apropoiata plecare spre țară, mă strică. Lenevesc, cum spuneam. Ana m-a prins pe Skype și mi-a reproșat că m-am cam îngrășat. Iar…?! Să văd poimâine la proba pantalonilor.Căci, de mai mult de o lună eu am mers numai în șort.

Lena, de dimineață m-a trezit să-i scriu încă un text despre oamenii simpli din sat, cei care au rămas în vatră. Mi-a ieșit ceva atât de bine simțit, că am făcut-o să plângă, a intrat în depresie și și-a adus aminte că mama ei s-a plâns că ea n-o făcut școală cât o vrut și o fos’ țânută acasă. Asta o făcea pe Lena să plângă. I-am spus – tot, plângând ca un bou dintr-o solidaritate casnică pișiecioasă și matinală – că și mama la fel, a făcut 6 clase și gata, la cratiță! Fratele ei unchiu Ionel a fost inginer, a terminat Academia Militară. La gradul de maior în armată fu scos politic și apoi pus până la pensie director de tipografia din Baia Mare… Mama, căraia îi mergea mintea brici, m-a făcut pe mine și pe sora Angelica, ne-a crescut, ne-a îngrijit, a suferit un divorț de golanul de Stanca bunul meu tată… și a plecat la Domnul cu curtea plină de nepoți și strănepoți… ce e ”rateu” e-n asta ? La fel soacra-mea Susana… cu patru prunci a apucat o droaie de nepoți, ba pot să și spun câți : 8 ! Și o strănepoată, Maria scumpa de la Iași…

Dar, cred că Lena are altă boală, e stresată fiindcă trage să aibă mai multe zile de concediu și apoi… hai să fiu cinstit: îi este de dor de mine… și mie de ea…

Gata mamă, vine băiatu! Ne vedem la Bocșa, la ziua satului.

Am scris un poem patriotic pentru programul serbării bocșene. Mi-a ieșit chiar decent. Mi se pare că sună coșbucian,cum îi plăcea lui Badea Florian socru-meu; sau păunescian; sau ca Oct. Goga; sau ca… toate au un ton comun. Care azi, în urechile bovine și cibernetice ale generației curente – cinicii și nesimțiții – pare oarecum desuet, sau caraghios…

Mama Titina m-a aprobat când i l-am citit. Apropo, azi, în timpul mesei de prânz, m-a sunat noul președinte al PRM, dl Adrian Popescu, de parcă mi-a și citit poemul proaspăt – nu avea cum… – și m-a invitat la o discuție. Mama Titina a sărit scurt că vrea și ea. Căci, are un patriotism pragmatic, și un simț critic extrem de acut. Plus, că e un spirit criitic extrem de ofensiv, voluntar și analitic. Deh, avocată din popor, monșer…! Vom vedea, la București…

Nu mai spun că am citit azi dimineață că și Marian Munteanu vrea, lucrează la un partid. Dar, iată, deja două pe o singură direcție…Căci, deși mă feresc de politică, ba chiar detest chestiunea, un nou partid românesc, patriotic nu patriotard, se impune în peisajul dezolant al politichiei mioritice…Ne-o ajunge și nouă cu UDMR mereu la guvernare,ei fiind mereu cu ”ai noștri” ca românu imparțial. Mi-e o scârbă metafizică apropo de beliții, acoperișii, turceștii, nudiștii băsescani; unii rebotezați în liberali. Detest cu sinceritate liberalii parveniți sau proaspăt vopsiți de dragul de a fi alături de Johannis, exact numai cât o fie dumnealui Number One…apoi altă barcă. Căci, cine mai e de la liberalii vechi? Orban, sabotat mereu; Antonescu tras pe dreapta printr-un șantaj scurt și letal… Tăriceanu cu partidițu lui… Ei, dar când îi văd pă Pedeliștii ăia care ne-au nenorocit…?… pe Boc fir-ar…,mă abțin, deși nu am avut intenții vulgare, nu am zis ”băga-mi-aș…” și nici ”fu-…” dar o fac de câte ori aud de el. De canalia asta piticoată, obiaua lu’ Băse…

Poate vine un val tânăr… să-i măture pe toți excremenții ăștia…, nu la clișeul ăla stafidit zis ”groapa de gunoi a istoriei”, ci la haznaua cu căcat a neamului… arde-i-ar…fu…băg…mu…căc…piz…

Noapte bună…popor!

Jurnal Mascat

jmBlog marti 26 iulie

Faptul că trebuie să plec, – gata, zufiel! – acasă; de fapt, la Cluj apoi la Bocșa, mă frisonează, mă afectează emoțional.Încep să-mi număr zilele ca un recrut tuns la zero sau ca un pârnăiaș în prag de liberare…

Iată-mă !

Stanca

26 iulie 2016 Haus Andrea –Seeboden pe malul lacului Millstatt (Millstätter See)

 

Pe de-o parte regretul că plec de la o temperatură suportabilă, un aer curat și ultra-sănătos, de la linștea asta frumoasă ca o crăiasă – exceptând fotbaliștii ”de lemn” la vecinii lui ”Haus Andrea” – la o zăpușală insuportabilă. Pe de altă parte nu regret prea tare însingurarea, claustrarea, semi-claustrarea pe care mi le-am asumat și care pe fondul lecturii din Houellebecq- „Posililitatea unei insule”, mă deprimă. Căci, vecinătatea cu mama Titina m-a făcut – e un mediu bun – să povestesc atâtea istorii din viața mea, că mă și oftic pe pe mine însumi… Ce să mai… nu le pot scrie, cineva trebuie să mă înregistreze, sunt un tip ultra-verbal…Povești cu spectatori, cum făcea înregistrări le Fillmore East Jimi Hendrix. ieșea în stradă și aduna oamnei în studio să nu cânte la pereți… Altfel, le uit, nu am pornire ori nu știu ce se-ntâmplă. Căci, iată, mi-a trebuit singuratatea Alpilor austrieci, ca să constat că am o viață de povestit; că pe parcursul ei mi s-au întâmplat unele lucruri inedite, de aflat, de știut, interesante. Sau, că – lipsit de modestie cum îs – știu eu să le pun în pagină, să le deșir pe toate cele câte mi s-au întămplat. Mă simt aici în munții ăștia strini de mine, culmea!, un bădia Creangă, îndemnat de bădia Mihai să spună… dar cine este bădia Mihai? Eventual Mama Titina…

Teama de reîntoarcere m-a făcut să-mi iau măsuri de evadare spre verde sau răcoare. Din Bocșa aș fi vrut să ajung la Zlatna, mă rog, la Cib dacă se poate; la Dobrița în Gorj; la Bușteni unde am vorbit cu Gigi, mă așteaptă oricând… ade e populat rău acum orașul; în Apuseni, la Albac, la Horea; or, la mare la Mangalia înainte de tabăra de artă de la 2 mai. Am renunțat definitiv la Tabăra folk și poezie de la Calafat. Am renunțat și la Festivalul de la Tg Jiu, chiar scârbit de unele comportamente feminine, de parșute culturale care leșină ca cona Chirița fără săruri. Cu câteva excepții vechi – Vintilă, Alifantis, Stănculescu Minghiat – nimic nu mă mai atrage. Dan Vană drăguțul și prietenul lui dom profesor de Maglavit mă fac să regret, dar e prea puțin… față cu a suporta ifosele și damfurile mirosind a spermă și bere ale unor primadone zdrențăroase și ciclotimice, balansând între extazul de a urina după o ladă de bere și depresia sinucigașă post-vomitorie…

Ba, și unii amici mai tineri, pe care i-am crezut a fi amici, situați departe la granițe străbune, derutați probabil hormonal, m-au tădat prin tăcere, prin non-comunicare. Dar, e ultima generație care ne seamănă nouă old- fashionmen-ilor, expirații, furioșii pletoși și contestatari ai Epocii de Aur… Căci, vorba lui Houellebecq, vin, se pregătesc genetic de venire neo-umanii. Cei din epoca fără-de-contactelor. Căci, ”După ce a dispărut contactul, în urma lui s-a evaporat și dorința”. O generație cu o impotență calmă,metafizică și intelectuală, scăldată-n ”nostalgia dorinței”. Adică, în ”dornița de a simți din nou dorința!”… Eu chiar mă mir cum m-am putut adapta sau cum am putut comunica serios cu acest gen uman. Căci, pe lângă acestă răceală de comunicare specifică ei au un virus vechi și bine alimentat – parvenirea… Sunt un Taur, fraier și-nsingurat…scriu și scriu prostii… 

Jurnal intim

BLOG Duminică 24 iulie

Jurnal intim…

"Intimitate” – foto Internet

…nici extim, nici mascat, nici nimic

În ciuda unei zile minunate, însorită, luminoasă, am început-o rău fizic.Am mari problem cu stomacul. Apoi, și sufletește. M-a sunat din BucureștiRăzvan ” Boantă” unul din liderii galeriei Rapid. Nu mai e nimic de făcut! Totul depinde de Federație. Și, acolo cine să iubească Rapidul? Câți oameni sunt rapidiști de acolo, nici măcar nu-i mai știu pe cei noi.Doar pe ziariștii 12 la număr, majoritatea pupinsteliști… M-a apucat plânsul. Rădeși dișmani! Ascult aria lui Soleig – Grieg și altele cu Mirusia Louwerse-australianca, apoi, tot cu ea Ave Maria, …deprimante…down -uri …cred că trec la I’v Reather Be a Blind cu Etta James și cu iubita mea Beth Hart; finalmente bag Tatiana Stepa cu cântecele ei maximum-deprimante, compuse cu conștiința că se ve duce, biata… Țin minte că, la ultimul ei disc, am făcut chiar o glumă sinistră. I-am spus ăn direct la RRA, la Partoș, că muzica sa e atât de deprimantă încât ar trebui ca-n ambalajul CD-ului să vâre și un rudotel…pe bune.

Mă căuta Dosia și a trebuit să cobor la recepție … m-am făcut de kakao eu ”însumi” cu ”plânsu-mi”…rima favorită a dragului de Adrian Păunescu …

Rapidul meu – trage să moară

Nu plâng eu chiar așa ca un idiot, nici ca un fanatic obtuz care nu mai are altă cultură decât cea a Rapidului. Dar eu o am ȘI pe cea a Rapidului. Și o am în sânge, de la tataie Gheorghe Crăciun, de la tata Marin Dumitru, de la Giueștii-Sârbi al copilăriei mele.

Moare ceva în mine! Se răzvrătesc toți: tataie, tata, Giuleștiul, liceul ”Dna Stanca”, colegii de copilărie Gelu, Ionel, Ana Antonia de șsoală primară Tudorița bunica lui Alex Ioniță 2, Angelica Pană, Tudorița Stoian, Titică… Gică ”Africaia” dus déjà…;colegii de liceu: Sandu Voicu, Aurel Moga, Papy Șerbănescu, Vișan Bogdan, Johnny Dumitrache, Mircea Pârneci, Enescu, Graure Marin,Sorin Pasăre, Mihai Szebeny, Marian Nadler… sau Cristi Rădulescu, Pisoi Filip ăia mai mici cu un an … Doina Negulescu al cărei tată lucra la club…dacă unii dintre ei nu au și plecat déjà… Și, nu vreau!!! Refuz!!! Urlu isteric, nu pot suporta ideea.

AUuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu!Doamneeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee!

 Nu vreau să aștept încă 5-6 ani ca să revenim în prima Ligă, poate că nici nu mai apuc momentul, cum poate nu apuc să văd ce va junge nepoțica mea în vârstă de aproape un an…

E o tragedie!

Văd că, din alte motive, desigur, și dl. Răzvan Boantă e de acord cu mine. Iar ceea ce spune Ovidiu Nahoi, distinsul meu coleg de presă, aristocrat rapidist, nu mi se pare aceptabil; el vrea un demn, țapăn și dârz ”punct și de la capăt”! Era un proverb oriental adoptat și de noi de Anton Pann: ”Pân’ la anu’, ori măgaru’, ori samaru’, …. Într-un an nu se mai alege nimic… dar în cinci?

Ovidiu frate, în cinci ani de ligi inferioare – nu mai zic că s-ar putea demola//reface și stadionul – suntem rași. Dispărem. Pierdem identitatea. Rădăcina. Suporterii, azi bolnavi de Rapid, se vindecă, se erodează, îmbătrânesc, dispar, rămânem singuri… Noi vrem Rapidul se azi, nu o clonă cinică. Hai să facem AZI, cu ajutorul lui Dumnezeu, cu presiuni în stradă, peste tot, așa, singuri în fața lui Dumnezeu, ce nu mai putem face peste 4-5 ani!

Dar, chiar zevzecii ăștia care conduc fotbalul și țara, chiar sunt nesimțiți la un femomen social de masă? Ei nu pricep că un campionat fără Jiul Petroșani, FC Bacău, FC Brașov, Farul Constanța, Petrolul Ploiești, UTA Arad, ICO Oradea, U Cluj,… Rapid Giulești nu are niciun farmec, nu umple nici o peluză decât la un mare derby ? Nu se vede ce a ajuns Naționala?!

Din păcate,sunt pesimist, nu mai dau vina pe nimeni, nu mai aștept milă, de la niciun Mesia Rapidist sau vreun miliardar excentric care să vină pe ultima secundă și să ne salveze. Aiurea, scenariu de filme idioate pentru cretini creduli. Vezi, Doamne, ștreangul e de gâtul meu și vine Cavaleru’ Pardaillan călare pe un cal alb,cu spada-n mănă, cu bicepșii gomfați, taie funia și mă fură… și totul se terminaă cu bine. Vreau doar filme care se termină rău. Că asta e soarta echipei copilăriei și – la urma-urmei – a vieții mele, azi amărâtă rău. Rapid trage să moară…

 M-am întâlnit cu o familie din Timișoara aici la Seeboden, pe malul unui mare lac. El, cunoscător. Mi-am amintit cum brodește Diavolul lucrurile; că nu e Mâna lui Dumnezeu aici. Poli, sora noastră! ”Poli și Rapid se iubesc la infinit!” se striga de către Galeria Rapidului pe vremea lui Mincea Geamgiu’… Noi, fără vreo dușmănie, i-am retrogradat de două ori… împotriva sufletului, a inimii,” contre-coeur” … și am rămas frați. Acum iată, vine răzbunarea, vine realitatea, vine viața…vine Diavolul.Poli vrea să ne ia locul.E dreptul ei cu dreptatea noastră.Că norocul nostrum e unul ieșit din seceră și ciocan, cu ape minerale otrăvite. Și noi sucombăm dintr-o boală asiatică, de apă min…cinoasă, paranoică și nedreaptă. Huo!

Rapid trage să moară…

Gata cu OF –urile sincere, cu plânsul meu înăbușit de durere, poate pe umărul vostru, prieteni… S-a terminat cu Jurnalul intim…mă ascund din nou, trec la mască… una de sudură, chiar…

casca

 

 

 

 

(Dum. 24 iulie 2016, Seeboden, lac Milttsättter, Land Karintia, Austria)

 

 

Jurnal mascat

JMSâmbătă 23 iulie

Ieri m-am adaptat. Am început cu ciorba românească făcută de dna Titina. Pe care – ciorbă – am acrit-o cu zeama de castraveți de la Tibi. Și, apoi, o tocăniță de cartofi, cu ciocănele de pui, o bunătate. E prea mare șocul alimentar. Vremea e splendidă. Aici nu mai am plaja în balcon ca la Mallnitz – fiincă soarele abia ajunge aici la amiază. Și nici nu prea pătrunde în balcon, cum nici ploaia. Dar, clou-ul e balconul. Are masă, e larg, generos, aici am biroul, are și o lampă încastrată-n perete pentru noapte. Da, este!, urlu arghezian și parnasian. În schimb, e curtea interioară, gazonată unde stând pe un scaun te poți bronza în orice poziție…. De aici din apartamentul de la etajul doi, deși în față ca perspectivă directă spre lac e un hotel de căcat, un paralelipiped bățit și gălbui ca lămâia, pus pleașcă în față, am totuși vedere destul de mare la lac și la oraș.. Uite balconul:

 

balcon

Ce se vede din el pe stânga:

stanga

stanga-1

apoi pe dreapta:

dreapta

Un inconvenient e acela că tot hotelul de rahat din fața noastră, Pleașca Galbenă, are locul de jocuri, nu de joacă!, pe partea noastră. Ne desparte, formal un gard înalt de tisă; dar, sonic nimic. E un joc cretin, fotbalul ăla cu jucători de lemn înfipți pe sărme de metal, care face un zgomot infenal… și animăluțele – pui de nemți, nemțișori… – care-l practică, nu țin cont de ore când joacă. Lipsă de educație, că ne tot complexăm noi – vay, măy! – în fața lor. Deși, cănd sunt dacă sunt, nemții sunt! Ieri la 10 dimineața au început sarabanda, au continuat-o după prânz și la 21 noaptea tot mai jucau. Până când o voce baritonal-forțată, exasperată, a răcnit: ”Bitte, ruhe!” de s-a auzit pînă la Mallnitz…. Semăna cu vocea mea… Răcnetul a avut un succes vremelnic; ca planul Marshall: ei au cotropit, pe ei i-au despăgubit. Animăluțele au tăcut, dar azi la 9.30 când îmi luam micul dejun în acel patio gazonat din curtea hotelului nostru, ”Andrea”, așa-i zice, calvarul a reînceput. Animăluțele teutone, văz, nu prea au memorie… Așa că, nu-i mai lăudăm atâta pe nemți care, bag de samă, tot conviețuind cu turcii lor s-au cam balcanizat… Un pas spre islamizarea izbăvitoare…

Mi-am găsit soluția: căștile. Acum ascult Albinoni. Din spatele stabilimentului vine un miros de cai. Căci, acolo e o mică herghelie de ponei. O frumusețe. La Mallnitz, mirosea a vacă. Ei, și ce?! Austriecii au un cult pentru vaci și cai. Deși, cu caii, aproape că nu au ce face. De aceea, la Guttenbrun, pe pajiștile de acolo se aduc cu mașina zeci de cai și de vaci care sunt lăsați//lăsate în libertate, să pască săptâmăni în șir… Anul trecut m-am și împrietenit cu doi ponei care se adăpau în ochiurile de râu, micile păstrăvării din față de la Guttenbrun… Dar nu-i omoară nimeni, mă refer la cai, căci vacile sunt mai toate de carne. Și ele, răsfățate, beșnițe, expun niște ugere pantagruelice gata să mângâie solul… Un soi de Pamele Anderson la 80 de ani…

Îmi pare rău că nu am la dispoziție pozele făcute de mine acum câțiva ani de la muntele Turcinu, fostă proprietate a obștei din Vaideeni, vândută, unde circulă, bântuie o herghelie de cai… nu, nu sălbatici… ci sălbăticiți… care stau cu anii în munte. Altfel, trebuiau uciși, așa cum s-a mai procedat în sângeroasa campanie din anii 60 privind mai tot blocul comunist. Pe ideea ”avem tractoare, utilaje, nu ne mai trebuiesc cai, tuovarăși!”. Prilejul a fost o tragică sursă de protest latent și liric pentru poeții-țărani declarați de pe atunci ca Adrian Păunescu și Ioan Alexandru. Am și eu un poem închinat cailor. Dar, impresionant este cel al Carolinei Ilica, cel din tinerețe, unde spune ”nu mai bate caii, tată!”…

Ieri pe căldură pâcloasă m-am plimbat nițel căci m-au apucat cârceii… am găsit la Billa patriarhul alimentarelor austrice – ca și Raiffesen pentru bănci – am găsit, zic, Martini extra-dry, și un Prosecco frizzante. Le-am pierdut repede conținutul…

Mă bucără, cu excepțiile de mai sus, că hotelul e totuși liniștit. Turiștii sunt plecați de dimineața până seara. Avem comunitatea noastră, ca islamiștii în cartierul Molembek din Bruxelles. Cele două tinere de 16 ani, mama Titina, managerul Gergö – Grig, secui de la noi și-n același timp proful de germană al studenților, tip de luptător practicant, musculos și pătrățos, 29 ani, comunicativ, respectuos și simpatic în ciuda musculaturii, estetică și înspăimântătoare ce i se ghicește pe sub tricou… ca tunurile din tranșeele camuflate…

Bag de seamă că mi s-a cam tăiat elanul de scris. Am cerut un concediu parțial de la redacție. Dar, dacă pică ceva greu, sparg concediul.”Greu” cum au fost ziua lui Ilie Năstase, moartea lui Beligan etc. Despre Marele Actor o proastă, tot actriță dar ratată, deși omu n-a murit bine și-i scuipă pe mormânt. Vakka zice că nu a fost mare, că etc,… bale și lături. Nu vă spun cum o cheamă că nici nu ați auzit de ea. Beligan, pe lângă multe lucruri contestabile – că, și el a fost om, făcea kaka, pipi, îi curgeau micii îi puțeau picerili… – a avut o calitate inemsă și pe scenă și-n viața socială. Aia complicată și de comunism, și alții. Simplitatea. Chiar simpliciteatea. Firescul. Firescul, așa cum îl avea și Ștefan Ciubotărașu. Așa că proasto, că parcă pângăresc bellvederea de la picioarle mele cu cuvântul, când o să ai jumate din firescul lui Beligan și un sfet din naturalețea sa – adică să fii pe scenă ca în viață, să nu te afectezi la bot când vorbești, să nu se prindă fraierii că joci, să nu te afectezi – te vei numi și tu ACTRIȚĂ. Până atunci ești o figurantă, o fantoșă, care când te întreabă cineva ce meserie ai, îți dai genele false de tavan și rotunjind vocalele spui ”eu, măy, sunt actritză!”. Și, asta e diferența. Pe Beligan nu trebuia nimeni să-l întrebe ce e. Căci el era de meserie…Beligan… Pricepi, fâță? Când o să poți ”juca firescul”…dar cu cine vorbesc eu?, că aflu că ești cu o fostă actriță ratată-n marketing…?!

Ce tîmpenie fac! Zău, că e un afront personal să te determine cineva să te superi și să apelezi la vocabula aspră, în peisajul ăsta edenic. Căci, în puritatea aerului, climei, peisajului de la Seeboden, mai ales exprimate vocal, verbal, scris sau gândit, orice supărare, bosumflare e de-a dreptul cacofonică…

Jurnal mascat

Jurnal mascat

Ce zi! Stau în așteptare să mă mut la Seeboden. În situații din astea eu nu am liniște sau intru-n panică. M-am trezit la 6; la 3 din noapte am luat niște medicamente de stomac. Care mă supără rău…stomacul. La 6 am mâncat niște prune uscate și din cele verzi, coapte sau cum dracu le-o mai zice. Mi-am făcut insulina rapidă, am revenit la indicația doctorului din București, scoțând amarilul. La 10, la masa de dimineață am rămas pe scaun – tremurînd. Hipo-glicemie. Banană, păine și altele. Mi-am revenit. Nu-mi e bine, vestea că s-ar putea să plec mai spre seară devine bună. Zac. Mi-e somn, mă dor toate. Soarele matinal a fost suprimat după prânz, de niște nori, cu vănt din vest. E ca dracu. La Seeboden sunt 25 de grade, aflu. Mă doare capul. Mă doare stomacul.

 

Rapid – moarte clinică

…Cel mai rău mă doare inima…

Rapid e gata. A falimentat. Nu-l mai plâng. De doi ani fac asta. E ca un muribund care când termină te face să respiri ușurat.”Bine că a scăpat, bietul!”. După atâta chin, refuz să-i scriu necrologul. Dar, va fi un gol mare în viața mea de aici încolo. Rapid București, CFR, Locomotiva…echipa lui Tataie Gheorghe, echipa lui Nea Marin tatăl meu. Echipa mea. Și, a copiilor mei Ana și George… De azi Giuleștiul meu, cel din vise și amintiri, căci și cel care era al meu nu prea este, Giulștiul meu zic, săracul meu Giulești e și mai sărac. I-a mai murit o legendă. Poate cea mai vie. I-a murit identitatea.

Pe deasupra, mai citesc și nenorocirile, proorocirile lui Houellebecq privind omenirea. Cu toate că e născut în 58, deci are acum sub 60 de ani și nu știu exact când a scris asta, ”Posibilitatea unei insule”, omul se plânge de bătrânețe,și vrea să se sinucidă sau o face, că nu am terminat, mai am puțin.

Un pesimism dezolant, pustiitor prin faptul că nu-i mai merge mădularul. Un disperat în fața bătrâneții implacabile, un posedat și-un obsedat. Nu el, eroul lui, Daniel…mai că te sfătuiește ca după primul rateu să-ți iei viața precum prima lui iubită sinucisă din chiar această cauză. Dar, el, autor//erou e un bun observator al societății. Căreia îi prevede la fel, sfârșitul, prin invazia islamismului și a altor fenomene sociale acut observate, chiar savant. Asta printre altele. Are lecturi… Nu e departe de adevăr, deși el e victima deliriului tehnologic pe care-l trăim. Alții nu. Apoi, la narațiune sunt elemente noi iată ce zice coperta 4 : ”Povestea lui este comentată şi completată, două milenii mai târziu, de clonele sale, Daniel 24 şi Daniel 25, reprezentanţi ai rasei neo-umanilor, a căror viaţă lipsită de pasiuni, dar nu şi de dileme pare a demonstra adevărul trist că liniştea nu este totuna cu fericirea.” Un roman sumbru și profund agrementat cu un limbaj contemporan de o vulgaritate și un naturalism normale și firești pentru cei ce au citit hedoniștii americani, de-alde Bukowski, H.Miller, Nabokov, sau pionierul în d-astea, cubanezul Pedro Guttierrez adică frust, vulgar și impertinent, dar real, căci e de fapt vorba despre un realism cinic și depresiv. De el am pe noptieră și Particulele elementare, apoi am mai citit și ”Platforma” și sunt la curent cu viziunile lui, repet, deloc nerealiste…de mare scriiotr vizionar și pesimist. Păcat însă, că lumea se termina de-odată cu non-funcționarea mădularului său…sau al eroului său fictiv, fără să mai lase șanse și altora…

 

Jurnal Mascat

JMLuni 18 IULIE

La cerea unui grup de fani, în numele căruia semnează un pseudonym, ”Lenutza”, am schimbat ilustrația Jurnalului Mascat…cu măști, în costume populare românești. Să-i zicem în consecință ” Jurnal îmbrăcat”,… fără a se înțelege că până acum ar fi fost ”dezbrăcat”. Fiindcă așa i-am fi spus de la început ca sens :” intim”, nicidecum ”extim”…Și, ca să fie și mai clar

 

Jurnal învestmântat

…Învestmântat… Ar fi bună și mai nou uzitata vocabulă ”acoperit”, dar nu vreau să fac vreo aluzie la morala unor jurnaliști contemporani cu serviciul la servicii… M-am mutat de sâmbătă, 16 iulie dimineața la Mallnitz din Bad Bleiberg. La 10,00 eram déjà la Edelweiss. Plutea în aer ceva tensiune și nu știu de la ce? Fetele, practicantele erau cam necomunicative…Am crezut că e de vină vremea. Căci, cînd venealm cu Dosia pe valea Dravei, era senin și ceva vânt. Privind în zare am văzut o adunătură de nori spre Mallniz, și am spus iată ce ne așteaptă. Era un vânt incredibil. Pe la 11, am văzut zăpadă cu soare. La noi, colea. Peste pădure vântul aducea nori de zăpadă….care străluceau în soare ca mii de pierticele diamantine. O poezie, nu alta pentu prăjiții de la poale de carpați… Sus totul e déjà albit… Intunecat, friguros, sumbru iată adjectivele a ce urmat. Mi-am schimbat șortul cu un trening călduros, singurul pe care-l posed; am pus cămașă cu mănecă lungă, bluza de trening, ciorapi, adidași. E bine…Nevasta, taman, mi se plângea, biata, că la Capitală sunt acum cam 38 de grade. I-am arătat viscolul luminat de soare pe Skype… m-a invidiat…”și noi pe voi…”, vorba aceea.

Mă bag la lectură….Houellebecq e mai lent ca acțiune, curge molcom prin cîmpie… e mai descriptiv, fastidios, lâncezește cu povestea amestecului său în secta elohimilor. Și, deodată tot descriptivismul monoton sare-n aer. Se sare la romanul policière : profetul elohimilor e asasinat de un mascul gelos, deși acest sentiment,gelozia, și altele erau suprimate în sectă…Zice autorul:

<<Adepții înșiși (…) erau cel mult monogami, iar cel mai adesea zerogani… – mai puțin adeptele tinere și drăguțe, atunci când profetul le invita să împartă patul cu el pentru o noapte. Una peste alta, profetul se comportase în sectă ca un mascul dominant absolut, reușind să inhibe orice urmă de virilitate la tovarășii săi; nu numai că aceștia nu aveau o viață sexuală, dar nici nu mai încercau să aibă, își reprimau orice comportament de apropiere, de femeie, asimilaseră ideea că sexualitatea era prerogativa profetului; am înțeles atunci de ce discursurile lui conțineau un elogiu pletoric al valorilor feminine și atacuri nemiloase contra machismului: țelul lui era pur și simplu să-și castreeze auditorii….>>…

Ce idée formidabilă, chiar chirurgicalmente. Să castrezi din vorbe, oral, verbal un bărbat…De fapt, ce găselniță stilistică a autorului, măi fetelor…

Practic, m-am băgat în casă ghemuit sub pătură. Seara, m-am pus pe ceva vin alb… Copiii m-au invitat la discotecă. Nu! Am citit și ”am citit” până pe la 3 noaptea când la întoarcerea prințeselor aduse cu caleșca de la ”bal masque…”

Duminica 18 iulie fu la fel de friguroasă, deși soarele se mai arăta scurt ca o prostituată după o ușă, invederând pulpele-i goale și cărnoase doar ca să te prindă înăuntru. Asta, metafora-mi pare a fi, și nu e, doar o amintire preistorică din vremea când, prin 92, după ce am stat 6 zile la ”Noga Hilton”***** în Geneva, am coborât socialmente la hotel Terminal**. Ăla din gura gării, cel mai ieftin, jegos, lumpen, cu buda pe culoar; și, cu cea mai pestriță – e un eufemism – populație; unde, pe strada cu același nume,”Terminal”, pluteau zâne multicolore cu pulpițe ‘nalte și cvasinud; care învârteau ostentativ la vedere, pe un țapăn deget arătător, cheia camerei din spatele ei; cu ușa întredeschisă, loc unde ea, diva de gară, ”Terminalia” locuia și chiar lucra. Nu știu de ce văd eu ceva medieval aici? Probabil, sânt copleșit azi, contemporaniamente, de neo-agățatul pe net…revoluționar în istoria coitului mondial. Amorul electronic; video-laba sau videonania; fututu-pă-e-mail cu pre-pay etc…

Noi ??? Iaca, niște înapoiați, bre, …uolfeișon … labagii cu mâna, scuzați pleonasmul din epoca Cheii rotite pe arătător…

Azi, luni 18 iulie am prins ceva soare matinal și cam o oră de plajă pe balcon.

Sfidare și persiflare

Restul, la mic-dejun zumzete, aceiași atmosferă încărcată. Pe când profa Iosefina mă punea la curent cu întâmplările provocate de Prima Doamnă a Mop-ului, maimuța consort, care se făcea că deretică prin sufragerie și de fapt trăgea cu ochiul, că cu urechea nu pricepea mai nimic doar aspira fărâme de cuvinte de circulație internațională, a început să fredoneze, așa ca un apropos, ”șu-șu-șuuuu!”. Provocator. Adică, fraierilor eu știu despre ce bărfiți, șușotiți…M-a enervat rău. Reacția mea care eram cu spatele fu una de indiferență. Am simulat vizibil, cu ostentație, că m-aș scărpina-n cur… Mi s-a părut un afront maxim adus mie… ȘI mie, fredonarea aia cu ”șu-șu-șu„-n mă-sa-n cur… Fiindcă, tot hotelul la ora asta – practicantele, subsemnatul, profa, Mihai și colateral, turiștii – suferă, ultimii chiar pe banii lor, de ceea ce pitecantropul transmite în atmosferă; denotă și conotă cu nesimțire trântind ușa de la bucătărie și admonestând cu voce tare fetele. Pe scurt, evocându-mi – prefer să rămân la spațiul românesc – un vătaf mârlan și mitocan pe tarlaua mă-sii și a lu’ tac’su… Greu de suportat, Mangafaua. Numai că, Tarlaua nu-i aparține. Să văd //aud ce spune//face Apropitarul.

Bigu nost’…!

Jurnal Mascat

JMBLOG VINERI 15 IULIE

Ziua la BB a început cu soare. Care m-a trezit la 6 dimineața. Am deprins obiceiul de a mă trezi natural. Fără draperii și altele. Lumina soarelui decide ora. Glicemie 103, te mai simți și tu om. Pe măsură ce dimineața însorită se scurgea, lumina tot scădea. S-a instalat ceva frig cu lumina la jumate, deci era de trening. Nu frig. Friguț. M-a sunat Lena la 7//8 pe românește. Ai auzit? Mă trec fiori la telefoane d-astea care încep așa…NU! Atentat de ziua Franței la Nisa. Noroc că nu eram acolo, încerc a glumi. E serios, un dement arab, de-al locului, pe un camion de mare tonaj a ucis peste 80 de oameni. George, fii atent cu arabii ăia de acolo. Ăsta, criminalul, era născut, crescut, educat în Franța!

Brrrr… Mă culcasem, jur, cu zâmbetul lui … Bahar iranianul, cu bonomia lui de uriaș în minte. Macaragiul din Iran… Ar fi el în stare de așa ceva? Sau, mă gândeam la amorezul dependent de alcool, Hotak, ar putea el ucide în masă pentru niște sticle de vin sau bere, după care e disperat ? Și, dacă? Mă feresc să mă uit la ei, la micul dejun, în gaura ghișeului prin care-și iau blidul de potol… Văd doar criminali potențiali. Care din ei ar fi în stare să ucidă ?

Futu-i… azi văd numai ucigași pretutindeni. Mi-e frică să mă spăl pe dinți, dacă mi-au ortăvit peruița, sau pasta?, dacă au otrăvit apa? Mă pun pe citit din Houellebecq, care urăște Islamul. Vezi romanul lui ”Platforma” unde iubita lui moare într-un atentat în Thailanda, cu ocazia turismului sexual… Nu-mi iau niciun curaj din lectură… Re- adorm speriat. Mă scol pe la 11 mai liniștit. Coșmarul s-a cam estompat. Beau mult lapte să mă calmez; pun în el ceva ovăzuri dulci care-mi sunt interzise-n morții mă-si’… dacă așa-mi-e scris. Dar, fac insulină rapidă și…

Dosia mă invită la ceva inedit. Zimmer kontroll! Mamă, ce auschwitzian sună! Și, ce normal e totul. Îmi aduce aminte de un banc cinic, dar la care nu am râs niciodată….Ăla cu lagărul << Fetelor, azi e ziua Führerului care a hotărât să vă schimbați cu chiloți noi. Dar, între voi…>> Nicio legătură. Am eu o obsesie din copilăria care ne invedera mereu lagărele de la Auschwitz, Treblinka ș a. Când zici ” lagăr” – da’, de ce să zici? – e cu totul altceva; și, eu nu scap de imaginea aia violent-neguroasă a lagărelor naziste. Din contra, mulți români și-ar dori un ”lagăr” de ăsta, jur! într-un hotel de trei stele, Käernten, cu păpică, apă caldă, căldură, design, păpică …tot confortul va să zică… Camere mișto, luminate, mobilate, civilizate, aranjate. Nici urmă de mirosuri, insect, șobo… sau alte chestii insalubre. Ba, unii locateri dintee cei ”kontrollați” aflând probabil și-au odorizat camerele cu miroazne de-a dreptul edenice? Raiule, Grădină dulce… Căutări pe sub pături, paturi, saltele, prin dulapuri după alcooluri, nimic!

Dau de ultimul kurd din grupul compact de anul trecut, revezi primele pagini …tânărul Ahmad, un sigur viitor European, Dar, kurd. Foarte docil, săritor, muncitor, care și-a făcut prieteni localnici din primărie, îmi spun gazdele, lucru care îl ajută la integrare. E un băiat charismatic. Are – nota bene – o cruce mare în cameră, pictată multicolor. Îmi amintește, de crucea sculptată în primele zile ale venirii mele aici, de toți kurzii ce veneau la atelierul de la parter, ”Clubul” cum l-am numit, dominat de vărul lui Ahmad, Juan plecat prin zonă, eliberat de disciplina Casei, ca orice artist…

Văd cea mai curată și ordonată cameră, cea a Marinei. O afgană europenizată, fără văl și alte islamizmente. Iameneli era să zic, dar nu zic…doar o scriu. Ca să aflu că nu I se potrivește expresia ”europenizată”. Căci, ea a fost…rusificată, sovietizată …vom afla povestea… E surprinzător de libertină. Lejeră. N-o apasă niciun văl. E-n blugi și o bluză. I se rupe. Are două fete. Cea mare, 12 ani, este brici, laser, lamă de iatagan; cealaltă de 5 ani le seamnă, mamei și sorei mai mari. Ușor de adaptat, fetele..

Apoi, vine rândul la control al unei familii ciudate. Tot curată și luminoasă, camera și ocupanții. El, 26 de ani. Cu o figură deloc asiatică. Dar musulman… Îi aud vorbind și nu pot să cred. Vorbeau rusește. Îi întreb pe limba rusă – cea cu care eu ” l-am plagiat pe Tostoi”, rusa aproximativă, de unde sunt? Ceceni! Piele albă, nas mic. Europoid. Păi, incultule, fraiere care ești, cum le zice ăstora fizionomic ca tine, ca noi… ca rasă? Nu cumva caucazieni? Lasă căinii! Da, el e chiar e din Caucaz, de la mama cucazienilor. Din Cecenia. Ce mai vrei ? De ce naiba or fi ăștia musulmani, nu pricep? Ea, cu văl negru, islamic. Fața albă de lapte și de tinerețe. Are 20 de ani… Cum să cred așa ceva? Mă pot înțelege cu ei, ”grație” educației staliniste impusă de la școala primară. ”Stalin și poporul rus // libertate ne-au adus!”…limba rusă ne-au impus…

Iată, tovarăși, ceva pozitiv acumulat la vremea lui Batiușa Stalin- russkii iazâk. Limba rusă. Chiar gazdele mi-au spus că nu puteau comunica în niciun fel cu ei. Știu cecena, și iată că și rusa, era firesc… Vreau să vorbesc cu ei la masa de seară, dar nu trădez spiritual cărții care va apărea, căci nu vreau să se știe tot… Însă, surpriza a fost uriașă. În timp ce, la cină, am început să vorbesc cu familia cecenă, pe rusește, la aceiași masă Marina noastră, văduva din Kabul, a început spontan a vorbi rusește…și fetele ei la fel, au sărit surprinse plăcut, cu gura pe mine. Kak-cum?, întreb. Păi, noi am stat în bloc la Kabul cu niște ruși – ocupanți zic eu – am copilărit cu copii lor …Nu cred prea tare această poveste. Marina știe prea bine rusă. Probabil a fost interpret, a lucrat cu ei, nu-mi dau seama și poate greșesc. Și, iată,” vot!” ”voila !”, o fază intermediară, surprinzătoare spre europenism : sovietismul. Inedită descoperire făcui. Căci, Marina are 42 de ani, i-a prins pe ruși, ca și mine, la vârsta copilăriei. Ca ocupanți. Ca și mine. Toate trei fetel au spiritul acesta al libertinajului. Incredibil, aproape. Cecenii mi-au spus că au ajuns în Austria trecând din Ukraina, deci au parcurs fără probleme tot spațiul rusofon, ex-sovietic…și apoi, probabil, prin Slovakia, recte Bratislava, și uite colea… Viena. Traseu inedit.

Nu am aflat drumul Marinei, carea plecat la o plimbare, dar fata cea mare, Omeda, Dașa pe rusește, care e brici de inteligentă, mi-a spus ceva tot despre Ukraina. Cum să ajungi de la Kabul la Novgorod – Bratislava – Wiena e greu de explicat, dar e doar o supoziție a mea. Căci, din păcate, nu am timp de amănunte. Mâine plec la Mallnitz, înapoi. Nu se știe cine-i ia locul Belindei, pentru o lună de concediu, nu știu cu cine plec înapoi. Dacă trebuie să mai rămân, poate mai aflu amănunte. Cert e, că am făcut poze – au fost de acord – cu subiecții. Priviți-i, fiți atenți la fizionomia bărbatului și contrazice-ți-mă…

1

Afganele din Kabul : Omeda alias Dașa,cea mare; Marina, mama; Rika cea mică. Plus familia cecenă dna Zargan și soțul ei Movsar.Grupul rosofon…Ce le mai combini Tu Doamne, sau Allah…

… E trecut de ora 22 aici și mă sună Lena. Atentat în Turcia… sau lovitură de stat, Dumnezeu să mai știe. Răzbunarea rușilor, amenințarea fățișă și explicită a lui Putin, de când turcii au prăbușit un avion rusesc…M-ar bucura să greșesc.

Noul meu meu amic, macaragiul iranian, Bahar, acest Ulisse mulatru, negru cum o fi, omul cu zâmbet bonom, m-a rugar să-i public certificatul de macaragiu. Poate are nevoie cineva de el. O fac cu milosârdie creștină, pentru un musulman ce pare bun la suflet, ca un omagiu adus victimelor de la Nisa…

2

3

4

 

Dumnezeu s-I ierte pe cei duși. Nu și pe ucigași…

 

Jurnal Mascat

jm

Joi 14 iulie…bis

Aseară pe la unu după a treia ploaie, când era efectiv viscol fără zăpadă – dar azi era pusă -zăpada, da! – pe crestele munților, Ankogel era încărcat… – Bigu mi-a spus despre carte, ce mai facem? Refugistan. Am cam încheiat-o,  am zis, deși la Bad Bleiberg s-au petrecut lucruri noi. Unii au plecat, au luat pașaport alții au dezertat, au apărut oameni, familii noi, e o dinamică fără sfârșit. ”Bine, mâine te duci acolo. Și cu asta încheiem.”… A scris un SMS și azi la 12.30 eram déjà..aici. Am reînceput documentarea, desigur cu ”il padrone di casa”, cu Dosia. Ieșiri-intrări. La cumpărături după prânz am întâlnit un ins solid, nu negru dar extreme de brunet, mare, negriod dar cu trpăsături arabe, nu-l știam. Mi-a spus că stă la Kaernten. Un uriaș cu un zămbet deschis de om bun… dar după atentatul de azi noapte ce mai poți ști despre ce zace în ei? L-am regăsit la Casă după masa de seară. Eram pe o bancă pe strasse m-a urmărit și a venit la mine cu un telefoni-phone mare și spart la un colț. E operator pe macara, macaragiu pe scurt. Mi-a arătat toate tipurile de macarale, cele mai multa germane, Liebherrși altele, pe care știe să lucreze. Are 42 de ani, o soție tânără și o fetiță ca o păpușică, te temi cănd o vezi la el în brațe să nu se frângă… La prânz Hotak m-a chemat le el nu avea bani de credit la telefon. M-am sfătuit cu dna Belinda, a spus sa nu-I dau nimic. Le cam bea ”Amorezul” nostru. Numai că se culcă după aia, nu face urăt. Spre seară l-am văzut lipit de un arab mai tănăr și cam gras plecînd la vale, cred că a găsit fraieru… Am mai stat la povesti cu pixu-n mână, am mai reacturalizat iată pentru a 4-a vizită, caietul cu însemnări. Unde e Dekko ?, frumoasa –simbol și altele…

Nu știam că la ora aia la Nisa un dement tot islamist zdrobea sub roțile unui camion-mamut, 84 de ființe umane… Cadou de ziua națională, 14 iulie…căderea Bastiliei…Cumplit… 

Dragă Ianis Hagi

” Te-a vândut tata la un club Italian”, ce nasol sună și ce bine este în realitate ! Dar, ăsta e limbajul contemporan din fotbal. Și, spre deosebire de sclavii vânduți în vechime,cu care nu se poate compara situația, azi e de bine să fii ”vândut” la un club mare care îți poate aduce glorie. Și, Fiorentina poate… Căci, la urma-urmei, din toată afacerea toată lumea câștigă. Tata ia bani pentru a-și întreține nebunia vieții sale care după copii – asta-i clar – e aceea de a avea clubul său, echipa sa. Tu, un salariu bun, să nu zic extraordinar, pentru nivelul românesc. Apoi, să nu eludăm faptul că, jucând în Italia, un fotbal mare, ai numai de câștigat. Glorie, bani, recunoașterea dublă a unui nume de ecou mondial- Hagi. Și, nu în ultima instanță, clubul Fiorentina, care a investit în tine încredere. Greul, ca să ți-o mai zic și eu, deși cred că o știi și tu, cade pe umerii tăi. Să fii, să joci la nivel înalt, să dai goluri, să fii serios! Și, ai toate premisele pentru așa ceva. Serios ești. Că așa ai fost crescut, în dragoste și respect pentru un sport-fotbalul. Moștenite dar preluate și din familie.Dincolo de tata, e Gică Popescu, la fel de mare.Un colos. Căpitanul Naționalei, al FC Barcelona (!!!)… eheee! arde-le-ar focul Gheenei mațele celor ce au încercat să-l murdărească, – politruci fără scrupule și slugi zeloase – de parcă un Hagi și un Popescu ar crește ca pălămida pă malu’ drumului. Joci la nivel mare. Să nu te sperii de obstacole, neîmpliniri. Șine cont că și tata Gică și ”unchiu” Gică le-au avut. Le-au depășit.

Mie îmi pari cam tânăr, zău, să pleci așa, dar nu sunt tatăl tău. Gică știe mai bine, doar nu ți-o vrea răul. Parcă-l văd și pe el, aruncat crud în luptă – cu Naționala lui Lucescu – cam tot pe la etatea ta… Lucescu l-a văzut. Pe tine, te-a ”văzut” – ba, chiar te-a și conceput – Gică însuși. El știe mai bine ce poți. Te-a șlefuit ca pe un juvaer. Ca tu, fiul lui, să-l depășești. Mă bucur că sunt contemporan cu un astfel de caz: să văd ca-ntr-o telenovelă ce va deveni fiul marelui Hagi în episodul II. Știu copile, asta-ți va fi povara. O s-o ai pe cârcă ceva vreme. Scapă iute de ea …Povara că ești ”Figlio di Hagi”. Fii mândru de tata, Ianis ! Fii ca el ! PS. Zi de naștere cu multă răcoare, iubitei noastre Lena.

1 2 3 23